ICCJ. Decizia nr. 1657/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1657/2012
Dosar nr.2518/112/2007
Şedinţa publică din 8 martie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă:
Prin sentinţa civilă nr. 20/ F din 18 ianuarie 2010 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud s-a respins ca nefondată, cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de reclamantul B.A.C.
S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâta Primăria municipiului Bistriţa şi, în consecinţă, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţi împotriva acestei pârâte, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâta A.V.A.S.
S-a admis, în parte, acţiunea civilă completată, formulată de reclamanţii P.E., P.V., T.E.M. şi B.A.C. împotriva pârâtului Municipiul Bistriţa prin Primar şi, în consecinţă, s-a anulat art. 4 din Dispoziţia din 28 septembrie 2007 emisă de Primarul municipiului Bistriţa, s-a stabilit calitatea de persoane îndreptăţite la restituire a reclamanţilor şi cu privire la imobilul construcţie (în prezent demolat) situat în municipiul Bistriţa, la fosta adresă din str. Traian Banciu, imobilul construcţie prevăzut în Decretul de expropriere, şi s-a stabilit acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Au fost respinse ca nefondate celelalte pretenţii ale reclamanţilor împotriva pârâtului Municipiul Bistriţa.
S-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţi împotriva pârâtei A.V.A.S. Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că Primăria municipiului Bistriţa nu are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece în temeiul art. 77 din Legea nr. 215/2001, aceasta este doar o structură funcţională.
În schimb, A.V.A.S. a fost învestită cu soluţionarea notificării formulate de reclamanţi, astfel că are calitate procesuală pasivă în cauză.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că prin Dispoziţia din 28 septembrie 2007 emisă de Primarul municipiului Bistriţa, s-a stabilit calitatea de persoane îndreptăţite la restituire pentru reclamanţii P.E., P.V., T.E.M. şi B.A.C., cu privire la terenul în suprafaţă de 2298/2633 m.p. şi asupra construcţiilor menţionate în certificatul de moştenitor şi în Decretul de expropriere, şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în titluri de despăgubire acordate în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul care nu poate fi restituit în natură şi în lipsa unor bunuri care să poată fi atribuite în compensare.
Prin aceeaşi dispoziţie, s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului construcţie care nu mai există şi cererea de restituire a construcţiei menţionate în Decretul de expropriere, cu privire la care notificarea a fost înaintată spre soluţionare la A.V.A.S. Bucureşti.
Asupra imobilului înscris în C.F., în suprafaţă de 2633 m.p., s-a intabulat în anul 1912 dreptul de proprietate în favoarea numiţilor P.J. şi B.F. Ulterior, asupra cotei de 1 parte aparţinând lui P.I., în anul 1927 s-a intabulat dreptul de proprietate în părţi egale în favoarea copiilor acestuia: P.I., P.P. şi P.A.
Potrivit certificatului de moştenitor, după P.I. decedat în anul 1926, P.F. decedată în anul 1957 şi P.A. decedat în anul 1965, masa succesorală rămasă se compune din imobilul înscris în C.F. Bistriţa, curte şi grădină în suprafaţă de 2633 m.p. şi casă nelocalizată în C.F., iar în urma partajului succesoral notarial, proprietar tabular a devenit P.P. asupra cotei de 1 părţi, iar pentru P.A., moştenitorii acestuia asupra cotei de 1 părţi, respectiv P.M., soţie supravieţuitoare, P.A., T.M.V., B.E.F. şi P.I., în calitate de fii.
P.P. a decedat în anul 1974, fără urmaşi.
Prin Decretul nr. 307/1988, s-a expropriat suprafaţa de 1316 m.p. şi construcţii în suprafaţă de 262 m.p. de la P.I., situate în Bistriţa, iar de la P.M. terenul în suprafaţă de 1317 m.p. şi construcţii în suprafaţă de 256 m.p. situate în Bistriţa, str. Traian Banciu.
Din concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, a rezultat că imobilul înscris în C.F. Bistriţa, cu suprafaţa tabulară de 2632 m.p., are suprafaţa determinată reală de 2593 m.p., categoria de folosinţă fiind teren intravilan.
Aşa fiind, tribunalul a admis în parte acţiunea reclamanţilor, potrivit dispozitivului sentinţei pronunţate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii P.E., P.V., T.E.M. şi B.A.C.
Prin Decizia nr. 337/ A din 24 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, s-a respins ca nefondat apelul declarat.
Examinând apelul prin prisma motivelor invocate, curtea a reţinut următoarele:
Prin notificarea din 14 februarie 2002 adresată Primăriei municipiului Bistriţa, reclamanţii T.M.V., P.E., P.V. şi B.A.C. au solicitat, în principal, restituirea în natură a imobilelor înscrise în C.F. Bistriţa, de natură două case de locuit şi teren în suprafaţă de 2633 m.p. situate în Bistriţa, str. Traian Banciu, în prezent str. Vivu, iar în cazul în care nu este posibil, acordarea de despăgubiri.
Prin Dispoziţia din 28 septembrie 2007 a Primarului municipiului Bistriţa, s-a propus acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 2298/2633 m.p. înscris în C.F. Bistriţa; s-a respins cererea de restituire a celui de-al doilea imobil construcţie menţionat în Decretul nr. 307/1988, situat în Bistriţa, str. T. Banciu, nefiind dovedit dreptul de proprietate; s-a înaintat notificarea împreună cu toate actele anexate, spre competentă soluţionare către A.V.A.S. Bucureşti, în calitate de unitate deţinătoare a cotei de 335/2633 mp, înscrisă în C.F. Bistriţa, transcrise în C.F. Bistriţa.
Reclamanţilor li s-a recunoscut calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubiri, pentru ambele imobile situate în Bistriţa, solicitate prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Cu privire la cota de 335/2633 m.p. deţinută de A.V.A.S., notificarea reclamanţilor a fost trimisă de Primarul municipiului Bistriţa spre soluţionare la A.V.A.S. Bucureşti, în calitate de unitate deţinătoare. După primirea notificării, aceasta urmează să o soluţioneze într-un termen de 60 de zile conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent s-a făcut, întrucât din concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul C.Ş., a rezultat că nu există suprafeţe libere de teren care să poată fi restituit în natură (cu excepţia unor porţiuni de 14 m.p. şi respectiv 57 m.p. care nu pot fi exploatate economic), deoarece fac parte din domeniul public al municipiului Bistriţa, având destinaţia de spaţii verzi aferente blocurilor din str. Vivu, rampă de acces, alei de acces şi parcări auto.
În apel, la cererea reclamanţilor-apelanţi s-a încuviinţat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză întocmit la prima instanţă de expertul C.Ş., având ca obiective: identificarea terenului înscris în C.F. Bistriţa, în suprafaţă de 432 m.p., evaluarea lui şi analizarea dacă poate fi acordat reclamanţilor în compensare.
Din concluziile suplimentului de expertiză, a rezultat că terenul în suprafaţă de 432 m.p. situat în municipiul Bistriţa, este ocupat de câteva garaje auto tip carcasă din beton, poate fi atribuit reclamanţilor în compensare, dar nu poate fi evaluat, întrucât expertul nu este abilitat să facă evaluări de terenuri.
Prin obiecţiunile şi notele de şedinţă depuse la dosar, intimatul Municipiul Bistriţa prin Primar a arătat că terenul solicitat de reclamanţi în compensare „are destinaţia de parcări şi spaţiu verde, domeniu public potrivit HGR. nr. 905/2002, fiind situat într-o zonă neconstruibilă, ce nu poate fi restituit în natură".
Cheltuielile de judecată nu le-au fost acordate reclamanţilor fiindcă nu le-au solicitat, aşa cum susţin în mod neîntemeiat apelanţii. Pe de altă parte, acţiunea a fost admisă doar în parte, iar cheltuielile au fost ocazionate cu efectuarea expertizei tehnice judiciare, ale cărei obiective nu au stat la baza admiterii în parte a acţiunii, motiv pentru care nu se justifică recuperarea lor, pârâtul nefiind în culpă procesuală.
Având în vedere că apelul a fost respins ca nefondat, s-a respins şi cererea apelanţilor de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată în apel.
Prin cererea înregistrată la data de 30 decembrie 2010 apelantul reclamant B.A.C. a solicitat lămurirea dispozitivului deciziei nr. 337/ A din 24 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie şi înlăturarea dispoziţiilor potrivnice, precum şi completarea deciziei prin pronunţare asupra tuturor capetelor de cerere.
Prin Decizia civilă nr. 101/ A din 16 februarie 2011, pronunţată de aceeaşi instanţă, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de apelantul reclamant B.A.C., instanţa constatând că faţă de soluţia pronunţată, aceea de respingere a apelului ca nefondat, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 2811 şi 2812 C. proc. civ.
Împotriva deciziei 337/ A din 24 noiembrie 2010 au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii P.E., P.V., T.E.M. şi B.A.C., iar împotriva deciziei nr. 101/ A din 16 februarie 2011 a declarat recurs, în termen, reclamantul B.A.C.
1. Împotriva deciziei nr. 337/ A din 24 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie reclamanţii au formulat critici de netemeinicie şi nelegalitate, susţinând că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu neobservarea normelor de drept aplicabile, în contra probelor administrate, pe baza unor motive străine de natura pricinii şi cu aplicarea greşită a legii.
În acest sens, se arată că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, lăsând necercetate criticile ce au făcut obiectul apelului, întemeindu-şi soluţia pe argumente subiective, lăsând astfel nesoluţionat fondul pricinii.
O altă critică vizează faptul că, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, nu au respectat prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, transformând un drept real, dreptul de proprietate, într-un „drept iluzoriu de jucător la bursă".
Se susţine, de asemenea, că în mod repetat aceleaşi instanţe au încălcat art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil. Noţiunea de proces echitabil presupune egalitatea mijloacelor în ceea ce priveşte părţile, adică posibilitatea ca fiecare dintre acestea să-şi expună cauza în faţa instanţei, în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ faţă de partea adversă.
În acest sens, se arată că recurenţii reclamanţi au fost dezavantajaţi semnificativ de faptul că nu s-a solicitat pârâţilor să-şi probeze pretenţiile şi apărările în conformitate cu art. 129 alin. (1) C. proc. civ., fiind acceptate ca probe o serie de acte normative, pe când, pentru orice afirmaţie, reclamanţilor li s-au cerut documente costisitoare, respectiv expertize judiciare, traduceri şi legalizări de acte, extrase de carte funciară, etc. Totodată, deşi expertul a menţionat în suplimentul de expertiză că proprietar tabular al terenului de 432 m.p. din str. Zorilor este Statul Român, instanţa de apel a pus în vedere reclamanţilor să-i pună la dispoziţie o copie de pe C.F. Bistriţa în care este înscris terenul respectiv.
De asemenea, instanţa de apel s-a substituit expertului, făcând afirmaţii subiective referitoare la conţinutul expertizei tehnice, relevând concluzii neconforme cu conţinutul expertizei. Instanţa a fost subiectivă şi a transpus eronat din expertiză în decizie aspectele reţinute de către expert cu privire la situaţia terenurilor de 14 m.p. şi 57 m.p., propuse spre restituire în natură şi cele propuse spre atribuire în compensare.
Totodată, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere şi a aspectului relevat de către expert în ceea ce priveşte posibilitatea acordării în compensare a suprafeţelor de teren de 484 m.p. şi 8 m.p. din str. Vivu.
Întrucât instanţa de apel a încuviinţat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză întocmit la prima instanţă de expertul C.Ş., având ca obiective identificarea terenului înscris în C.F. Bistriţa, în suprafaţă de 432 m.p., evaluarea lui şi analizarea dacă poate fi acordat reclamanţilor în compensare, se consideră că nu poate fi reţinut în culpa reclamanţilor faptul că terenul nu a fost evaluat.
Totodată, deoarece terenul expropriat din str. Vivu şi cel propus în compensare din str. Zorilor se află în aceiaşi zonă de impozitare, la o distanţă de doar 263 metri unul faţă de celălalt, având aproximativ aceeaşi valoare, raportat la metru pătrat de teren, având în vedere şi faptul că nici terenul expropriat nu a fost evaluat, instanţa ar fi putut atribui în compensare suprafaţa de 432 m.p. scăzând-o din totalul terenului expropriat.
O altă critică vizează disjungerea notificării, cu toate că legislaţia în vigoare nu stipulează nici o derogare de la aplicarea prevederile cap. II punctul 22.1 lit. b) din HG nr. 250/2007 care statuează că, „în cazul în care notificarea s-a făcut în bloc pentru mai multe imobile din aceeaşi localitate, urmează a se considera că notificarea s-a făcut pentru fiecare imobil, disjungându-se fiecare caz.
În ceea ce priveşte acţiunea împotriva A.V.A.S., întrucât reclamanţii au adresat notificare persoanei deţinătoare, în accepţiunea juridică a acestei noţiuni, şi cum persoana notificată nu a răspuns solicitării persoanelor îndreptăţite, în termenul de 60 de zile prevăzut de lege, în mod greşit instanţa de fond şi cea de apel au respins capătul de cerere, întrucât conduita culpabilă a persoanei notificate care nu s-a conformat legii, nu poate să afecteze interesele legitime ale persoanelor solicitante.
Instanţa nu a arătat nici motivele pentru care nu s-a dispus rectificarea cotei de teren de 335/2633 m.p. deţinută de către A.V.A.S. în conformitate cu extrasele de carte funciară şi cu concluziile raportului de expertiză din care rezultă că doar o cotă de 92/2633 m.p. trebuie soluţionată de către A.V.A.S.
Referitor la cheltuielile de judecată în fond, solicitarea reclamanţilor se regăseşte la fila 116 din dosar, în cererea de completare a acţiunii depusă pentru termenul din 27 martie 2008. Aceste cheltuieli sunt justificate, deoarece raportul de expertiză a demonstrat că pârâta Municipiul Bistriţa deţine bunuri care pot fi acordate în compensare, cât şi faptul că s-a atribuit A.V.A.S. o cotă eronată de 335/2633 m.p.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată din apel, acestea sunt justificate deoarece raportul de expertiză a demonstrat că pârâta Municipiul Bistriţa deţine bunuri care pot fi acordate în compensare.
2. Criticile formulate împotriva deciziei nr. 101/ A din 16 februarie 2011, vizează faptul că greşit a fost respinsă cererea de completare a deciziei pronunţate în cauză, deoarece instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere principal, formulat în conformitate cu prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu sunt fondate, urmând să le respingă, pentru considerentele ce succed:
1. În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei nr. 337/ A din 24 noiembrie 2010, Înalta Curte constată că primele critici formulate se circumscriu cazului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră nemotivarea hotărârii judecătoreşti.
Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurenţii reclamanţi, instanţa de judecată are obligaţia de a arăta, în cadrul hotărârii pronunţate, motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. Fără arătarea motivelor şi a probelor reţinute nu se poate exercita controlul judiciar.
Hotărârea ar putea fi modificată pentru acest motiv de ordine publică, dacă: există contradicţie între considerente şi dispozitiv; există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; lipseşte motivarea soluţiei sau instanţa de control judiciar a copiat considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică.
În speţă, instanţa de apel a analizat elementele specifice raportului juridic întemeiat pe Legea nr. 10/2001, care constituie temeiul juridic al acţiunii reclamanţilor, în limitele cererii de apel, astfel încât argumentele decisive pentru soluţionarea cauzei îşi găsesc reflectare în hotărârea pronunţată.
Varianta lipsei motivării hotărârii poate fi acceptată doar atunci când, în lipsa oricăror considerente, nu se poate şti dacă soluţia dată în apel este efectul sau nu al rezultatului cercetării fondului, ceea ce nu este cazul în speţă.
În susţinerea aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenţii reclamanţi au invocat şi că, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, „lăsând necercetate criticile ce au făcut obiectul apelului, întemeindu-şi soluţia pe argumente subiective, astfel lăsând nesoluţionat fondul pricinii."
În condiţiile în care s-a reţinut motivarea hotărârii, iar recurenţii reclamanţi nu indică despre ce critici anume este vorba pentru a putea cenzura considerentele deciziei atacate sub acest aspect, Înalta Curte constată neîntemeiată o asemenea susţinere.
În consecinţă, motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizând nemotivarea soluţiei pronunţată de instanţa de apel, a fost găsit nefondat, fiind respins ca atare.
Referitor la criticile aduse hotărârii recurate din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Recurenţii reclamanţi susţin că instanţele anterioare nu au respectat prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, transformând un drept real, dreptul de proprietate, într-un „drept iluzoriu de jucător la bursă" şi că, de asemenea, au încălcat art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil.
În ceea ce priveşte încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană, Înalta Curte constată că această normă consacră noţiunea de „bun" pentru dreptul de proprietate recunoscut, care în speţa de faţă, nu a fost contestat reclamanţilor de niciuna dintre părţi, prin urmare, aceştia beneficiază de garanţia oferită de norma convenţională.
În ceea ce priveşte încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană, Înalta Curte constată că susţinerile recurenţilor vizează una din garanţiile procesului echitabil şi anume, principiul egalităţii armelor, care presupune ca în limita marjei de apreciere de care se bucură, instanţele să trateze părţile unui proces în condiţii egale.
Problema relevată prin prisma acestui principiu, anume aceea că reclamanţii ar fi fost dezavantajaţi semnificativ de faptul că instanţele anterioare nu au solicitat pârâţilor să-şi probeze pretenţiile şi apărările în conformitate cu art. 129 alin. (1) C. proc. civ., fiind acceptate ca probe o serie de acte normative, în raport cu faptul că pentru orice afirmaţie, reclamanţilor li s-au cerut documente costisitoare, nu poate fi primită, întrucât procesul civil este, în regulă generală, un proces al intereselor private; în cauză ambele părţi au avut posibilitatea de a propune şi administra probatorii, ceea ce s-a şi întâmplat. Prin urmare, nu a fost încălcat nici rolul activ al judecătorului, nici art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
În continuare, criticând modul în care instanţa de apel a interpretat conţinutul expertizei de specialitate, reţinând concluzii neconforme cu acesta, recurenţii reclamanţi cer, practic, reanalizarea situaţiei de fapt în temeiul probatoriului deja administrat, control de netemeinicie a hotărârii ce excede limitelor presupuse de art. 304 C. proc. civ. şi care nu intră în atribuţiile instanţei de recurs.
Constatând că din conţinutul expertizei, astfel cum a fost suplimentată în apel, coroborat cu înscrisurile administrate, nu rezultă o altă situaţie de fapt decât cea stabilită de primele două instanţe, instanţa de recurs apreciază, cu atât mai mult, neîntemeiată, critica formulată în acest sens.
Astfel, referitor la situaţia terenurilor de 14 m.p. şi, respectiv 57 m.p., corect s-a statuat că fac parte din domeniul public al Municipiului Bistriţa, având destinaţia de spaţii verzi aferente blocurilor din str. Vivu, rampă de acces, alei de acces şi parcări auto.
Referitor la terenul solicitat a fi atribuit în compensare, în suprafaţă de 432 m.p. situat în municipiul Bistriţa, s-a statuat că este ocupat de câteva garaje auto tip carcasă din beton, având destinaţia de parcări şi spaţiu verde stradal, făcând parte din domeniul public al municipiului Bistriţa, potrivit HGR. nr. 905/2002, „fiind situat într-o zonă neconstruibilă, ce nu poate fi restituit în natură".
Având în vedere situaţia de fapt şi de drept a acestor terenuri, instanţa de recurs constată că, s-a dat raportului dedus judecăţii eficienţa juridică impusă de legea specială în această materie.
În ceea ce priveşte prioritatea şi oportunitatea măsurilor reparatorii la care sunt îndreptăţiţi recurenţii reclamanţi în accepţiunea Legii nr. 10/2001, Înalta Curte reţine că potrivit pct. 1.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, măsura reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin. (2) şi alin. (3) din lege, permite entităţii obligate la restituire să ofere persoanei îndreptăţite, prin compensare în echivalent, orice bunuri sau servicii disponibile, pe care le deţine şi care sunt acceptate de persoana îndreptăţită.
În acest sens, entitatea învestită cu soluţionarea cererii de restituire poate propune persoanei îndreptăţite, ca măsură reparatorie alternativă, acordarea de bunuri: terenuri, construcţii aflate pe alte amplasamente sau bunuri mobile, aflate în circuitul civil, care sunt disponibile şi deţinute de aceasta, deoarece, identificarea unor astfel de bunuri şi aprecierea asupra caracterului lor disponibil sunt în competenţa entităţii învestite cu soluţionarea notificării.
În speţă, raportat la situaţia juridică a imobilului teren, imposibil de restituit în natură, instanţele anterioare au statuat corect asupra modalităţii de reparaţie, constând în acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul expropriat, terenul solicitat a fi acordat în compensare nefiind disponibil, în sensul legii.
Referitor la critica privind disjungerea notificării către A.V.A.S., Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte cota de 335/2633 m.p. deţinută de A.V.A.S. Bucureşti, în mod corect notificarea reclamanţilor a fost trimisă de Primarul municipiului Bistriţa spre soluţionare acestei instituţii, în calitate de unitate deţinătoare.
În speţă, s-a înaintat notificarea împreună cu toate actele anexate, spre competentă soluţionare către A.V.A.S. Bucureşti, în calitate de unitate deţinătoare a cotei de 335/2633 mp, astfel cum a fost înscrisă în C.F. Bistriţa, deoarece, prin persoană juridică deţinătoare sau entitate învestită cu soluţionarea notificării se înţelege acea persoană care are puterea şi competenţa de a angaja patrimonial, persoana juridică, indiferent dacă este regie autonomă, societate comercială sau instituţie publică.
O ultimă critică formulată de recurenţii reclamanţi vizează greşita soluţionare a cererii de cheltuieli de judecată, context în care, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a respins critica vizând acest motiv de apel, apreciind că, acţiunea reclamanţilor a fost admisă doar în parte, iar cheltuielile au fost ocazionate cu efectuarea expertizei tehnice judiciare, ale cărei obiective nu au stat la baza admiterii în parte a acţiunii, motiv pentru care nu se justifică recuperarea lor, pârâtul nefiind în culpă procesuală.
Se constată ca fiind corectă această apreciere, în condiţiile în care admiterea singurului capăt de cerere de către prima instanţă, nu a avut la bază raportul de expertiză efectuat în cauză, şi care a ocazionat plata onorariului de expertiză solicitat în cadrul acestor cheltuieli.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de judecată este competentă să stabilească cheltuielile de judecată în raport de cererile care le-au ocazionat. Cum cererea admisă nu a avut la bază cheltuielile cu onorariul de expertiză solicitat, acestea nu vor fi suportate de pârât, care sub acest aspect nu este în culpă procesuală.
De asemenea, având în vedere că apelul a fost respins ca nefondat, corect s-a respins cererea apelanţilor reclamanţi de obligare a intimatului pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.
2. În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei nr. 101/ A din 16 februarie 2011, Înalta Curte constată că în mod judicios au fost interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 2811 şi art. 2812 C. proc. civ., faţă de soluţia respingerii apelului, ca nefondat.
Pentru toate aceste considerente, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate, recursurile declarate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.E., P.V., T.E.M. şi B.A.C. împotriva deciziei nr. 337/ A din 24 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.A.C. împotriva deciziei nr. 101/ A din 16 februarie 2011 pronunţată de aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 08 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1659/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1617/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
