ICCJ. Decizia nr. 1474/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1474/2012
Dosar nr. 959/117/2010
Şedinţa publică din 02 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, prin Decizia civilă nr. 75/A din 31 ianuarie 2011 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta D.R.G. împotriva Sentinţei civile nr. 526 din 9 iunie 2010 a Tribunalului Cluj, pe care a păstrat-o în tot.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj în data de 10 februarie 2010, reclamanta D.R.G. a chemat în judecată pârâţii Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate caracterul politic al condamnării tatălui său M.C., dispusă prin Deciziunea penală nr. 476 din 03 martie 1951 pronunţată de Curtea Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosar nr. 2636/1950, la 6 ani de temniţă grea şi 10 ani degradare civică pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 3 lit. c) şi 4 din Legea nr. 207/1948; să dispună obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, să achite contravaloarea în lei la data plăţii a sumei de 600.000 euro, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării tatălui său M.C., dispusă prin hotărârea menţionată şi să dispună obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, la plata sumei de 50.000 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate la arestarea tatălui său.
Nu a solicitat cheltuieli de judecată, decât în măsura în care pârâţii se vor opune admiterii acţiunii.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că este fiica defunctului M.C., decedat la data de 24 decembrie 1980.
Tatăl său a fost condamnat la pedeapsa prin Deciziunea penală nr. 476 din 03 martie 1951, pronunţată de Curtea Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosar nr. 2636/1950, la 6 ani de temniţă grea şi 10 ani degradare civică pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 3 lit. c) şi 4 din Legea nr. 207/1948.
Prin hotărârea penală menţionată s-a reţinut că tatăl său ar fi trădat clasa muncitoare în timpul luptei pentru răsturnarea regimului burghezo-moşieresc, punându-se în slujba acestuia din urmă, divulgând greva muncitorilor de la CFR din anul 1940.
În realitate, tatăl său a fost condamnat pentru că fusese prins că a sprijinit cu bani partizanii unor ideologii opuse regimului comunist, oferindu-le 600 lei şi i s-a spus că pentru fiecare sută de lei va primi câte un an de temniţă.
Prin hotărârea penală menţionată, tatăl său a fost condamnat pentru o presupusă infracţiune de crimă contra umanităţii, executând 6 ani de temniţă grea în perioada 09 noiembrie 1949 - 07 noiembrie 1955, aşa cum rezultă din fişa matricolă a condamnatului.
Fapta reţinută în sarcina lui M.C. este prevăzută şi pedepsită de art. 3 lit. c) şi art. 4 din Legea nr. 207/1948 de modificare a Legii nr. 241/1947.
Cele două legi nu se regăsesc în enumerarea limitativă prevăzută de art. 2 din Legea nr. 221/2009, astfel încât condamnarea suferită de tatăl său nu are caracter politic, motiv pentru care solicită stabilirea caracterului politic al condamnării suferită de antecesorul său în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 221/2009.
Reclamanta arată, referitor la cel de-al doilea petit, că este îndreptăţită să obţină despăgubirile de 600.000 lei solicitate pentru prejudiciul moral suferit de ea ca urmare a condamnării tatălui său M.C. Despăgubirile de 600.000 euro sunt pe deplin justificate în condiţiile în care tot cursul vieţii sale a fost marcat de condamnarea tatălui său, la vremea arestării având vârsta de 10 ani.
În esenţă, reclamanta arată că urmare a arestării tatălui său, viaţa sa s-a schimbat radical în rău, urmând pentru ea ani de sărăcie extremă, de umilinţă, desconsiderare şi nesiguranţă. De asemenea, parcursul vieţii sale a fost schimbat pe termen lung, întrucât nu a putut face studii, fiind nevoită să lucreze de la vârsta de 15 ani pentru a se putea întreţine şi să se căsătorească timpuriu, la vârsta de 17 ani.
Referitor la capătul 3 de cerere, reclamanta arată că, odată cu condamnarea tatălui său, s-a dispus şi confiscarea averii acestuia. Măsura a fost pusă în executare, fiind confiscată întreaga lor avere, mobilă de nuc, obiecte de uz casnic, îmbrăcăminte a căror valoare o estimează la suma de 50.000 lei.
Reclamanta arată că este îndreptăţită la plata acestei sume în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 211/2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 526 din 09 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosar nr. 959/117/2010, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamata D.R.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că prin Deciziunea penală nr. 476 din 03 martie 1951 pronunţată de Curtea Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosar nr. 2636/1950, numitul M.C., născut în data de 08 februarie 1913 în comuna Năsturelu, jud. Teleorman, fiul lui F. şi S. a fost condamnat la 6 ani temniţă grea şi 10 ani de degradare civică pentru crimă contra umanităţii prev. de art. 3 lit. c) din Legea nr. 207/1948 şi pedepsită de art. 4 din aceeaşi lege. De asemenea, în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 207/1948 s-a dispus confiscarea averii condamnatului.
Potrivit mandatului de arestare nr. 1964/1950, M.C. a fost arestat preventiv pentru această faptă la data de 17 noiembrie 1950. Din fişa matricolă a condamnatului rezultă că M.C. a fost eliberat din executarea pedepsei la data de 04 martie 1955.
Raportat la dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 221/2009 şi la încadrarea juridică dată faptei pentru care a fost condamnat antecesorul reclamantei, tribunalul a apreciat că nu poate fi constatat caracterul politic al infracţiunii pentru care a fost condamnat tatăl reclamantei.
Pretenţia reclamantei de reanalizare a stării de fapt reţinută în hotărârea de condamnare şi schimbarea încadrării juridice a faptelor imputate antecesorului său este inadmisibilă, căci ar însemna revizuirea mascată a unei hotărâri penale rămasă irevocabilă.
Din acest considerent, primul capăt de cerere este nefondat.
Prin raportare la dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 şi cel de-al doilea capăt de cerere referitor la despăgubirile pentru daunele morale este de asemenea nefondat, căci fără a se constata caracterul politic al condamnării, pretenţia la despăgubiri morale este lipsită de fundament. În plus, din formularea textului legal rezultă că îndreptăţirea la daunele morale se raportează la prejudiciul moral suferit prin condamnare de însăşi persoana condamnată şi nu la prejudiciul moral propriu suferit de descendentul persoanei condamnate. Din întreaga motivare a petitului 2 şi din propria susţinere făcută de aceasta în cuprinsul motivării, rezultă că ceea ce se invocă este prejudiciul propriu suferit de reclamantă în urma condamnării tatălui său, în concret, din schimbarea în rău ce a venit în viaţa sa sub toate aspectele imediat după condamnarea tatălui său.
Petitul referitor la despăgubirile pentru daunele materiale este de asemenea nefondat, atât din considerente similare celor expuse, cât şi pentru faptul că reclamanta nu a dovedit confiscarea efectivă a averii antecesorului său M.C., bunurile ce au fost confiscate şi valoarea acestora.
Pentru motivele expuse, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta D.R.G. a fost respinsă în întregime ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal, reclamanta D.R.G., solicitând schimbarea hotărârii apelate, cu consecinţa admiterii integrale a acţiunii reclamantei, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea a apreciat că apelul reclamantei este nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a constatat că, sub aspectul stării de fapt, în mod temeinic prima instanţă a stabilit că prin Deciziunea penală nr. 476 din 03 martie 1951, pronunţată de Curtea Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosar nr. 2636/1950, M.C., tatăl reclamantei, a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civilă pentru săvârşirea infracţiunii de ";crimă contra umanităţii";, prevăzută şi pedepsită de art. 3 lit. c) şi art. 4 din Legea nr. 207/1948.
Totodată, în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 207/1948, s-a dispus confiscarea averii condamnatului.
M.C. a fost arestat preventiv în data de 17 noiembrie 1950 şi eliberat din executarea pedepsei în data de 04 martie 1955, aşa după cum rezultă din analiza mandatului de arestare nr. 1964/1950 şi a fişei matricole.
Instanţa de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2001, a căror incidenţă a fost evocată de reclamantă, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945.
În cuprinsul alin. (2) al art. 1 din Legea nr. 221/2009 sunt enumerate limitativ infracţiunile cu privire la care orice condamnare pronunţată în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este considerată ex lege că are un caracter politic.
În afara acestor condamnări, al căror caracter politic este recunoscut în mod direct de legiuitor, prin dispoziţiile alin. (3) se oferă posibilitatea includerii în această categorie şi a altor condamnări, pronunţate pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sub condiţia imperativă ca prin săvârşirea acestora să se fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, toate circumscrise unor manifestări de protest împotriva regimului totalitar comunist şi a ordinii sociale pe care acesta a instaurat-o.
S-a statuat că, în cauză, incontestabil, M.C., tatăl reclamantei, a suferit o condamnare la pedeapsa de 6 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică însă, conform hotărârii penale de condamnare, aceasta a operat pentru săvârşirea infracţiunii de crimă contra umanităţii, prevăzută de art. 3 lit. c) din Legea nr. 207/1948.
Instanţa de apel a apreciat că actul normativ în baza căruia a fost condamnat antecesorul reclamantei nu este menţionat în cuprinsul alin. (2) al art. 1, pentru a conferi condamnării caracter politic ex lege, reclamanta însăşi recunoscând această împrejurare şi solicitând instanţei să se pronunţe cu privire la caracterul politic al condamnării, în considerarea dispoziţiilor alin. (3) al art. 1 din Legea nr. 221/2009.
Instanţa a avut în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 7, prevederile Legii nr. 221/2009 ";nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii";.
Prin urmare, legiuitorul a înţeles să excludă de la beneficiul Legii nr. 221/2009 o anumită categorie de persoane, cele condamnate pentru săvârşirea unor infracţiuni contra umanităţii, unicul reper în identificarea unei astfel de condamnări fiind hotărârea judecătorească penală definitivă.
Instanţa de apel a reţinut că, întrucât antecesorul reclamantei a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii de crimă contra umanităţii, prin Decizia penală nr. 476/1951 a Curţii Bucureşti, secţia a II-a penală, în mod corect prima instanţă a constatat incidenţa dispoziţiilor de excepţie ale art. 7 din Legea nr. 221/2009, respingând acţiunea.
S-a apreciat că nu pot fi primite susţinerile apelantei referitoare la necesitatea efectuării unei analize a considerentelor deciziei penale de condamnare, având ca finalitate stabilirea faptelor reale săvârşite de autorul său, de natură să excludă o condamnare pentru crimă contra umanităţii, întrucât Legea nr. 221/2009 nu conferă instanţelor de judecată învestite cu o cerere de constatare a caracterului politic al unei condamnări competenţa de a efectua o astfel de analiză. De altfel, ea ar conduce, aşa cum în mod corect a apreciat prima instanţă, la revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive, învestită cu puterea lucrului judecat, fiind inacceptabil ca instanţa să dea faptelor o altă calificare juridică decât cea expres stabilită prin hotărârea de condamnare.
Instanţa de apel a avut în vedere şi împrejurarea că infracţiunea pentru care a fost condamnat tatăl reclamantei a fost săvârşită în anul 1940, cu cinci ani înaintea instaurării regimului comunist. Prin urmare, activitatea pe care aceste a desfăşurat-o, astfel cum a fost ea reţinută prin hotărârea de condamnare, nu ar putea fi considerată ca fiind îndreptată împotriva regimului totalitar comunist, în înţelesul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Concluzionând, Curtea de Apel a statuat că cererea de constatare a caracterului politic al condamnării nu poate fi admisă.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut că, întrucât soluţionarea cererii referitoare la plata unor despăgubiri băneşti cu titlu de daune materiale şi morale este condiţionată de constatarea prealabilă a caracterului politic al condamnării, fiind accesorie acesteia, respingerea cererii principale va determina respingerea tuturor celorlalte pretenţii ale reclamantei.
În finalul considerentelor expuse, instanţa de apel a reţinut că temeiul juridic care a justificat cererea de plată a unor despăgubiri cu titlu de daune morale nu mai există în prezent urmare a declarării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta D.R.G., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta reiterând motivele invocate în apel, a arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, făcând o greşită aplicare a textelor legale şi a conţinutului deciziei de condamnare, iar motivele reţinute sunt străine de natura pricinii.
Recurenta reclamantă a arătat, sub aspectul stării de fapt, că tatăl său a fost condamnat pentru o presupusă infracţiune de crimă contra umanităţii, executând 6 ani de temniţă grea în perioada 17 noiembrie 1950 - 04 martie 1955.
În sarcina tatălui său nu a fost reţinută fapta pe care a săvârşit-o în realitate, ci o altă faptă, inexistentă, astfel că printr-o hotărâre penală definitivă a fost condamnat pentru crimă contra umanităţii, presupus a fi fost săvârşită în anul 1940, cu toate că sprijinind partizanii, acesta şi-a exprimat practic protestul împotriva dictaturii şi terorii comuniste.
Faptele consemnate în cuprinsul Deciziei penale nr. 476/1951 nu pot fi catalogate drept crimă contra umanităţii, neavând nicio legătură cu fapte similare la care se referă Convenţia Europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război, adoptată la Strasbourg la 25 ianuarie 1974 şi ratificată de România prin O.G. nr. 91/1999 şi nici la cele vizate prin Convenţia O.N.U.
S-a susţinut că din hotărârea de condamnare reiese că a operat condamnarea pentru săvârşirea unei infracţiuni incriminată prin art. 3 lit. c) şi art. 4 din Legea nr. 207/1948, cu toate că o asemenea lege nu a existat. Pentru sancţionarea celor vinovaţi de crime de război sau împotriva păcii şi umanităţii exista Legea nr. 291/1947, modificată prin Decretul nr. 207/1948, însă pentru stabilirea naturii infracţiunii săvârşite apare obligatoriu să se cerceteze considerentele hotărârii de condamnare, iar nu doar dispozitivul.
Cercetarea considerentelor nu echivalează cu o revizuire mascată a hotărârii, fiind de stabilit cu prioritate dacă condamnarea s-a făcut în mod temeinic şi legal, atâta timp cât o parte dintre condamnările pronunţate în timpul regimului comunist au reprezentat farse juridice.
Excluderea operată prin dispoziţiile Legii nr. 221/2009 vizează adevăraţii criminali de război, cei care, militând pentru hitlerism sau fascism, au permis intrarea armatei germane în ţară, cei care au ordonat sau săvârşit represiuni colective ori individuale, cei care au ordonat sau înfiinţat ghetouri, lagăre de internare ori deportări din motive de persecuţie politică.
Din această perspectivă, condamnarea suferită de M.C. are un vădit caracter politic, fiind motivată de activitatea de trădare faţă de interesele clasei muncitoare şi de informator al siguranţei, nefiind vorba de săvârşirea unei crime împotriva umanităţii.
Recurenta a invocat în sprijinul susţinerilor sale soluţii de speţă ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Totodată, recurenta reclamantă a apreciat că în prezenta cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, fiind posibil a se constata caracterul politic al condamnării defunctului său părinte şi a fi obligat Statul Român la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral pe care ea însăşi l-a suportat, urmare a menţionatei condamnări.
Sub aspectul cuantumului prejudiciului moral, a evocat împrejurările de natură să îl justifice, opiniile exprimate în doctrină, precum şi criteriile stabilite prin jurisprudenţa Curţii Europene, pentru o reparare integrală şi echitabilă a prejudiciului.
Totodată, recurenta a susţinut şi temeinicia despăgubirilor pretinse cu titlul de daune materiale, confiscarea averii tatălui său operând în mod nelegal şi abuziv. Sub aspectul dovezilor, în absenţa unui proces-verbal de preluare a bunurilor confiscate, evident natura şi cantitatea acestora nu poate fi probată, însă confiscarea a operat, fiind menţionate chiar prin decizia de condamnare.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Instanţa de recurs are doar competenţa de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt stabilită de instanţele anterioare.
Modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit, pe baza acestora, o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs, deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000. Aşa fiind, critica inserată în motivarea recursului, referitoare la stabilirea greşită a situaţiei de fapt nu va fi supusă analizei instanţei de recurs.
Conform hotărârii penale, condamnarea tatălui reclamantei, M.C., la pedeapsa de 6 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică a operat pentru săvârşirea infracţiunii de crimă contra umanităţii, prevăzută de art. 3 lit. c) din Legea nr. 207/1948.
Recurenta susţine că statuarea instanţelor fondului, privind caracterul politic condamnării luate împotriva tatălui său, ar fi incorectă pentru că se bazează pe interpretarea eronată a considerentelor Deciziunii penale nr. 476 din 03 martie 1951 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală. Totodată, recurenta critică decizia recurată ca fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1 (3) din Legea nr. 221/2009, care fac trimitere la art. 2 (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
Această critică este însă nefondată, întrucât în mod legal instanţele de fond şi apel au apreciat că autorul reclamantei nu a suferit o condamnare cu caracter politic, având în vedere că actul normativ în baza căruia acesta a fost condamnat nu este menţionat în cuprinsul alin. (2) al art. 1, pentru a conferi condamnării caracter politic ex lege, iar potrivit dispoziţiilor art. 7, prevederile Legii nr. 221/2009 ";nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii";.
Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 prevede că, pe lângă ipotezele prevăzute la alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări, prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică; susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta; acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist; respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Spre deosebire de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod expres şi limitativ, prin enumerare, care anume infracţiuni, pentru care s-a dispus condamnarea persoanelor sunt considerare a fi condamnări de natură politică, alin. (3) din acelaşi text de lege cuprinde o reglementare printr-o normă de trimitere, care face referire la anumite scopuri urmărite prin săvârşirea infracţiunilor respective, scopuri prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
Din analiza acestei reglementări rezultă că legiuitorul a adoptat criteriul subiectiv pentru a delimita infracţiunile politice de cele de drept comun, distincţia fiind făcută în raport cu elementele laturii subiective, respectiv mobilul şi scopul făptuitorului la momentul săvârşirii faptei, ceea ce înseamnă că, prin mobilul sau împrejurările săvârşirii, o infracţiune aparent de drept comun capătă caracter politic.
Tot astfel, din interpretarea textului art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 rezultă că forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine în mod evident activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist sau de contestare a legitimităţii puterii politice din acea perioadă.
Or, în cauză, condamnarea autorului reclamantei priveşte infracţiunea de crimă contra umanităţii, iar textul legal în baza căruia acesta a fost condamnat nu se regăseşte printre articolele prevăzute limitativ de Legea nr. 221/2009 la art. 1 alin. (2) lit. a), pentru ca această condamnare să fie de drept una politică şi nici nu se poate solicita instanţei să constate caracterul politic, cu atât mai mult cu cât infracţiunea este exclusă expres prin instituirea excepţiei prevăzută de dispoziţiile art. 7 din legea evocată.
Este adevărat că art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 prevede că instanţa poate constata caracterul politic al oricărei alte condamnări penale a unei fapte săvârşite cu intenţie, în sensul art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999. Instanţele anterioare au motivat însă corect că este inacceptabil ca instanţa să dea faptelor o altă calificare juridică decât cea expres stabilită prin hotărârea de condamnare.
O reanalizare a considerentelor deciziei penale în sensul solicitat de recurentă ar duce la reexaminarea cauzei penale în sine şi, prin aceasta, încălcarea regulilor generale de competenţă materială, întrucât instanţa civilă nu poate aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii de condamnare, atribut ce aparţine exclusiv instanţei penale. Instanţa civilă nu poate recalifica o faptă penală, decât cea reţinută în hotărârea de condamnare, astfel cum a fost încadrată de instanţa penală la momentul judecării faptei.
Aşadar, instanţa civilă nu a făcut şi nu putea să facă o reexaminare a cauzei penale, ea nereţinând o altă concluzie decât cea desprinsă din hotărârea penală de condamnare pronunţată în privinţa autorului reclamantei.
Concluzionând, urmează a se reţine că instanţele au stabilit, în mod corect, că autorul reclamantei nu a suferit o condamnare cu caracter politic, pronunţând astfel o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente pe acest aspect.
Având în vedere considerentele expuse, se va menţine motivarea instanţei de apel privind respingerea cererii referitoare la plata unor despăgubiri băneşti cu titlu de daune materiale şi morale, întrucât aceasta este condiţionată de constatarea prealabilă a caracterului politic al condamnării, fiind accesorie acesteia.
Soluţia pronunţată pe fondul litigiului de către instanţa de apel va fi confirmată de instanţa de recurs, avându-se în vedere şi inexistenţa temeiului juridic invocat de reclamantă în susţinerea cererii în despăgubiri, faţă de Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.358 şi 1.360, pronunţate la 21 octombrie 2010, precum şi Decizia în interesul legii nr. 12/2011, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011.
Pentru toate aceste considerente, care vin în complinirea celor reţinute prin decizia atacată, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.R.G. împotriva Deciziei civile nr. 75/A/2011 din 31 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale şi pentru minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 02 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1472/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1477/2012. Civil → |
|---|
