ICCJ. Decizia nr. 151/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 151/2012
Dosar nr. 4880/118/2008
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, la data de 23 iunie 2008, reclamanţii A.I. şi N.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii M. Constanţa prin P., C.L. Constanţa şi R.A.E.D.P.P. Constanţa, obligarea acestora la restituirea în natura a imobilului situat în Municipiul Constanta, lotul nr. 1, careul 15, în suprafaţă de 387,33 m.p., ce face obiectul notificării nr. 1284 din 13 august 2001, iar în subsidiar obligarea pârâtului P.M. Constanţa la emiterea dispoziţiei cuprinzând oferta de despăgubire.
Prin sentinţa civilă nr. 488 din 5 martie 2010, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâţii M. Constanţa, prin P. şi C.L. Constanţa să înainteze dosarul referitor la imobilul situat în Mamaia, lotul nr. 1, careul 15, în suprafaţă de 387, 33 m.p., C.C.S.D. Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă acţiunea în contradictoriu cu R.A.E.D.P.P. Constanţa, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că unitatea deţinătoare sesizată cu notificarea formulată de reclamanţi nu a emis decizie sau dispoziţie motivată, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, ceea ce echivalează cu un refuz nejustificat de soluţionare a notificării.
Procedând la examinarea pe fond a cererii de restituire, instanţa a reţinut că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, preluat în mod abuziv de stat. Constatând că terenul nu este liber şi nu poate fi restituit în natură, instanţa a dispus obligarea pârâţilor să înainteze C.C.S.D. dispoziţia motivată şi documentaţia aferentă, cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, sub forma despăgubirilor băneşti, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva sentinţei civile nr. 488 din 5 martie 2010 a Tribunalului Constanţa au declarat apel pârâţii M. Constanţa, prin P. şi C.L.M. Constanţa.
Prin Decizia nr. 59/ C din 31 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, s-a respins apelul, ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu, care a constituit proprietatea lui H.A. (autorul reclamanţilor), a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, prin sentinţa civilă nr. 314 din 16 aprilie 1953 a fostului Tribunal Popular al oraşului Constanţa, ca bun abandonat.
Deoarece sentinţa de trecere a bunului în proprietatea statului nu a fost pronunţată în contradictoriu cu adevăratul proprietar, instanţa de apel a apreciat că statul nu poate justifica un titlu valabil, cu atât mai mult cu cât chiar Legea nr. 10/2001, prin art. 2 pct. 1 lit. e), consacră caracterul abuziv al preluării efectuate în baza Decretului nr. 111/1951.
Susţinerea apelanţilor pârâţi, în sensul că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza deciziei nr. 22043/1958 a fostului C.E.S.P.O. Constanţa, prin efectul rezoluţiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare, ca urmare a valorificării pactului comisoriu de gradul IV, a fost înlăturată de instanţa de apel, cu motivarea că preluarea abuzivă a terenului de către stat a avut loc anterior emiterii acestei decizii.
Împotriva deciziei nr. 59/ C din 31 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâţii M. Constanţa, prin P. şi C.L. Constanţa.
Recurenţii au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au arătat următoarele:
Instanţa a reţinut greşit că pârâţii ar fi susţinut că preluarea s-a efectuat în baza deciziei nr. 22043/1958. În realitate, bunul a revenit în patrimoniul municipiului ca urmare a producerii efectelor pactului comisoriu, inserat în contractul de vânzare-cumpărare, a cărui aplicaţiune Decizia nr. 22043/1958 doar o constată, nu o dispune. Instanţa a ignorat cu desăvârşire existenţa pactului comisoriu inserat în contractul de vânzare cumpărare, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii. Pactul comisoriu şi-a produs primul efectele, iar nu hotărârea judecătorească pronunţată în temeiul Decretului nr. 111/1951.
Instanţa de apel a reţinut la modul generic faptul că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 111/1951, fără a exista la dosar actul de preluare şi fără ca reclamantul să fi făcut vreo referire la aplicarea acestui decret.
În continuarea motivelor de recurs, recurenţii susţin argumente în sensul că revenirea imobilului în proprietatea municipiului ca urmare a producerii efectelor pactului comisoriu nu constituie o preluare abuzivă şi nu se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 10/2001. De asemenea, recurenţii expun pe larg condiţiile în care a operat pactul comisoriu, ca urmare a neîndepliniri de către cumpărător a obligaţiilor asumate prin contractul de vânzare-cumpărare.
Verificând încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., a criticilor formulate de recurenţi, Înalta Curte reţine următoarele:
Pe baza probelor administrate, instanţa de apel a reţinut că preluarea imobilului de către stat s-a realizat în temeiul Decretului nr. 111/1951, prin sentinţa nr. 314 din 16 aprilie 1953 a fostului Tribunal Popular al Oraşului Constanţa.
Recurenţii susţin că această concluzie a instanţei de apel este greşită, deoarece, în realitate, preluarea imobilului s-a făcut de către autoritatea locală, care vânduse anterior terenul autorului reclamanţilor şi care şi-a exercitat drepturile decurgând din pactul comisoriu de gradul IV, ca urmare a neîndeplinirii de către cumpărător a obligaţiilor prevăzute în contractul de vânzare-cumpărare (neplata preţului şi neefectuarea construcţiilor în termenul stipulat). În susţinerea acestei critici se arată că la dosar nu există probe care să confirme preluarea imobilului în temeiul Decretului nr. 111/1951.
Recurenţii, deşi menţionează formal că îşi întemeiază recursul pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., nu dezvoltă aceste motive de o manieră care să facă posibilă încadrarea criticilor în motivele de nelegalitate susceptibile de analiză în faza procesuală a recursului.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii se limitează la afirmaţia că s-a ignorat cu desăvârşire existenţa pactului comisoriu inserat în contractul de vânzare-cumpărare, ceea ce reprezintă, în opinia recurenţilor, o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii. Or, instanţa de apel nu a ignorat existenţa contractului de vânzare cumpărare, ci dimpotrivă, făcând referire la acest contract, a arătat că pactul comisoriu pe care îl conţine nu a mai produs consecinţe juridice, deoarece imobilul fusese preluat de către stat în baza Decretului nr. 111/1951, anterior emiterii deciziei nr. 22043/1958 a C.E.S.P.O. Constanţa.
Simpla afirmaţie a recurenţilor, în sensul că pactul comisoriu şi-a produs primul efectele, nu poate fi calificată ca fiind o critică de nelegalitate, încadrabilă în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Nu se arată în ce mod raţionamentul instanţei este de natură să încalce legea şi nici se nu indică dispoziţiile legale care au fost greşit interpretate sau aplicate de către instanţa de apel.
Critica referitoare la lipsa probelor nu poate fi încadrată în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., deoarece vizează exclusiv modul în care instanţa a stabilit situaţia de fapt (în ceea ce priveşte modalitatea de preluare a imobilului de către stat), în funcţie de probele administrate. De asemenea, solicitarea de a se stabili o altă situaţie de fapt în această fază procesuală, ca urmare a reevaluării probatoriului, excede caracterului nedevolutiv al căii de atac a recursului.
Susţinerile ample ale recurenţilor, referitoare la neîndeplinirea de către cumpărător a obligaţiei de plată a preţului şi neefectuarea de construcţii pe terenul cumpărat, conduită care ar fi condus la activarea pactului comisoriu de gradul IV şi revenirea terenului în proprietatea municipiului, precum şi argumentele privind neîncadrarea terenului în categoria imobilelor pentru care se pot acorda măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 (tocmai ca urmare a faptului că nu a fost preluat abuziv de stat, ci a reintrat în patrimoniul municipiului prin efectul pactului comisoriu), nu au legătură cu soluţia dată de instanţa de apel, care s-a fundamentat pe alte considerente.
A motiva recursul, în sensul art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., presupune, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unui dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat. Criticile menţionate anterior, referitoare la efectele pactului comisoriu, nu se raportează însă la raţionamentul instanţei, care s-a bazat exclusiv pe constatarea preluării imobilului de către stat în temeiul Decretului nr. 111/1951, constatare care a făcut inutilă verificarea îndeplinirii condiţiilor legale şi contractuale pentru activarea pactului comisoriu.
Faţă de cele reţinute anterior, Înalta Curte constată că argumentele şi criticile recurenţilor nu se pot încadra în niciunul dintre motivele de recurs limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., situaţie în care, văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu art. 304 din acelaşi cod, se va constata nulitatea căii de atac astfel exercitată.
Faţă de soluţia pronunţată în privinţa prezentului recurs, Înalta Curte constată întemeiată cererea formulată de intimatul A.C., privind obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât recurenţii au căzut în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., aceştia sunt obligaţi să plătească intimatului cheltuielile de judecată, efectuate în acest stadiu al litigiului şi dovedite prin chitanţele aflate la dosarul acestei instanţe, cheltuieli în sumă totală de 2150 lei, reprezentând onorariu avocaţial şi cheltuieli de deplasare la sediul instanţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâţii M. Constanţa, prin P. şi C.L. Constanţa împotriva deciziei nr. 59/ C din 31 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurenţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2150 lei către intimatul A.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1511/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1507/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
