ICCJ. Decizia nr. 1478/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1478/2012
Dosar nr. 13273/3/2010
Şedinţa publică din 02 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă prin Decizia nr. 142 A din 10 februarie 2011 a respins apelul declarat de reclamantul T.V. împotriva Sentinţei civile nr. 854 din 9 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva aceleiaşi sentinţe pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 13273/3/2010, la data de 15 martie 2010, reclamantul T.V., a chemat în judecată pârâtul Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 600 din 27 iulie 1955, conform dispoziţiilor art. 5 şi urm. din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009 şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces, conform dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
În drept reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Legii nr. 221/2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 854 din 9 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul T.V., în contradictoriu cu pârâtul Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 4000 euro (în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii) daune morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că măsura administrativă aplicată reclamantului a reprezentat o măsura administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantului, la despăgubiri, conform art. 5 din aceeaşi lege, pentru prejudiciul moral produs autorului acestuia potrivit prevederilor speciale ale Legii nr. 221/2009.
Tribunalul a apreciat că dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit se aplică în egală măsură şi celor care au suferit măsuri administrative cu caracter politic şi nu doar celor care au suferit condamnări cu caracter politic având în vedere, că dispoziţiile art. 5 alin. (4) din lege prevăd că prezenta lege se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, potrivit O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 şi 4.
Pe de altă parte interpretarea strictă a dispoziţiilor legale conduce la creare de diferenţe între persoane care au suferit măsuri represive din partea statului comunist şi care se află în situaţii comparabile fără ca pentru aceste diferenţieri să existe o justificare obiectivă şi rezonabilă şi care să urmărească un interes legitim în acord cu art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în acest sens, instanţa a reţinut că simplul fapt că o măsură a fost dispusă de către o instanţă, iar o alta de către altă instituţie ale statului nu este suficientă pentru a justifica o astfel de diferenţiere între peroanele care au suferit măsuri represive.
În ceea ce priveşte stabilirea existenţei unui prejudiciu moral şi a evaluării acestuia tribunalul a avut în vedere că prin măsura dispusă reclamantului i-au fost cauzate atât suferinţe psihice, cât şi i-au fost aduse atingeri onoarei şi demnităţii sale ca persoană, prin îndepărtarea din mediul familial şi prin obligarea de a-şi duce viaţa în condiţii grele sub toate aspectele, consecinţele acestei răsfrângându-se şi asupra perioadei ulterioare ridicării interdicţiei.
Tribunalul nu a primit susţinerile reclamantului de obligare a pârâtului la plata unei sume de 500.000 euro întrucât această sumă este una foarte mare, astfel încât suma de 4.000 euro acordată este apreciată ca fiind suficientă şi rezonabilă.
S-a avut în vedere că deja reclamantul a beneficiat de o indemnizaţie lunară de 822 lei cât şi de celelalte drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
Pe de altă parte la evaluarea prejudiciului moral, dincolo de situaţia concretă din fiecare cauză, instanţa a avut în vedere şi situaţia socio-economică actuală, media veniturilor care le-ar putea obţine un cetăţean român mediu cât şi efortul financiar pe care l-ar putea suporta statului român raportat la posibilităţile economice concrete ale României.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel T.V. cât şi Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În esenţă T.V. a motivat apelul în sensul că suferinţele morale au fost imense iar suma ce i-a fost acordată nu reprezintă o valoare care să repună în situaţia anterioară persoana sa.
Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice în motivele de apel a susţinut în esenţă că greşit i-au fost acordate apelantului T.V. cei 4.000 euro deoarece, prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 1 358/200, art. 5 din Legea nr. 221/2009 care prevederea acordarea acestor despăgubiri a fost abrogat.
În considerentele hotărârii atacate, Curtea de Apel a reţinut că prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 1.358/2010 s-a declarat neconstituţional art. 5 din Legea nr. 221/209 (unul din argumente fiind acela că nu se pot da două legi care să conţină aceleaşi dispoziţii).
De altfel apelantul T.V. a mai primit despăgubiri conform Decretului-lege nr. 118/1990.
S-a statuat că întrucât textul de lege în baza căruia se puteau acorda despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 (art. 5) a fost declarat neconstituţional, nu se mai pot acorda aceste despăgubiri nemaiexistând temei legal.
Instanţa de apel a reţinut că nemaiexistând text de lege pentru acordarea de despăgubiri, motivele formulate de reclamant sunt neîntemeiate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul T.V., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul a arătat că instanţa de apel în mod greşit a aplicat legea în condiţiile în care art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu a fost abrogat ci a fost declarat neconstituţional. În opinia sa excepţia de neconstituţionalitate a intervenit ulterior pronunţării sentinţei, astfel că la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale în M. Of. cauza se soluţionase, invocând principiul neretroactivităţii legii.
Recurentul a susţinut faptul că a indicat ca temei prin acţiunea introductivă şi dispoziţiile art. 2, 3, 4 alin. (2), (5), (8), (9) şi (10) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, iar art. 129 alin. ultim C. proc. civ. stabileşte că instanţele judecătoreşti trebuie să se pronunţe ";omnia petitia"; în limita a ceea ce i s-a cerut.
Totodată, s-au invocat dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (art. 6, art. 8 şi art. 14), ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, norme cu prioritate de aplicare, potrivit art. 20 din Constituţie.
O altă critică priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. conform cărora nu i se poate crea apelantului în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată, în condiţiile în care instanţa de apel a desfiinţat sentinţa tribunalului prin care s-a acordat o despăgubire în valoare de 4000 euro şi a respins acţiunea reclamantului ca nefondată.
Recurentul a făcut referiri ample la principul nediscriminării şi al dreptului la un proces echitabil.
Totodată, a criticat şi faptul că instanţa nu a ţinut cont de întinderea prejudiciului şi de măsurile abuzive, respectiv strămutarea şi domiciliul obligatoriu care s-au luat prin acte normative distincte, limitându-se doar la a preciza că aceste măsuri au fost luate pe o perioadă doar de 4 ani, situaţie ce nu poate fi reţinută în cauză.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Argumentele pentru care instanţa de apel a respins cererea de chemare în judecată, admiţând apelul pârâtului, au vizat inexistenţa temeiului juridic invocat de reclamant în susţinerea cererii în despăgubiri, faţă de deciziile Curţii Constituţionale pronunţate la 21 octombrie 2010.
În acest context, susţinerile recurentului-reclamant relative la aplicarea dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului ca temei juridic al pretenţiilor deduse judecăţii, nu au suport şi urmează a fi înlăturate ca atare.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este, necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei Europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
În speţă, ca urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358 şi 1.360 din 21 octombrie 2010, instanţa de apel a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele, situaţie în care, în absenţa unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenţia Europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum preconizează recurentul.
În acelaşi timp, nu este exclusă posibilitatea cenzurării, prin prisma exigenţelor Convenţiei, a însăşi efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra litigiilor începute la data la care norma internă - ulterior constatată a fi neconstituţională - era în vigoare.
Or, problema de drept a efectelor Deciziilor nr. 1.358 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare la data publicării acestor decizii în M. Of. a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, într-un recurs în interesul legii şi publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011.
În virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe, decizia menţionată nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, cu atât mai mult cu cât însuşi recurentul a invocat necesitatea conturării unei practici judiciare unitare, ce este asigurată prin decizia dată în interpretarea legii.
Prin Deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, iar pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face, însă, distincţie între situaţiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 şi 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un bun al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: ";deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează, că ";dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată şi, prin urmare, ";instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale";.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Cum Deciziile nr. 1.358 şi nr. 1.360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 10 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Prioritatea de aplicare a dispoziţiilor legale internaţionale în materie, reglementată de art. 20 din Constituţia României, invocată de recurentul-reclamant, nu este incidenţă în speţă, întrucât jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de neconstituţionalitate, a lipsei conformităţii unei prevederi legale cu Constituţia, precum şi prevalenta reglementărilor internaţionale din materia drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligaţiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituţie, au fost deja în atenţia Curţii Constituţionale în cadrul analizării conformităţii dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituţionale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaţionale arătate, situaţie care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.
Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunţat soluţii diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate, nefiind de natură să influenţeze soluţia din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanţa de judecată este suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, în spiritul şi litera legii.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice. Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul susţine că s-ar găsi are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul ";discriminării"; constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În ce priveşte Declaraţia Universală a Drepturilor Omului aceasta este un document politic internaţional cu caracter de recomandare pentru statele membre ale ONU şi, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratat internaţional, astfel că nu are aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 şi 20 din Constituţie, care se referă numai la tratatele internaţionale.
Cât priveşte principiul non reformatio in peius acesta este limitat numai în cadrul căii de atac proprii. Prin urmare, în cazul declarării căii de atac şi de partea adversă, se poate ajunge şi la înrăutăţirea situaţiei părţii, în raport cu situaţia stabilită de prima instanţă.
Cum în cauză au declarat apel atât reclamanţii cât şi pârâtul, practic, nu este o veritabilă înrăutăţire a situaţiei părţii în propria cale de atac, ci în calea de atac exercitată de partea adversă. De altfel, calea de atac formulată de reclamanţi a fost respinsă, instanţa de control judiciar admiţând calea de atac exercitată de pârât.
Nu poate fi reţinută nici critica privind reaprecierea probelor şi a situaţiei de fapt reţinute în cauză, deoarece actuala structură a recursului, permite verificarea hotărârii doar pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. - 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii şi va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant T.V. împotriva Deciziei civile nr. 142A din 10 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 02 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1477/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1480/2012. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
