ICCJ. Decizia nr. 1504/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1504/2012
Dosar nr.44629/3/2009
Şedinţa publică din 5 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 11 noiembrie 2009, reclamantele R.Z., S.G. şi B.M. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR de la data rămânerii definitive a hotărârii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a persecuţiei politice a mamei lor - C.Ş., ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic constând în deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reclamantele au arătat că, după cedarea Basarabiei, mama lor s-a refugiat din judeţul Tighina în România, mai întâi în judeţul Buzău şi apoi în localitatea Variaş, judeţul Timiş. A mai arătat că, în noaptea de 18 spre 19 iunie 1951, a fost arestată şi deportată în Câmpia Bărăganului, stabilindu-i-se domiciliu obligatoriu în Comuna Perieţi, judeţul Ialomiţa prin Decretul nr. 200/1951.
Reclamantele au făcut trimitere la condiţiile improprii de viaţă ale mamei şi familiei în acea perioadă, la suferinţa psihică provocată mamei de măsura deportării, ceea ce a determinat decesul acesteia în 1955, în ziua următoare ridicării domiciliului obligatoriu.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V - a civilă, prin sentinţa civilă nr. 505 din 13 aprilie 2010, a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu, şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, pentru măsurile administrative cu caracter politic, persoana care a suferit astfel de măsuri ori soţul sau descendenţii acesteia, pot solicita în condiţiile Legii nr. 221/2009, doar despăgubiri materiale, conform literei b a art. 5, nu şi despăgubiri morale, pentru că acestea din urmă se acordă doar în cazul condamnărilor, potrivit lit. a) art. 5. S-a considerat că textele evocate sunt de strictă interpretare, neputând fi aplicate prin analogie persoanelor care au fost supuse măsurilor administrative.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamantele, criticând-o ca nelegală pentru greşita respingere a acţiunii ca inadmisibilă întrucât, din interpretarea logică şi gramaticală a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009 rezultă că beneficiază de dreptul la despăgubiri morale şi materiale atât persoanele condamnate politic, cât şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada de referinţă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII - a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 31 din 4 martie 2011, a admis apelul reclamantelor R.V.Z., S.V.G. şi B.V.M. şi a desfiinţat sentinţa apelată cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că titlul Legii nr. 221/2009 cât şi clarificările date prin OUG nr. 62/2010 confirmă posibilitatea acordării daunelor morale pentru suferinţele rezultate din măsurile administrative abuzive, astfel cum rezultă din interpretarea logico - sistematică şi teleologică a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Reţinând că, în mod nelegal, nu s-a analizat fondul acţiunii reclamantelor, curtea de apel a apreciat că pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care va avea în vedere şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie, cu referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a susţinut că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, nu se mai pot aplica, astfel că nu mai pot constitui temei al acordării de daune morale, ca măsuri reparatorii pentru persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă.
De asemenea, s-a invocat faptul că, faţă de dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa este obligată să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond, în mod corect a fost respinsă acţiunea de către prima instanţă, ca inadmisibilă, dreptul la repararea unui prejudiciu moral fiind un drept de natură exclusiv personală, ce nu se poate transmite prin moştenire, moştenitorii putând doar continua acţiunea introdusă de autorul lor.
Intimata R.Z., în nume personal şi în calitate de mandatar al reclamantelor S.G. şi B.M. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
Examinând criticile invocate de pârâtul recurent, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă, motivându-şi soluţia exclusiv pe imposibilitatea acordării daunelor morale, ca urmare a unei măsuri administrative cu caracter politic, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cadrul general de reglementare a drepturilor patrimoniale recunoscute de lege, rezultat din interpretarea logică şi teleologică a prevederilor art. 5, priveşte toate persoanele, atât pe cele condamnate politic, cât şi pe cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada de referinţă (a Legii nr. 221/2009), care beneficiază de dreptul la despăgubiri, materiale şi morale.
Atât condamnările cât şi măsurile administrative cu caracter politic constituie măsuri abuzive ale regimului comunist vizând persoanele care s-au împotrivit sub diferite forme acestuia, o altă interpretare, în sensul distincţiei între cele două categorii, conducând la negarea scopului adoptării actului normativ şi crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoanele aflate în situaţii similare.
Această interpretare rezultă şi din modul de redactare a prevederilor art. 1 alin. (2) lit. a) – j) şi art. (3) lit. a) - f), care trimit, prin enumerare la raţiunile politice care au stat la baza reglementărilor anumitor infracţiuni sau fapte fără caracter penal, sancţionate de regimul comunist, dar şi din dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi alin. (2), care fac trimitere, în egală măsură la dispoziţiile art. 2 din OUG nr. 214/1999, ca sistem de referinţă în procedura constatării caracterului politic al condamnării sau măsurii administrative.
Întrucât legea nu distinge, urmează ca asimilarea măsurilor administrative cu caracter politic cu condamnările penale, să se facă nu numai la nivel declarativ, ci şi la nivelul aplicării practice.
Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să excludă de la despăgubiri morale persoanele care au făcut obiectul unor măsuri politice administrative, ar fi folosit aceeaşi tehnică legislativă ca în redactarea art. 5 alin. (1) lit. b) din lege, potrivit cu care se acordă despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate, dacă nu au fost restituite sau nu s-au obţinut anterior despăgubirii în echivalent, în scopul evitării unei duble reparaţii.
Astfel, ar fi trebuit să se prevadă expres că un asemenea prejudiciu moral a fost deja acoperit prin Decretul Lege nr. 118/1990 or, dimpotrivă, în cuprinsul Legii nr. 221/2009 se arată că măsurile stabilite prin actul normativ anterior nu au fost afectate.
Întrucât dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 stabilesc că printre măsurile administrative cu caracter politic se înscrie şi dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, Curtea va reţine că instanţa de apel, deşi cu o motivare sumară, a reţinut corect că acţiunea reclamantelor era admisibilă, autoarea lor, C.Ş., făcând obiectul unei astfel de măsuri.
Curtea de apel s-a pronunţat corect doar din perspectiva analizei admisibilităţii acţiunii, temeinicia pretenţiilor reclamantului neputând fi cenzurată direct în faza apelului, câtă vreme nu a fost examinată de prima instanţă.
Pentru aceleaşi considerente, s-a reţinut corect că, fără a se încălca un grad de jurisdicţie, prima instanţă urmează să analizeze şi apărările intimatei cu privire la declararea neconstituţionalităţii art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Ca atare, Curtea urmează să constate că recursul este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să îl respingă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 31 din 4 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII - a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1505/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1479/2012. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
