ICCJ. Decizia nr. 1470/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1470/2012
Dosar nr. 18/108/2010
Şedinţa publică din 02 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă prin Decizia nr. 388/A din 28 februarie 2011 a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad împotriva Sentinţei civile nr. 267./PI din 14 aprilie 2010 a Tribunalului Arad şi rejudecând a schimbat hotărârea atacată în sensul că a respins în tot acţiunea civilă introdusă de reclamanţii T.D.H. şi B.D.M.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele considerente:
Prin acţiunea înregistrată la data de 22 decembrie 2009, pe rolul Tribunalului Arad, reclamanţii T.D.H. şi B.D.M. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, solicitând în temeiul dispoziţiilor art. 5(1) lit. a.) din Legea nr. 221/2009 obligarea pârâtului la plata sumei de 2.000.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin cele două condamnări cu caracter politic a tatălui lor - T.D. - la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru crima de omisiune a denunţării şi uneltire contra ordinii sociale şi respectiv la 20 ani muncă silnică şi 8 ani degradare civilă pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale şi la 20 ani detenţiune grea pentru infracţiunea de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare prevăzută şi pedepsită de art. 1931 alin. (4) C. pen. din această ultimă pedeapsă tatăl reclamanţilor executând efectiv 6 ani până la data de 01 august 1964 când a fost pus în libertate prin Decretul de graţiere nr. 411/1964; reclamanţii au solicitat şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 267 din 14 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 18/108/2010 a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active.
A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii T.D.H. şi B.D.M., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin mandatar Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, având ca obiect pretenţii.
A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să achite reclamanţilor suma de 200.000 euro, sau echivalent în lei, la cursul B.N.R. în ziua plăţii.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 4359,50 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanţii T.D.H. şi B.D.M. au formulat cererea în calitate de fiu şi respectiv fiică a defunctului T.D. născut la data de 9 aprilie 1912 în Arad şi decedat la 14 iulie 2001 cu ultimul domiciliu în Arad str. C., judeţul Arad.
Din declaraţia autentificată cu încheiere de autentificare nr. 196 din 24 februarie 2010 a Biroului Notarial B.R. rezultă că numitul T.D. născut la 9 aprilie 1912 şi decedat la 14 iulie 2001 este una şi aceeaşi persoană cu T.D. aşa cum figurează în actele C.N.S.A.S care atestă condamnarea cu caracter politic a acestuia astfel că a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor invocată de pârâtă.
Tatăl reclamanţilor, defunctul T.D. a funcţionat ca preot în Arad şi pentru opiniile sale, a fost condamnat politic (administrativ), prin Sentinţa penală nr. 1650 din 28 octombrie 1949 a Tribunalului Militar teritorial Timişoara, la 1 an închisoare corecţională pentru delictul de omisiune a denunţării prevăzut de art. 228 combinat cu art. 209 şi art. 1 C. pen. Ulterior prin Sentinţa penală nr. 347 din 25 septembrie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii Bucureşti T.D. a fost condamnat la 20 ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 C. pen. şi la 20 ani detenţiune grea, pentru infracţiunea de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare prevăzute de art. 1931 alin. (4) C. pen. şi confiscarea totală a averii personale. Tatăl reclamanţilor a fost încarcerat în perioada 6 ianuarie 1949 până la data de 4 ianuarie 1950 şi ulterior perioada 25 septembrie 1958 - 1 aprilie 1964, fiind graţiat prin Decretul nr. 411/1964, executând în total din cele două pedepse, 7 ani închisoare.
Prima instanţă a arătat că prin condamnarea şi respectiv, executarea pedepsei de către tatăl reclamanţilor, li s-a cauzat acestora un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare, neevaluabile în bani, reclamanţii fiind împiedicaţi să-şi continue studiile şi să-şi găsească un loc de muncă, datorită faptului că la dosar se aflau înscrisuri care atestau că tatăl a fost deţinut politic, de asemenea a influenţat şi relaţiile sociale - onoarea, reputaţia - şi aspecte care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime, motiv pentru care instanţa va stabili o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
De altfel şi ulterior eliberării tatălui reclamanţilor în anul 1964, familia acestuia a suferit, datorită sintagmei de deţinut politic. Mama acestora a fost concediată, le-au fost sechestrate mai multe bunuri astfel că au fost nevoiţi să trăiască în sărăcie, suferind de foame şi frig.
Tribunalul a reţinut că, întrucât caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus autorul reclamanţilor rezultă din însăşi actul normativ în baza căruia acesta a fost condamnat şi încarcerat, nu a mai fost necesară procedura instituită de art. 4 din acelaşi act normativ mai sus amintit, reclamanta putându-se adresa instanţei de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009.
S-a arătat totodată că tatăl reclamanţilor T.D. a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului-lege nr. 118/1990 fiindu-i acordată o indemnizaţie lunară, conform Hotărârii Comisiei de la data de 1 aprilie 1990 şi până la data decesului 14 iulie 2001, dar reclamanţii nu au beneficiat de măsuri reparatorii.
Instanţa a constatat că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., ale art. 52 alin. (3) din Constituţia României, cu referire (orientativ doar în ceea ce priveşte criteriile de acordare) la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. sunt îndeplinite şi că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanţelor Publice, a pagubei suferită de către reclamanţi, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii pe cât posibil în situaţia anterioară a victimelor adică a reclamanţilor.
Legiuitorul a instituit două componente ale satisfacţiei echitabile şi anume, reparaţia daunelor materiale şi o compensaţie acordată pentru prejudiciul moral, în speţă condiţiile cauzale fiind asemănătoare nu se pot disocia cele două forme de prejudiciu, urmând a stabili global o despăgubire.
Recunoaşterea unui drept de despăgubire nu poate fi explicat decât prin voinţa de a oferi satisfacţie să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, aşa încât la cuantificarea sumei ce se va acorda instanţa va trebui să pună accentul pe importanţa prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei, în mod repetat, jurisprudenţa Înaltei Curţi statuând că cea mai în măsură a cuantifica un astfel de prejudiciu este chiar persoana în cauză, victima unui asemenea prejudiciu.
În considerentele hotărârii pronunţate, Tribunalul a reţinut că la stabilirea despăgubirii acordate reclamanţilor pentru repararea daunelor morale încercate, pe lângă criteriile anterior enunţate, obiective, se vor avea în vedere şi cele ce se vor face numai pe baza calităţii personale şi profesionale a judecătorului cauzei cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei în despăgubirea acordată pentru a nu ajunge în situaţia îmbogăţirii fără justă cauză, însă statuând în echitate şi într-un cuantum rezonabil.
De asemenea, cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene care este obligatorie în egală măsură, ca şi normele Convenţiei întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenţionalitate, instanţa a constatat că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală pe baza unei aprecieri echitabile.
Instanţa a avut în vedere cuantumul daunelor morale de care au beneficiat alte persoane în situaţii similare, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, clar conturată în ultimii ani, evident cu specificul fiecărei speţe în parte, pentru a se da eficienţă şi celorlalte drepturi consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum cel al nediscriminării prevăzut de art. 14 şi totodată în speţă ţinând cont de faptul că totuşi reclamantul, chiar dacă a fost supus unui act administrativ cu caracter politic, şi acestuia i-au fost impuse foarte multe restricţii. Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, solicitând admiterea acestuia şi schimbarea în tot a sentinţei primei instanţe în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.
În motivarea apelului s-a arătat că suma de 200.000 euro, acordată de către prima instanţă, reprezentând despăgubiri morale reprezintă o îmbogăţire fără just temei, fiind nejustificată deoarece include o doză mare de aproximare şi subiectivism.
S-a arătat că autorul reclamanţilor a beneficiat de prev. Decretului-lege nr. 118/1990, ceea ce nu ar mai justifica acordarea de despăgubiri. S-a solicitat respingerea ca nefondată a acţiunii.
Curtea de Apel în condiţiile art. 287 şi următoarele C. proc. civ., combinat cu art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi prin prisma Deciziilor nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 şi 1.358 din 21 octombrie 2010 pronunţate de Curtea Constituţională în soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate cu privire la Legea nr. 221/2009 a reţinut următoarele considerente:
Instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării apelului, iar prin Decizia civilă nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 aceiaşi Curte Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
S-au arătat considerentele pentru care Curtea Constituţională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional.
Instanţa de apel a constatat că, faţă de această motivare şi mai ales de soluţia Curţii Constituţionale, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
S-a reţinut totodată că nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost proprietarul unui ";bun";, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorul legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
Instanţa de apel a statuat că, în speţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
În finalul considerentelor, Curtea de Apel a arătat că, în condiţiile în care temeiul juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat în afara ordinii constituţionale, nu mai poate produce efecte juridice în exercitarea controlului de legalitate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanţii T.D.H. şi B.D.M., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii au arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, făcând o greşită aplicare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010, cu încălcarea tratatelor internaţionale în materie şi a Constituţiei României.
Recurenţii au susţinut că i-a fost îngrădit accesul liber la justiţie, că ne aflăm în situaţia denegării de dreptate reglementată prin art. 3 C. civ. şi că s-a creat o situaţie discriminatorie.
De asemenea, recurenţii au invocat nerespectarea dispoziţiilor art. 6 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, ce au prioritate în raport cu normele interne, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţie.
Recurenţii au mai arătat că, în mod greşit, instanţa de apel nu a analizat cauza şi prin prisma temeiurilor de drept invocate în completarea temeiului de drept indicat prin cererea introductivă - art. 504 - art. 505 C. proc. pen., art. 998, 999 C. civ.
De asemenea, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., având în vedere că nu se poate reţine nicio culpă în sarcina lor faţă de declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ulterior introducerii acţiunii.
Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
La termenul din 02 martie 2012, reprezentantul Ministerului Public a invocat aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 12/2011 pronunţată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, susţineri circumscrise unui motiv de ordine publică.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Cu prioritate, este de observat că motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate de recurenţii reclamanţi numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Soluţia pronunţată pe fondul litigiului de către instanţa de apel va fi confirmată de instanţa de recurs, avându-se în vedere Decizia în interesul legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., nr. 789/7.11.2011, prin care s-a statuat că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, faţă de aspectele invocate prin cererea de recurs:
Prin Deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, iar pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face, însă, distincţie între situaţiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamanţi norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 şi 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un bun al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: ";deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează, că ";dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată şi, prin urmare, ";instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale";.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Cum Deciziile nr. 1.358 şi nr. 1.360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 28 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Prioritatea de aplicare a dispoziţiilor legale internaţionale în materie, reglementată de art. 20 din Constituţia României, invocată de recurenta-reclamantă, nu este incidenţă în speţă, întrucât jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de neconstituţionalitate, a lipsei conformităţii unei prevederi legale cu Constituţia, precum şi prevalenţa reglementărilor internaţionale din materia drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligaţiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituţie, au fost deja în atenţia Curţii Constituţionale în cadrul analizării conformităţii dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituţionale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaţionale arătate, situaţie care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.
Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunţat soluţii diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate, nefiind de natură să influenţeze soluţia din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanţa de judecată este suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, în spiritul şi litera legii.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice. Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta susţine că s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul ";discriminării"; constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În ce priveşte Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Adunării Generale a ONU, acestea sunt documente politice internaţionale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale ONU şi, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaţionale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 şi 20 din Constituţie, care se referă numai la tratatele internaţionale.
Critica recurenţilor privitoare la neexaminarea cauzei din perspectiva altor temeiuri de drept (art. 504 C. proc. pen., art. 998 - 999 C. civ., art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) este nefondată, întrucât în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanţa de apel examinează legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual şi temeiurile de drept fixate în faţa primei instanţe, neputându-se pronunţa pentru prima oară în apel asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată. Această soluţie este consecinţa principiului potrivit căruia, în apel nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat (tantum devolutum quantum iudicat), respectându-se astfel principiul dublului grad de jurisdicţie.
Critica referitoare la denegarea de dreptate nu poate fi primită, deoarece instanţa nu a refuzat să soluţioneze pricina, ci a pronunţat o soluţie asupra apelului, interpretând şi aplicând dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Nici critica referitoare la cheltuielile de judecată nu este întemeiată.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., ";partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată";.
În condiţiile în care instanţa de apel, rejudecând, a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea îndreptată de către reclamantă împotriva pârâtului, acesta nu a căzut în pretenţii, astfel că, în termenii art. 274 din C. proc. civ., nu datora reclamantei restituirea cheltuielilor de judecată pe care le-a făcut în proces.
Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reţine că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010, astfel că recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii T.D.H. şi B.D.M. împotriva Deciziei civile nr. 388/A din 28 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 02 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1466/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1472/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
