ICCJ. Decizia nr. 1511/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1511/2012
Dosar nr.1756/3/2010
Şedinţa publică din 5 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1544 din 18 aprilie 2010, a admis în parte cererea formulată de reclamantul C.S., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi pe cale de consecinţă: pârâtul a fost obligat la plata sumei de 2.000 euro echivalentul în lei cu titlu de despăgubiri morale faţă de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Măsura dislocării precum şi cea a stabilirii domiciliului obligatoriu luată de forţele securităţii statului în perioada mai sus menţionată reprezintă potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 o măsură administrativă cu caracter politic, măsură care potrivit dispoziţiilor art. 51 pct. 2 din acelaşi act normativ, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 62/2010, îndreptăţeşte reclamantul la a solicita despăgubiri pentru daunele morale suferite de bunica sa.
În aprecierea cuantumului acestor despăgubiri, tribunalul a avut în vedere, pe lângă prevederile legale menţionate, şi faptul că recunoaşterea expresă prin lege a caracterului politic al măsurii administrative suferite reprezintă în sine o reparaţie a acestui prejudiciu.
În al doilea rând, tribunalul a mai reţinut că atingerea adusă drepturilor fundamentale ale bunicii reclamantului la libertate şi viaţă, este atât de gravă încât nu poate fi considerată suficientă simpla recunoaştere a caracterului politic al măsurii administrative.
Cu privire la scopul compensaţiei acordate pentru daunele morale suferite, tribunalul a apreciat că aceasta este destinată să recunoască că o încălcare a unui drept fundamental a cauzat daune morale, iar cuantumul ei trebuie stabilit de o manieră aptă să reflecte cu aproximaţie gravitatea prejudiciului, întrucât compensaţia pentru daune morale nu este destinată şi nu trebuie să urmărească să ofere reclamantului, ca o compasiune, confort financiar ori o îmbogăţire în detrimentul statului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 284 din 15 martie 2011, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant C.S., împotriva sentinţei civile nr. 1544 din 18 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti; a admis apelurile declarate de apelantul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi apelantul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti; a schimbat sentinţa în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţe de apel a reţinut următoarele:
Conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, în redactarea în vigoare de la data intentării acţiunii - 19 ianuarie 2010, constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internare în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu dacă au fost întemeiate pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Evident, bunica reclamantului, C.C. şi familia sa, fiind dislocat din zona frontierei de vest şi fixându-li-se domiciliul obligatoriu în comuna Frumuşiţa, judeţul Galaţi, în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, s-a încadrat în dispoziţiile textului de lege mai sus citat, astfel încât, caracterul politic al măsurii administrative a operat de drept, fără a se mai impune pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens.
Conform art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare şi al OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificările şi completările ulterioare;
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu au obţinut despăgubiri prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 republicată…;
c) repunerea în drepturi în cazul în care, prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară".
Din examinarea prevederilor legale sus citate, Curtea a constatat că, într-adevăr, cum just a reţinut prima instanţă, în baza art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 pot beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, numai persoanele care au suferit prin condamnare, chiar dacă li s-au acordat măsuri reparatorii prin Decretul-lege nr. 118/1990.
Persoanele care au suferit ca efect al unor măsuri administrative de strămutare şi stabilire de domiciliu obligatoriu, situaţie în care se află şi reclamantul, pot beneficia în temeiul art. 5 lit. a)) din Legea nr. 221/2009, doar de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor preluate, ca efect al măsurii administrative de strămutare, excepţie făcând doar cele care au obţinut astfel de despăgubiri prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Cum bunica reclamantului nu a făcut obiectul unei condamnări penale, nu a putut beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, în condiţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Acesteia nu i s-a putut acorda despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor de care a fost lipsită ca efect al măsurii administrative, în condiţiile art. 5 lit. b) din aceeaşi lege, deoarece nu a emis astfel de pretenţii în prezentul litigiu, iar despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit nu i s-au cuvenit în condiţiile art. 5 lit. a)) din Legea nr. 221/2009.
La data intentării acţiunii, 19 ianuarie 2010, erau într-adevăr în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, nemodificate. Sentinţa de admitere a acţiunii pronunţată în prezenta cauză, nu are însă caracter definitiv, fiind supusă apelului.
După pronunţarea sentinţei atacate, respectiv la datele de 20 octombrie2010 şi 21 octombrie2010, dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 privind modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a)) teza I din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituţionale prin deciziile nr. 1354/2010 şi nr. 1358/2010 pronunţate de Curtea Constituţională.
Este adevărat că la data intentării acţiunii şi judecăţii în primă instanţă, exista un drept recunoscut prin lege, respectiv dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a unor condamnări penale cu caracter politic, stabilit prin art. 5 alin. (1) lit. a)) din Legea nr. 221/2009.
Dar, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziilor Curţii Constituţionale din 20 şi 21 octombrie 2010, efectele juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a)) din Legea nr. 221/2009 şi art. I pct. 1 şi 2 din OUG nr. 62/2010, şi-au încetat efectele, întrucât, nici Parlamentul şi nici Guvernul, nu au pus de acord dispoziţiile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
În acest sens îşi au aplicare prevederile art. 147 din Constituţia României, conform cu care, dispoziţiile din legile şi ordonanţe în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Ca urmare, instanţa de apel s-a aflat în situaţia de a aplica o prevedere legală care nu mai există, (fiind declarată neconstituţională), unei situaţii juridice, ale cărei efecte nu s-au consumat în perioada în care aceasta s-a aflat în vigoare.
În consecinţă, având în vedere că raportul juridic de drept material ivit între reclamant şi stat nu şi-a produs efectele până la data declarării neconstituţionalităţii prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă în acest sens, Curtea nu a mai putut face aplicarea lor, decât cu preţul supravieţuirii legii vechi, ceea ce este contrar principiului aplicării imediate a legii noi.
Ca urmare a constatării neconstituţionalităţii prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prevederile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, în partea referitoare la acordarea de despăgubiri pentru daunele morale, a rămas lipsite de obiect.
De asemenea, argumentul precum că la data intentării acţiunii, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, erau în vigoare, şi deci, ar trebui să fie aplicate raportului juridic dedus judecăţii, nu poate fi primit, căci singure, aceste prevederi legale, nu constituie o speranţă legitimă pentru acordarea despăgubirilor morale, în sensul art. 1 din Protocolul I adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel cum s-a decis în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne, şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o speranţă legitimă în dobândirea proprietăţii.
În acest sens, este relevantă Decizia asupra admisibilităţii din 02 decembrie 2008, în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, prin care instanţa de contencios a drepturilor omului a statuat că dispoziţiile din legea referitoare la obţinerea compensaţiilor, au fost anulate, nu ca urmare a unei decizii a unui organism ad hoc, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate a acesteia, ceea ce a condus la concluzia curţii, în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o speranţă legitimă în obţinerea compensaţiilor respective.
Ca urmare, reclamantul nu este deţinătorul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
În raport de aceste considerente, celelalte motive de apel formulate de reclamant şi pârât, au rămas lipsite de obiect.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată a declarat recurs reclamantul C.S., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., deoarece:
- La data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, modificată prin OUG nr. 62/2010 s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri nefondate sub aspectul întinderii.
- În lumina dispoziţiilor dreptului reprezentat de principiul neretroactivităţii, însuşi textul art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie îndreptat în sensul că deciziile Curţii Constituţionale trebuie interpretat în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi care nu au fost deduse judecăţii însă.
- Legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparaţie şi îndreptare pe cât posibil.
- Instanţa de judecată trebuie să ţină cont de dispoziţiile internaţionale, respectiv art. 5, 6, 14 din C.E.D.O. şi Rezoluţia 1096 din 1996 a Curţii Europene.
Constatarea Curţii Constituţionale a României în cuprinsul deciziilor nr. 1358 din 15 noiembrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, ambele publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Legea nr. 221, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.
Considerăm că au fost încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Recursul declarat de reclamantul C.S. este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentr.
acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Alt. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitive câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de„natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este ca acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Soluţia nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective şi rezonabile.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Cum deciziile Curţii Constituţionale sus-menţionate au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 15 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.S. împotriva deciziei nr. 284/ A din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1515/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 151/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
