ICCJ. Decizia nr. 1473/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1473/2012
Dosar nr.922/83/2010
Şedinţa publică din 2 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 417/ D din 23 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul K.I. în reprezentarea defunctului K.J. (decedat 31 august 1947, pe teritoriul fostei U.R.S.S.), împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P., având ca obiect pretenţii întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
S-a constatat întemeiat pe dispoziţiile art. 4 alin. (2) raportat la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, caracterul politic al măsurii administrative dispuse faţă de antecesorul reclamantului, constând în efectuarea de către acesta a prizonieratului pe teritoriul fostei U.R.S.S., ulterior survenind decesul acestuia la 31 august 1947.
Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 100.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plăţii.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Antecesorul reclamantului a fost deportat la muncă forţată de reconstrucţie după război pe teritoriul fostei U.R.S.S., unde a decedat la data de 31 august 1947.
Faţă de această stare de fapt şi raportat la temeiul juridic invocat de către reclamant, prima instanţă a constatat că, o atare calitate justifică acordarea despăgubirilor morale conform art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Statul Român prin M.F.P., D.G.F.P. Satu Mare şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.
Prin apelul declarat Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare a criticat hotărârea instanţei de fond, întrucât despăgubirile acordate reclamantului sunt mult prea mari.
În dezvoltarea motivelor de apel formulate de pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. s-a susţinut că, prin acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparaţie, dat fiind că şi prin alte acte normative, ca de exemplu Decretul–lege nr. 118/1990 au fost acordate despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice.
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor s-a arătat că acestea au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantului.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, precizându-şi poziţia sa procesuală a susţinut că deportarea nu este din punct de vedere al naturii juridice urmarea unei condamnări, că nu a fost dispusă în temeiul art. 3 din Legea nr. 221/2009, neavând caracter politic, că măsura a fost dispusă înainte de 6 martie 1945, şi că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.
Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă prin Decizia nr. 79/2011/A din 23 martie 2011 a admis apelurile declarate de Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva sentinţei civile nr. 417/ D din 23 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că, a redus cuantumul despăgubirilor la 10.000 euro, păstrând restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele considerente:
Din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 cât şi a Decretului–lege nr. 118/1990, rezultă că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic şi persoanele care au fost prizonieri sau deportate la munca de reconstrucţie în fosta U.R.S.S. în perioada de referinţă.
Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situaţie în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii lui, aceştia acceptând deportarea cetăţenilor fără nicio împiedicare.
Răspunderea Statului se impune a fi angajată şi prin prisma faptului că după 6 martie 1945, aceasta nu a depus diligenţe pentru recuperarea propriilor cetăţeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate faţă de aceştia.
A apreciat ca eronate şi criticile prin care s-a susţinut că, prin acordarea de despăgubiri atât în temeiul Decretului–lege nr. 118/1990, al OUG nr. 214/1999 cât şi al Legii nr. 221/2009, s-ar ajunge la o dublă reparaţie, această din urmă lege având un caracter de completare, fără a înlătura însă, drepturile deja stabilite anterior.
Curtea a mai reţinut şi faptul că, deşi prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, data de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii, practica Curţii de Apel Oradea a fost constantă în admiterea unor astfel de acţiuni formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar.
Cât despre noţiunea de speranţă legitimă, Curtea a reţinut că atunci când interesul patrimonial este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (a se vedea cauza W. contra României).
Curtea a mai constatat că acţiunea se impune a fi admisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării.
Criticile referitoare la cuantumul despăgubirilor aprobate de instanţa de fond le-a apreciat ca fiind fondate, suma acordată fiind mult prea mare în raport cu durata măsurii dispusă faţă de antecesorul reclamantului şi cu practica constantă a Curţii de Apel Oradea.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. criticând-o ca nelegală pentru următoarele motive:
Cu privire la cuantumul despăgubirilor recurentul – pârât a susţinut că acestea au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada unui prejudiciu.
Raportat la împrejurările speţei, o statuare în echitate care să asigure reparaţia morală impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului despăgubirilor.
O altă critică se referă la faptul că prevederile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituţionale, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, astfel încât instanţa de judecată poate dispune doar cu privire la constatarea caracterului politic al condamnărilor şi măsurilor administrative asimilate acestora.
În considerarea celor de mai sus, recurentul – pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare este întemeiat, urmând a fi admis pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Acest act normativ a fost adoptat după aplicarea Decretului–lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 şi a completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.
Existenţa în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage şi nici nu înlătură incidenţa acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziţie legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparaţie, care să impună sau să excludă aplicarea concomitentă a dispoziţiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009, este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de aceasta şi nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparaţie.
Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de antecesorul reclamantului i-a creat acestuia prejudicii ale căror consecinţe s-au răsfrânt în mod negativ asupra vieţii sale ulterioare.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată în U.R.S.S., constituie suferinţe care în mod cert justifică acordarea unor compensaţii cu condiţia însă, de a fi îndeplinite cerinţele actului de reparaţie pe care se fundamentează o astfel de cerere.
Or, în speţă, situaţia reclamantului nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, sub mai multe aspecte.
Astfel, perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată în data de 3 ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzută de lege.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană, capabilă de muncă şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania, în perioada celui de al doilea război mondial.
Antecesorul reclamantului a fost deportat pentru simplul fapt al naşterii lui într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist.
Pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta trebuia să fie dispusă împotriva unei persoane care prin activitatea desfăşurată să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în cauza de faţă.
În speţă, nu este îndeplinită nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din OUG nr. 214/1999, deoarece antecesorul reclamantului a fost pur şi simplu deportat fără voinţa lui, în vederea reconstrucţiei U.R.S.S., ca măsură sancţionatoare pentru statul german şi aliaţii săi, iar nu pentru că acesta ar fi desfăşurat vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de origine etnică.
Nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 3 lit. e) din OUG nr. 214/1999, conform cărora prin măsuri administrative abuzive se înţelege „deportarea în străinătate, după 23 August 1944, pentru motive politice".
Textul nu este incident întrucât Legea nr. 221/2009, în art. 1 alin. (3) nu face trimitere la dispoziţiile art. 3 din OUG nr. 114/1999, ci doar la art. 2 alin. (1) din acest act normativ.
Dat fiind că în cauză nu se reţine incidenţa Legii nr. 221/2009 nu se mai impune analiza efectelor deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În raport cu cele mai sus expuse recursul, declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. – D.G.F.P. Satu Mare va fi admis.
Va modifica în parte Decizia atacată în sensul că va respinge acţiunea formulată de reclamantul K.I.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare împotriva deciziei civile nr. 79/ A din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică în parte Decizia în sensul că:
Respinge acţiunea formulată de reclamantul K.I.
Menţine celelalte dispoziţiile ale deciziei de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1496/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1469/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
