ICCJ. Decizia nr. 1505/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1505/2012
Dosar nr.66/100/2010
Şedinţa publică din 5 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1899 din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Maramureş s-au respins ca neîntemeiate toate capetele de cerere formulate de reclamantul B.G. atât cu privire la constatarea caracterului politic al condamnării penale, cât şi despăgubirile solicitate de reclamant.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut:
Prin sentinţa penală nr. 244/1974 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj reclamantul a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare, pedeapsă ce a fost executată în total.
În cauză, problema ce urmează a fi analizată este aceea, dacă infracţiunea de neprezentare la încorporare prevăzută şi pedepsită de art. 354 alin. (2) C. pen. în vigoare la data condamnării poate fi considerată ca fiind o infracţiune cu caracter politic în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Potrivit actului normativ mai sus arătat „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arma şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România."
Prin Decizia nr. 32/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 a stabilit că, persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzută de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă religioasă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice. În motivarea acestei decizii se arată că:" persoanele care, din motive de conştiinţă, refuzau satisfacerea serviciului militar obligatoriu (cel mai frecvent determinate de apartenenţa la Organizaţia Religioasă „M.I.") au fost încadrate juridic în dispoziţiile art. 354 C. pen. (neprezentare la încorporare sau concentrare), respectiv în dispoziţiile art. 334 din acelaşi cod (insubordonarea) atunci când, deşi încorporată sau recrutată, persoana respectivă a refuzat executarea unui ordin cu privire la îndatoririle de serviciu.
Aceste fapte au fost şi sunt reglementare în titlul X al Codului penal „infracţiuni contra capacităţii de apărare a României", cap.1 „infracţiuni săvârşite de militari"- secţiunea I „infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare" (art. 334), respectiv cap.3 „infracţiuni săvârşite de civili" (art. 354).
Aşezarea acestor texte în titlul şi capitolele menţionate a fost făcută, în mod evident, avându-se în vedere obiectul juridic al acestor infracţiuni, care este cel al relaţiilor sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării.
Instituirea obligaţiei de executare a serviciului militar a privit toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nici o discriminare pe motive religioase sau de altă natură.
În aceste condiţii nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.
Or, în absenţa unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenţei unei infracţiuni cu caracter politic şi, pe cale de consecinţă, a unei condamnări având un astfel de caracter.
Prin urmare, condamnările pentru cele două infracţiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenenţa la un cult religios, ci pentru săvârşirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
Restrângerea libertăţii de conştiinţă, în legătură cu executare serviciului militar obligatoriu, nu ţinea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţinut şi în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
Prin urmare, condamnările penale pronunţate pentru infracţiunile analizate nu au caracter politic în sensul Decretului-lege nr. 118/1990.
Reţinându-se că potrivit dispoziţiilor art. 3295 ultimul alin. C. proc. civ. cu privire la soluţionarea recursului în interesul legii dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe pe de o parte, precum şi faptul că prin Decizia nr. 32/2010 mai sus amintită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dezleagă problema de drept, conform căreia persoanele condamnate definitiv pentru infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării prevăzută de art. 334 şi 354 C. pen. săvârşite din motive de conştiinţă nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
Pe cale de consecinţă s-a apreciat că, în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, condamnarea pe care a suferit-o reclamantul nu este o condamnare cu caracter politic.
Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. 1 indice 1 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din OUG nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol. Curtea constantă că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional."
Împotriva acestei sentinţe a declara apel reclamantul B.G., iar prin Decizia civilă nr. 152 din 18 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj s-a respins ca nefondat apelul reţinându-se următoarele considerente:
Primul motiv de apel invocat de recurent este acela ca instanţei îi revine rolul să constate caracterul de condamnare politică potrivit probelor administrate în cauză. După cum corect a reţinut instanţa de fond, reclamantul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 244/1974 de către Tribunalul Militar Cluj la 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 354 alin. (2) C. proc. pen., neprezentarea la încorporare.
Într-adevăr, dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 221/2004 stabilesc în sarcina instanţei obligaţia de a statua dacă condamnările pentru alte infracţiuni decât cele prevăzute în art. 1 sunt politice, în baza probelor administrate.
Verificând dosarul reclamantului trimis de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (f. 101-110), curtea constată că refuzul la încorporare datorită apartenenţei la cultul religios M.I. a fost păstrat pe toată durata încarcerării, a fost semnalat cu atitudini duşmănoase şi comentarii la adresa conducerii de partid şi de stat, precum şi faţă de conducerea penitenciarului în care a fost încarcerat, organele de anchetă şi de justiţie. De nicăieri nu rezultă că refuzul de a efectua serviciul militar datorat convingerilor religioase a reclamantului ar echivala cu o oponenţă neechivocă împotriva principiilor statului comunist.
În ceea ce priveşte Decizia nr. 32/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curtea apreciază că această dezlegare dată în recurs în interesul legii este aplicabilă şi în prezenta acţiune.
Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2001, publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 137 din 2 martie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra recursului în interesul legii promovat de Procurorul General al României în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. 1 lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
În considerentele acestei decizii, curtea reţine că, în realitate, condamnările pentru cele două infracţiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenenţa la un cult religios, ci pentru săvârşirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar, încă în perioada respectivă, problema compatibilităţii obiecţiei de conştiinţă cu obligaţia satisfacerii serviciului militar fiind pusă şi în discuţia instituţiilor Consiliului Europei, formând obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentară. Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis, în cele din urmă că disp. art. 4 paragraful 3 lit. b) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituţie a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conştiinţă şi că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenţie, care garantează libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 27 octombrie 2009, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinată de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă „M.I.", a concluzionat că art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prev. art. 4 paragraful 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă.
Deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., având rol de uniformizare a jurisprudenţei.
Deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată cu interpretarea unor dispoziţii ale Decretului-lege nr. 118/1990, problema de drept dezlegată vizează caracterul politic sau nu al unor condamnări penale de natura celei de care se prevalează şi reclamantul, astfel că dezlegarea în drept este obligatorie pentru instanţa de apel.
Instanţa supremă pronunţându-se în interpretarea obligatorie a legii în sensul că o condamnare în temeiul art. 354 C. pen., cum este aceea suferită de reclamant, nu reprezintă o condamnare cu caracter politic, această interpretare fiind conformă şi cu jurisprudenţa actuală a C.E.D.O., aşa cum rezultă din considerentele deciziei pronunţată în recurs în interesul legii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul B.G. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului, astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel recurentul susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii în condiţiile în care a soluţionat cauza doar în raport de dispoziţiile deciziei nr. 32/2009 dată în recurs în interesul legii, ce vizează o altă situaţie decât cea dedusă judecăţii.
Or, susţine recurentul, în cauză sunt pe deplin întrunite cerinţele art. 1 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 221/2009 întrucât sfera condamnărilor cu caracter politic şi a vocaţiei la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990.
În acest sens se susţine că infracţiunile pentru care fusese condamnat reclamantul au vizat recunoaşterea şi respectarea unui drept fundamental garantat de Constituţie, respectiv acela de a-şi exercita liber cultul religios.
Intimata Direcţia Generală a Finanţelor Publice Maramureş prin întâmpinarea depusă la codul de procedură civilă 10 – 11 s-a opus admiterii recursului.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 32/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele condamnate definitiv pentru infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi art. 354 din C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.
Deoarece condamnarea recurentului se încadrează în art. 354 C. pen., fapta fiind săvârşită ca urmare a refuzului de încorporare motivat de apartenenţa recurentului la cultul religios „M.I.", situaţia de fapt din prezenta cauză este identică cu cea care a făcut obiectul recursului în interesul legii, prin urmare şi argumentele avute în vedere în susţinerea acestei soluţii pot fi preluate în motivarea respingerii prezentei acţiuni, astfel cum corect au apreciat ambele instanţe de fond. Preluarea motivării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se justifică prin aceea că instanţa supremă şi-a exprimat deja opinia sub aspectul dedus judecăţii în prezenta cauză şi, chiar dacă recursul în interesul legii vizează alt text legal, opinia instanţei supreme nu poate fi alta în eventualitatea în care ar fi solicitată să se pronunţe. în recurs în interesul legii asupra dispoziţiilor art. 1 alin. (1) al Legii nr. 221/2009, vizând caracterul politic al aceleiaşi infracţiuni de art. 354 alin. (2) C. pen., pentru infracţiunea de neprezentare la încorporare.
Instanţa de apel a făcut o amplă argumentare a lipsei caracterului politic al condamnării întemeiat pe faptul că neprezentarea la încorporare nu s-a realizat ca împotrivire fată de regimul totalitar instaurat în perioada 6 martie 1945, ci ca o exprimare a unei convingeri religioase, care a atras o sancţiune care nu este specifică regimului dictatorial. O astfel de infracţiune a format obiect de reglementare şi în statele democratice. nefiind specifică sistemului de represiune comunist, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cauzele Grandrath contra R.F.G. 12 decembrie 1966, N. contra Suediei, 11 octombrie 1984, A. contra Elveţiei. 9 mai 1984, în sensul inexistenţei caracterului politic al unei astfel de condamnări.
Aşadar, restrângerea libertăţii de conştiinţă. în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ţinea strict de regimul dictatorial comunist, ci de cadrul instituţional şi legal de - îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţinut şi în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist, astfel cum în mod corect a apreciat instanţa de apel.
Prin urmare, o eventuală represiune a serviciului de securitate prin raportare la refuzul de încorporare nu constituie o persecuţie de natură politică, cât timp motivul represiunii nu s-a datorat opoziţiei recurentului faţă de regimul comunist, în sensul menţionat în art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, ci convingerilor sale religioase echivalat cu o oponentă neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar, o astfel de concluzie excede noţiunii de împotrivire faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, la care face referire art. 1 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 şi care se referă la dezavuarea directă a idealurilor politice ale comunismului.
Înalta Curte a apreciat că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare asupra lipsei caracterului politic al condamnării, preluând motivarea decizieinr. 32/2009 dată în recurs în interesul legii deSECŢIILE UNITEal Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care referindu-se la aceeaşi ipoteză, însă prin raportare la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, a concluzionat că persoanele condamnate pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate pentru motive politice.
Existând identitate de situaţii premisă între cea care a stat la baza pronunţării deciziei nr. 32/2009 şi cea de la care a s-a plecat în promovarea prezentei acţiuni, considerentele deciziei nr. 32/2009 se impuneau a fi preluate în prezenta cauză, pentru identitate de raţionament juridic. Forţa probantă a unei astfel de motivări, deşi nu este cea prevăzută de art. 329 C. proc. civ., în sensul că are caracter obligatoriu pentru cauzele identice viitoare, este totuşi suficientă,în a tranşa asupra lipsei caracterului politic al condamnării.
Astfel din perspectiva celor expuse, criticile recurentului nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva deciziei nr. 152/ A din 18 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1507/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1504/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
