ICCJ. Decizia nr. 1320/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1320/2012
Dosar nr.7025/95/2010
Şedinţa publică din 24 februarie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 28 mai 2010, sub nr. 7025/95/2010, reclamanta P.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata de daune morale, în cuantum de 200.000 euro, pentru măsura administrativă cu caracter politic dispusă faţă de bunicii săi paterni, S.G. şi S.E.
Prin sentinţa nr. 277 din 14 septembrie 2010, Tribunalul Gorj, secţia civilă a admis, în parte, acţiunea şi l-a obligat pe pârât la plata sumei de 2.500 euro, în echivalent în lei la data plăţii, cu titlul de despăgubiri civile către reclamantă.
În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că, în cauză, sunt întrunite condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât reclamanta a dovedit că bunicii săi au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, constând în dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951-20 februarie 1956, măsură dispusă în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniştrii nr. 1154 din octombrie 1950 şi a deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Luând în considerare consecinţele negative generate de măsura abuzivă a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, drepturile personal nepatrimoniale lezate prin această măsură, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990, tribunalul a apreciat că suma de 2.500 euro asigură o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul încercat de autorii reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel D.G.F.P. Gorj, în nume propriu şi numele pârâtului Statul Român.
Prin Decizia nr. 92 din 10 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat, în nume propriu, de D.G.F.P. Gorj şi a admis apelul pârâtului Statul Român prin M.F.P., cu consecinţa schimbării sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii.
Curtea a reţinut că apelul declarat, în nume propriu, de D.G.F.P. Gorj este lipsit de interes, în condiţiile în care nu Direcţia a fost chemată în judecată, ci Statul Român prin M.F.P., în sarcina căruia s-a şi stabilit obligaţia de plată a despăgubirilor.
Pentru a admite apelul pârâtului Statul Român, curtea a reţinut lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, considerată aplicabilă, în cauză, în raport de dispoziţiile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a invocat aplicarea greşită, în cauză, a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că la momentul judecării cauzei în apel, respectiv data de 08 decembrie 2010, norma declarată neconstituţională era suspendată, însă în vigoare, întrucât nu era împlinit termenul de 45 de zile de la publicarea deciziei nr. 1358 a Curţii Constituţionale în M. Of., potrivit şi art. 147 alin. (1) din Constituţie.
O asemenea situaţie echivalează unui vid legislativ, iar admiterea apelului în aceste condiţii este nelegală, în sensul că instanţa nu-şi putea motiva soluţia pe o decizie a Curţii Constituţionale care nu era aplicabilă la data judecăţii apelului, 08 decembrie 2010, cum, de altfel, la acel moment, instanţa nu avea de unde să ştie dacă legiuitorul va înţelege să coreleze sau nu normele legii cu Decizia sau/şi să emită un act nou.
Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, or acţiunea ce face obiectul prezentei cauze a fost formulată anterior publicării deciziei nr. 1358/2010.
Situaţia juridică nou creată trebuia în mod imperios corelată de către instanţa de apel cu principiul dreptului la un proces echitabil, prin aplicarea prioritară a dreptului comunitar şi a jurisprudenţei C.E.D.O. În acest sens, a fost redată, in extenso, motivarea opiniei separate la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1461 din 09 noiembrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 860 din 22 decembrie 2010, decizie prin care s-a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, ca urmare a declarării anterioare a neconstituţionalităţii aceloraşi dispoziţii legale, prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010.
În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează, nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii (art. 304 pct. 7), respectiv interpretarea greşită a actului juridic, în sensul de convenţie, dedus judecăţii (art. 304 pct. 8).
Criticile recurentei aduc în discuţie modul de aplicare a legii în stabilirea efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, ceea ce atrage încadrarea recursului în cazul de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a căror perspectivă va fi analizat, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Astfel, recurenta a susţinut, în primul rând, că instanţa de apel a reţinut greşit inexistenţa temeiului juridic al cererii sale, în condiţiile în care, la data judecării apelului, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, erau doar suspendate de drept, nefiind expirat termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie pentru compatibilizarea normei neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Premisa de la care porneşte recurenta în justificarea existenţei temeiului juridic al cererii sale este aceea că judecata apelului a avut loc la data de 08 decembrie 2010, dată la care nu expirase termenul de 45 de zile, pe durata căruia dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept, potrivit tezei a doua a art. 147 alin. (1) din Constituţie.
Această premisă este însă greşită, deoarece apelul a fost judecat la data de 10 februarie 2011, dată care se situează după expirarea termenului în discuţie.
Conform art. 147 alin. (1) teza I din Constituţie, termenul de 45 de zile, instituit pentru compatibilizarea normei neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, curge de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. Or, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, astfel că prin raportare la această dată, termenul de 45 de zile a expirat la data de 31 decembrie 2010, deci anterior judecării apelului, care a avut loc la data de 10 februarie 2011.
De altfel, contrar susţinerilor recurentei, efectul suspendării de drept, pe durata termenului de 45, a dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale, este identic cu cel produs în cazul în care expiră acest termen fără a se fi ajuns la punerea de acord, de către Parlament sau, după caz, de Guvern, a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, şi anume în ambele situaţii, norma declarată neconstituţională nu produce niciun efect juridic, întocmai ca în cazul inexistenţei ei.
Ceea ce avea de stabilit instanţa de apel era dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai putea fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
În acest sens, curtea de apel a reţinut corect că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, cu consecinţa respingerii acţiunii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, decizie de care instanţa de recurs trebuie să ţină seama la pronunţarea soluţiei, fiind general obligatorie de la data publicării, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată (Decizia atacată a fost pronunţată la data de 10 februarie 2011), cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu este titulara unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor legale incidente, astfel că nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.D., împotriva deciziei nr. 92 din 10 februarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 153/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1312/2012. Civil → |
|---|
