ICCJ. Decizia nr. 1594/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1594/2012
Dosar nr.1839/115/2010
Şedinţa publică din 7 martie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş Severin la 26 aprilie 2010, S.A. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, sub formă de daune morale.
Tribunalul Caraş Severin, prin sentinţa civilă nr. 1295 din 30 iunie 2010 a admis în parte acţiunea formulată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia generală a finanţelor publice Caraş Severin. A constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării în fosta U.R.S.S. luată împotriva reclamantului şi a părinţilor acestuia. L-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 70.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că părinţii reclamantului, S.A. şi S.M., în prezent decedaţi, au fost deportaţi în Siberia, pe perioada 15 ianuarie 1945 - 8 martie 1951, perioadă în care s-a născut şi reclamantul la 4 decembrie 1949.
Totodată, prima instanţă a constatat că această măsură administrativă luată de organele fostei miliţii sau securităţi nu-şi găseşte temeiul în niciun act normativ al acelor vremuri.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că reclamantul se încadrează în dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, întrucât acesta a dovedit că în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a făcut obiectul unei măsuri administrative de deportare în U.R.S.S., atât el cât şi părinţii săi, măsură ce i-a creat mari prejudicii.
Date fiind gravitatea şi numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei deportate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.
Este adevărat că nu există un sistem care să repare pe deplin suferinţele morale, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacţii. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani care îi permite să-şi aline suferinţa.
De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul şi nu prejudiciul ca atare.
Recunoaşterea unui drept de despăgubire nu se aplică decât prin voinţa de a oferi o satisfacţie care poate contrabalansa efectul vătămării şi fără ca această satisfacţie să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei, accentul trebuie pus pe importanţa prejudiciului, din punctul de vedere al victimei.
În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că acţiunea reclamantului de acordare a daunelor morale este întemeiată, iar la stabilirea întinderii acestora a avut în vedere consecinţele negative suferite de acesta, atât pe plan fizic cât şi psihic, importanţa valorii morale lezate, intensitatea cu care reclamantul a perceput consecinţele vătămării. Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 70.000 euro.
S-a constatat că indemnizaţia de care a beneficiat reclamantul în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu poate constitui în niciun caz o reparaţie îndestulătoare a suferinţelor îndurate, astfel cum s-a susţinut prin întâmpinare.
Reclamantul nu a beneficiat de nici o altă despăgubire, aşa cum rezultă din declaraţia acestuia pe proprie răspundere, aflată la fila 28 dosar, iar părinţii săi nu au beneficiat niciodată de vreo despăgubire.
Faţă de dispoziţiile art. 3 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6 şi 8 C.E.D.O., jurisprudenţa C.E.D.O (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 şi în conformitate cu art. 41 din Convenţie, instanţa a considerat că atâta timp cât reclamantul a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit are dreptul de a beneficia de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.
Prin Decizia nr. 545/ A din 10 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului. A admis apelul declarat de pârât împotriva aceleiaşi hotărâri pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acţiunea civilă introdusă de către reclamantul S.A. cu privire la plata daunelor morale. A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei.
S-a reţinut de către curte că apelul reclamantului, legat de cuantumul sumei acordate de prima instanţă, va fi respins, în raport de conţinutul deciziei Curţii Constituţionale care a înlăturat la momentul soluţionării căii de atac temeiul juridic al acţiunii în totalitatea sa.
Cu privire la apelul pârâtului s-a constatat că prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor reclamantului şi corelativ a hotărârilor judecătoreşti întemeiate pe dispoziţia legală declarată neconstituţională, astfel încât la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorul legal al pretinsului drept şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestuia de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
S-a reţinut de aceea, că în speţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, curtea a admis apelul declarat de pârât şi a respins apelul reclamantului.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul S.A., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei şi sentinţei şi admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.
A arătat că în motivarea deciziei s-a reţinut că nu mai există temei juridic de acordare a despăgubirilor în baza art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 şi că deşi este adevărat că s-a constatat neconstituţionalitatea respectivelor prevederi legale, cauza trebuia cel puţin suspendată, până la modificarea actului normativ.
Prin adresă din 27 februarie 2012, moştenitoarele S.A. şi S.C. au adus la cunoştinţa instanţei decesul recurentului - reclamant S.A. survenit la 1 noiembrie 2011, depunând certificatul de deces.
Recursul este nul.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigenţele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod.
Or, în speţă, recurentul, deşi a precizat formal că îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege menţionat, recurentul nesusţinând în vreun fel nelegalitatea soluţiei din apel.
Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie Decizia pronunţată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluţiei, recurentul nu a criticat însă această hotărâre şi nu a combătut în vreun fel argumentele instanţei de apel.
Eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel, cu referire la aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, recurentul mărginindu-se doar a considera că litigiul ar fi trebuit suspendat până la modificarea Legii nr. 221/2009.
Văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiţii procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul S.A. (în prezent decedat, continuat de S.C. şi S.A.) împotriva deciziei nr. 545/ A din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1596/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1593/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
