ICCJ. Decizia nr. 1312/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1312/2012
Dosar nr.1125/115/2010
Şedinţa publică din 24 februarie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la data de 17 martie 2010, sub nr. 1125/115/2010, reclamantele M.I. şi A.M. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale pentru măsura administrativă cu caracter politic luată în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951 împotriva mamei sale şi a familiei acesteia.
Prin sentinţa civilă nr. 1057 din 10 iunie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis, în parte, acţiunea şi l-a obligat pe pârât să plătească fiecărei reclamante echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale.
În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că mama reclamantelor, în vârstă de 4 ani, împreună cu părinţii, două surori şi bunicii, au fost strămutaţi în Câmpia Bărăganului, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955.
Prin hotărârea nr. 295/1990, emisă în baza Decretului-lege nr. 118/1990, i s-a acordat mamei reclamantelor o indemnizaţie lunară de 914 lei.
Faţă de dispoziţiile art. 3 şi 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, raportat la consecinţele negative suportate de autori ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuşi în perioada comunistă şi la măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990, tribunalul a apreciat că suma de 10.000 euro pentru fiecare reclamantă reprezintă o despăgubire echitabilă.
Prin Decizia civilă nr. 317 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei susmenţionate, pe care a schimbat-o, în sensul respingerii acţiunii.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, aplicabilă în speţă în raport de dispoziţiile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamante, care au invocat motivele de nelegalitate prevăzute art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Fără a dezvolta separat aceste motive, recurentele-reclamante au arătat că, în mod nelegal, curtea de apel a invocat motivul de ordine publică referitor la declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010. Instanţa trebuia să judece în limitele în care a fost învestită prin cererea de apel, or apelantul-pârât nu a venit cu probe sau motive noi care să justifice schimbarea soluţiei fondului.
Temeiul juridic care a stat la baza acţiunii deduse judecăţii a fost Legea nr. 221/2009 în totalitate şi nu doar art. 5 alin. (1) lit. a), aşa cum a apreciat curtea de apel. În acest caz, trebuia să se ţină cont şi de art. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind repararea totală şi în întregime a tuturor drepturilor ce au fost încălcate în mod ilegal.
Aplicarea deciziei Curţii Constituţionale generează un tratament juridic diferit în privinţa unor persoane aflate în aceeaşi situaţie, împrejurare de care curtea de apel nu a ţinut seama la pronunţarea soluţiei.
De altfel, curtea de apel a recunoscut că reclamantele au făcut dovada prejudiciului încercat de autori şi că în mod corect la fond le-au fost acordate daune morale, pentru ca apoi să respingă acţiunea în totalitate, deşi în apel nu a fost adus nici un element nou care să justifice schimbarea soluţiei primei instanţe.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care acest motiv le reglementează, nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii.
Criticile recurentelor vizează, în fapt, depăşirea limitelor învestirii de către instanţa de apel, prin invocarea motivului de ordine publică privind declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi greşita aplicare la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, ceea ce atrage încadrarea recursului în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., din a căror perspectivă va fi analizat, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
1. Este adevărat că apelul este devolutiv în limitele cererii de apel, numai că acest principiu, consacrat de art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ., nu împiedică invocarea, de către oricare dintre părţi sau de instanţă din oficiu, a motivelor de ordine publică. În acest sens, teza a doua a textului prevede, în mod expres, că „motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu."
În speţă, după cum rezultă din practicaua deciziei recurate, la termenul de dezbateri din 22 februarie 2011, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor incidenţa deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, prin care s-a declarat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar pe acest aspect au pus concluzii părţile prezente, respectiv intimatele-reclamante, precum şi reprezentantul Ministerului Public.
Efectele deciziilor de neconstituţionalitate asupra litigiului aflat în curs de soluţionare pe rolul instanţei reprezintă o problemă de ordine publică, aşa încât curtea de apel a fost îndrituită să o pună în discuţie din oficiu, conform art. 295 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., chiar dacă apelantul-pârât nu a invocat-o. De altfel, apelantul-pârât nici nu ar fi putut invoca o astfel de critică prin motivele de apel, deoarece Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, ulterior înregistrării cererii de apel (16 august 2010), fiind un motiv de ordine publică ivit ulterior învestirii instanţei de apel.
Prin urmare, curtea de apel nu a încălcat limitele judecăţii, ci a pronunţat hotărârea ca urmare a examinării unui motiv de ordine publică pus în discuţie din oficiu, cu respectarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Criticile formulate în acest sens sunt astfel nefondate, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
2. Criticile privind stabilirea greşită de către instanţa de apel a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 sunt, de asemenea, nefondate.
Contrar susţinerilor recurentelor, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
În acest sens, în mod legal curtea de apel a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, cu consecinţa respingerii acţiunii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, decizie pe care instanţa de recurs trebuie să o aibă în vedere la soluţionarea cauzei, fiind general obligatorie de la data publicării, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantele nu sunt titularele unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum greşit pretind prin motivele de recurs, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă care să le fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar fi încălcat principiul nediscriminării, cum s-a invocat în recurs.
Acest principiu cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi reclamantele, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Rezultă că, dând eficienţă deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor constituţionale şi legale în materie, ceea ce face inoperant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cât priveşte susţinerile recurentelor referitoare la prejudiciul moral încercat de autorii lor ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuşi în perioada comunistă, acestea nu pot conduce la o altă soluţie decât cea pronunţată de curtea de apel, în condiţiile în care nu mai există temeiul juridic al cererii lor de acordare de daune morale, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Faţă de considerentele expuse, recursul reclamantelor apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele M.I. şi A.M., împotriva deciziei nr. 317 din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1320/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1306/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... → |
|---|
