ICCJ. Decizia nr. 1591/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1591/2012
Dosar nr.805/115/2010
Şedinţa publică din 7 martie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş - Severin la 4 martie 2010, N.M. şi C.S. au solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, acordarea sumei de 1.000.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral şi fizic suferit de tatăl lor B.G.G., în urma condamnării şi deţinerii în Penitenciarul Aiud, în perioada 20 februarie 1959 - 8 iunie 1964, cât şi pentru confiscarea averii sale personale, ţinându-se cont de faptul că până în prezent nu au beneficiat de nici o măsură reparatorie în acest sens.
Tribunalul Caraş Severin, secţia civilă, prin sentinţa nr. 825 din 12 mai 2010 a admis în parte acţiunea civilă formulată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamante a contravalorii în lei a sumei de 500.000 euro la data executării.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat, în raport de dispoziţiile art. 1, art. 4 şi art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, că din probele administrate rezultă că reclamantele au calitatea de descendente ale defunctului B.G.G., condamnat prin sentinţa nr. 772/1959 a Tribunalului Militar Cluj la 18 ani muncă silnică şi căruia i-a fost confiscată averea personală, pentru delictul de favorizare la crima de acte de teroare şi delictul de favorizare la crima de tâlhărie în dauna avutului obştesc.
Ca urmare a detenţiei, antecesorul reclamantelor a avut de suferit o multitudine de dureri fizice şi psihice, prejudicii estetice, de agrement, pierderea speranţei de viaţă, precum şi prejudicii juvenile.
Totodată, tribunalul a constatat că prin condamnarea politică suferită, dreptul la imagine al condamnatului şi al întregii sale familii, precum şi al urmaşilor săi, a fost de asemenea grav afectat, acesta fiind exclus din viaţa socială, politică a comunităţii, accesul la continuarea educaţiei, la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viaţa persoanei condamnate şi a membrilor familiei sale în societate sub toate aspectele şi fiind de natură a împiedica progresul fiinţei umane.
Având în vedere prejudiciul moral suferit de tatăl reclamantelor ca urmare a condamnării politice suferite, instanţa a considerat că în cauză sunt întrunite dispoziţiile art. 1, art. 4 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi cele ale art. 6 şi 8 C.E.D.O. pentru ca reclamantele, în calitate de descendente, să beneficieze de despăgubiri morale.
Faţă de gravul prejudiciu moral suferit de defunctul B.G.G., evaluând pe o bază echitabilă, tribunalul a apreciat că suma de câte 100.000 euro pentru fiecare an de privare de libertate pe care l-a suferit autorul reclamantelor reprezintă o echitabilă despăgubire.
Prin Decizia nr. 446/ A din 3 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice Caraş Severin împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea civilă introdusă de reclamantele N.M. şi C.S.
Instanţa de apel a constatat că prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor reclamantelor şi corelativ a hotărârilor judecătoreşti întemeiate pe dispoziţia legală declarată neconstituţională, astfel încât la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorul legal al pretinsului drept şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestuia de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantelor cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
S-a reţinut de aceea, că în speţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, curtea a admis apelul declarat de pârât.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamantele N.M. şi C.S., întemeiat pe motivele de nelegalitate cuprinse la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei şi, pe fond, admiterea în parte a cererii de chemare în judecată.
Au arătat că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunţării respectivei decizii, fiind eventual aplicabilă celor înregistrate ulterior adoptării sale.
În sensul aplicării principiului neretroactivităţii au considerat că este şi jurisprudenţa C.E.D.O., respectiv Hotărârea din 8 martie 2006 în cauza Blecic contra Croaţiei – paragraful 8.
Au criticat Decizia atacată şi sub aspectul nerespectării principiului egalităţii în faţa legii, principiu care presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Au precizat că nerespectarea respectivului principiu creează situaţii juridice discriminatorii faţă de persoanele care au obţinut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 1 alin. (2) lit. a) din OG nr. 137/2008 coroborat cu art. 16 şi art. 20 alin. (2) din Constituţie şi au invocat existenţa a două hotărâri definitive şi irevocabile, ca practică judiciară în materie.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed .
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestora.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele N.M. şi C.S. împotriva deciziei nr. 446/ A din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1593/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1590/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
