ICCJ. Decizia nr. 1507/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1507/2012
Dosar nr.491/115/2010
Şedinţa publică din 5 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 1044 din 9 iunie 2010, a admis în parte acţiunea precizată a reclamantelor M.G., S.C., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, şi pe cale de consecinţă: pârâtul a fost obligat să plătească reclamantelor contravaloarea în lei a sumei de câte 4.000 euro la data exercitării.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2010, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acesteia, soţul sau descendenţii acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Din probele administrate a rezultat că reclamantele întrunesc condiţiile prevăzute de susmenţionatele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, acestea fiind private de libertate în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955I prin măsura strămutării impusă de autorităţi.
Reclamantele au fost strămutate, conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în data de 18 iunie 1951, din localitatea Vrani, jud. Caraş-Severin, în localitatea Roşeţi.
Pin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955I, acestora le-a fost ridicată restricţia domiciliară.
Din declaraţia martorului audiat, persoană care ea însăşi a fost strămutată în aceeaşi perioadă de timp cu reclamantele, a rezultat că strămutarea reclamantelor a avut consecinţe grave asupra dezvoltării psihice şi fizice a acestora şi a familiei lor, precum şi asupra situaţiei lor materiale.
Persoanele supuse strămutării au fost nevoite, în decurs de câteva ore, sub intervenţia şi presiunea brutală a organelor represive, să-şi abandoneze toate bunurile materiale (casă, terenuri, animale etc.) şi să se deplaseze la vagoanele de marfă în care au fost îmbarcate şi transportate într-o destinaţie necunoscută.
Deplasarea s-a făcut în condiţii improprii, cu vagoane de marfă, pe o durată de o săptămână, iar la domiciliul impus au fost debarcate într-un câmp, unde nu aveau locuinţă, alimente, apă, asistenţă medicală.
Prin modul în care s-a făcut ridicarea şi ulterior deplasarea reclamantelor în localitatea unde li s-a impus domiciliul forţat, acestora le-a fost creat un grav prejudiciu fizic şi psihic.
Condiţiile găsite la domiciliul forţat au cauzat acestora de asemenea un grav prejudiciu fizic şi psihic.
Prin strămutarea în altă zonă a ţării, cu alte condiţii geografice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci, aducându-se o gravă restrângere a satisfacţiilor şi plăcerilor vieţii deportaţilor şi urmaşilor acestora, constând în pierderea posibilităţilor de îmbogăţire spirituală, divertisment şi destindere pe o lungă perioadă de timp, a fost pierdută apartenenţa religioasă, apartenenţa la familie, comunitate, fiind grav vătămată integritatea fizică, psihică a persoanei deportate.
Din declaraţia martorului audiat a rezultat că reclamantele şi familia lor au fost nevoite să-şi construiască un bordei în pământ, nebeneficiind de asistenţă medicală, fiind izolaţi de localnici, ca şi întreaga comunitate de deportaţi, prin garduri de sârmă, pază armată.
Această măsură, prin condiţiile concrete în care s-a desfăşurat, a avut echivalentul unei condamnări privative de libertate.
Limitarea libertăţii de mişcare reprezintă o privare de libertate, strămutarea, datorită naturii, duratei, modalităţii de executare, poate fi considerată ca afectând în mod determinant situaţia reclamantelor.
Pe perioada strămutării, acestea au lucrat forţat într-o gospodărie agricolă, aflată în apropierea comunităţii de strămutaţi, pentru a-şi procura bani pentru alimente.
După încetarea măsurii impusă de autorităţi, la data reîntoarcerii în localitatea de unde au fost deportate, reclamantele nu au mai găsit nici unul dintre bunurile materiale lăsate la data deportării.
Casa în care au locuit a fost găsită într-o stare avansată de degradare, fiind folosită de persoane străine familiei.
Bunurile mobile şi imobile ale persoanelor deportate au fost folosite pe toată perioada deportării de persoane străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de degradare.
La reîntoarcerea în comunitate, persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul localnicilor, găsindu-şi foarte greu un loc de muncă şi acela inferior pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane.
Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului şi al întregii familii a fost grav afectat, aceştia fiind excluşi din viaţa socială şi politică a comunităţii, accesul la educaţie şi la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viaţa persoanei deportate şi a membrilor familiei în societate sub toate aspectele şi fiind de natură a împiedica progresul fiinţei umane.
Date fiind gravitatea şi numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.
Din interpretarea gramaticală a art. 5 din Legea nr. 221/2009, rezultă fără echivoc că, atât persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot să beneficieze de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, interpretare care determinată de faptul că cele două măsuri prevăzute la lit. a) şi lit. b) (acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral şi acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ), fiind cuprinse într-o enumerare, se referă la ambele categorii de persoane cuprinse în ipoteza normei prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Această interpretare este impusă, de asemenea, şi de metoda de interpretare logico-sistematică a art. 5 şi a celorlalte articole în raport de titlul legii, care asimilează măsurile administrative cu condamnările cu caracter politic, asimilare care presupune identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire.
Finalitatea urmărită de legiuitor a fost aceea de a acorda despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit, tuturor persoanelor care în regimul totalitar au avut condamnări cu caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, finalitate care a fost avută în vedere şi prin Decretul-lege nr. 118/1990, prin care s-au acordat măsuri reparatorii pentru ambele categorii de persoane.
Din probele administrate a rezultat că reclamantele au beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, având conform Hotărârilor nr. 647 din 5 septembrie 1990 şi nr. 648 din 5 septembrie 1990, o indemnizaţie de câte 965 lei lunar.
Faţă de dispoziţiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2010, art. 6, 8 C.E.D.O., jurisprudenţa CEDO (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, instanţa a considerat că atât timp cât reclamanta a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit are dreptul de a beneficia de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2010.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 30 din 21 februarie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva sentinţei civile nr. 1044/ PI din 9 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosar nr. 491/115/2010 şi rejudecând: a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acţiunea civilă formulată de reclamantele M.G. şi S.C. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională întreaga OUG nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării prezentului apel.
Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceiaşi Curte Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Curtea Constituţională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000,această împrejurare determinând existenţa unor reglementări paralele, cu aceleaşi conţinut şi finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituţională.
De asemenea, Curtea Constituţională a mai reţinut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag şi încalcă regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariţia unor soluţii judiciare total diferite, pronunţate în cauze care au acelaşi temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existenţa unei norme de drept accesibile precise şi previzibile, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei).
Aceeaşi Curte Constituţională a mai reţinut că textul în analiză nu defineşte o reglementare clară şi adecvată sau proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări şi violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Faţă de această motivare şi mai ales de soluţia Curţii Constituţionale, descrisă mai sus, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai exista temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
Nu a putut subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege s-a plasat în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceia, în speţă nu au fost aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordini constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, Curtea a admis apelul declarat de către pârât şi a schimba în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins acţiunea civilă introdusă de către reclamantele M.G. şi S.C., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Caraş-Severin.
Împotriva deciziei mai sus menţionată au declarat recurs reclamantele M.G. şi S.C., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., deoarece:
- Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol, la data pronunţării acestei decizii.
- Este vorba de hotărâri judecătoreşti nedefinitive care nu au puterea lucrului judecat
Recursul declarat de reclamantele M.G. şi S.C. este nefondat pentru cele ce preced:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Alt. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitive câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de„natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este ca acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Soluţia nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective şi rezonabile.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Cum deciziile Curţii Constituţionale sus-menţionate au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 21 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele M.G. şi S.C. împotriva deciziei nr. 301/ A din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 151/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1505/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
