ICCJ. Decizia nr. 159/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 159/2012
Dosar nr. 4873/117/2009
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, la data de 04 septembrie 2009, reclamantul C.M. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri în valoare de 1.000.000 euro, pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat prin condamnarea cu caracter politic din perioada comunistă.
Prin sentinţa civilă nr. 247 din 17 martie 2010, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a admis, în parte, acţiunea şi l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 60.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale, precum şi suma de 200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamantul a suferit două condamnări cu caracter politic, în baza dispoziţiilor art. 209 C. pen., prin sentinţa nr. 1945/1954 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi, respectiv, prin sentinţa nr. 172 din 04 aprilie 1952 pronunţată de Tribunalul Militar Constanţa. Referitor la cea de-a doua condamnare, este fără relevanţă că ulterior reclamantul a fost achitat, atâta vreme cât acesta a fost lipsit de libertate o perioadă de 4 ani şi 3 luni în baza acelei condamnări.
În aceste condiţii, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
La aprecierea întinderii prejudiciului moral suferit prin cele două condamnări, se va avea în vedere că, în timpul încarcerării, reclamantul a fost supus unui regim penitenciar extrem de greu, care i-a şubrezit sănătatea, i-a lezat demnitatea, l-a ţinut izolat de familie, neputând comunica cu aceasta, împrejurări care i-au pricinuit suferinţe fizice şi psihice însemnate. De asemenea, condamnările suferite au afectat cariera profesională şi viaţa socială a reclamantului ulterior condamnării întrucât, dacă anterior condamnării, acesta a ocupat funcţia de învăţător, având studii liceale, după condamnări a fost încadrat ca muncitor necalificat, ca vatman, sau pregătitor materiale şarjă, posturi care erau inferioare nivelului său de pregătire.
Prejudiciul moral suferit de reclamant prin cele două condamnări este, în parte, acoperit prin drepturile recunoscute acestuia în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, respectiv o indemnizaţie stabilită pentru fiecare an de detenţie şi care în momentul de faţă este de 1395 lei lunar, asistenţă medicală gratuită, bilet de tratament, scutire de impozite şi taxe locale, 6 drumuri gratuite de transport C.F.R., un loc de veci.
Ţinând cont de toate criteriile susmenţionate, s-a apreciat că reclamantul este îndreptăţit să fie despăgubit pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare cu o sumă reprezentând echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 60.000 euro.
Împotriva sentinţei au declarat apel ambele părţi.
Prin Decizia civilă nr. 116/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului şi a admis, în parte, apelul pârâtului, cu consecinţa schimbării parţiale a sentinţei apelate, în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea daunelor morale; dispoziţia din sentinţă privind acordarea cheltuielilor de judecată a fost menţinută.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere că nu mai există temei legal pentru acordarea daunelor morale, întrucât dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Întrucât s-a împlinit termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituţia României, în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, dispoziţia legală ce constituie fundamentul juridic al acţiunii şi-a încetat efectele juridice.
Nu se pune problema retroactivităţii legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă în cursul soluţionării procesului şi nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Excepţia de neconstituţionalitate a unei legi sau a unei ordonanţe ori a unei dispoziţii din acestea poate fi ridicată, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, cu condiţia ca dispoziţiile respective să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Întrucât excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată şi în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acţiunea civilă în justiţie, ci şi hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziţia declarată neconstituţională.
În speţă, Curtea nu a mai fost sesizată cu o astfel de excepţie, întrucât ea a fost admisă într-un alt dosar, dar Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 este definitivă şi obligatorie, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Nu se poate vorbi de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenţie, întrucât schimbarea în apel a sentinţei pronunţate în primă instanţă nu constituie o nerespectare a securităţii raporturilor juridice, raportat la jurisprudenţa C.E.D.O., ea reţinându-se doar pentru situaţiile în care hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac ce nu se aflau la dispoziţia părţilor din proces.
Nu se pune problema nici a încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranţă legitimă la plata daunelor morale. Aceasta deoarece, deşi, la un moment dat, daunele morale îşi aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ. Nu a existat nici o jurisprudenţă constată în sensul acordării daunelor morale şi stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor, instanţele confruntându-se recent cu astfel de acţiuni, raportat la data intrării în vigoare a actului normativ ce a constituit la un moment dat fundamentul lor.
Tocmai de aceea, nu se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situaţii juridice identice, cu referire la cei care aveau acţiuni pe rol exercitate în acelaşi interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudenţe în temeiul unor hotărâri irevocabile.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a invocat că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/21 octombrie 2010, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauză.
În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că până la data publicării deciziei Curţii Constituţionale, în cauză a fost pronunţată o hotărâre judecătorească prin care s-a admis în parte acţiunea, în sensul obligării pârâtului la plata de daune morale.
Recunoaşterea dreptului la despăgubiri şi consacrarea acestui drept chiar şi numai printr-o hotărâre judecătorească dată în primă instanţă, a creat părţii o speranţă legitimă de a vedea concretizat acest drept. Aceasta intră în sfera noţiunii de „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.A.D.O.L.F.
Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20 şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, iar reglementările internaţionale şi cele comunitare au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din dreptul intern.
Modificarea unei hotărâri judecătoreşti ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ar fi în contradicţie cu articolului 1 din Primul Protocol adiţional la C.A.D.O.L.F. Conform acestui articol, „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".
Jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. a statuat că „bunurile", în sensul art. 1 din Primul Protocol, pot fi fie bunuri existente, fie valori patrimoniale, inclusiv creanţe, pentru care un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a le vedea concretizate (D. contra României, Hotărârea din 21 februarie 2008, § 23, precum şi hotărârile citate acolo). Noţiunea de „bun" are un sens autonom, nefiind limitată la proprietatea asupra bunurilor corporale. Unele drepturi şi interese cu valoare patrimonială constituie „bunuri" şi intră sub protecţia art. 1 din Protocolul 1 (G.D.F.G. c. Olanda, Hotărârea din 15 februarie 2005, paragraful 53).
O hotărâre judecătorească constituie un „bun", întrucât această hotărâre identifică şi concretizează un drept cu valoare patrimonială.
Curtea Constituţională nu se poate substitui aprecierii instanţelor de judecată în nici o situaţie în care sunt invocate încălcări ale unor drepturi. Instanţele interne, care alcătuiesc puterea judecătorească în accepţiunea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară [(art. 1 alin. (1) şi art. 2)], independente şi imparţiale, sunt şi trebuie să rămână singurele care au plenitudine de competenţă şi singurele investite cu puterea de a aprecia, în litigiile cu care sunt sesizate, dacă trebuie să aplice un text dintr-o lege internă ori să aplice direct o normă internaţională în baza prevederilor constituţionale invocate mai sus.
A nega prerogativa instanţelor de a aprecia ele însele, în mod independent şi imparţial, asupra modului de aplicare şi interpretare a unei legi, sub motivul că o anumită interpretare a aceleiaşi legi a fost făcută de Curtea Constituţională (care nu reprezintă o „instanţă independentă şi imparţială" în accepţiunea C.A.D.O.L.F.), înseamnă a le nega acestora puterea şi obligativitatea de a soluţiona cererea dedusă judecăţii. Aceasta ar însemna un regretabil regres în evoluţia statului de drept, din perspectiva cerinţelor primului paragraf al art. 6 din Convenţie.
În sensul celor mai sus arătate, prin Decizia nr. 1344/2008, chiar Curtea Constituţională a reţinut faptul că nu are atribuţia de a rezolva conflictul unor dispoziţii interne cu legislaţia internaţională: „De altfel, instanţelor judecătoreşti le revine sarcina de aplicare directă a legislaţiei comunitare atunci când legislaţia naţională este în contradicţie cu aceasta. Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa că nu intră în atribuţiile sale cenzurarea aplicării legii de instanţele de judecată, controlul judecătoresc realizându-se, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie .. prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege."
Din motivarea Curţii Constituţionale nu rezultă de ce doar despăgubirile acordate persoanelor prevăzute de Legea nr. 221/2009 constituie o povară pentru bugetul de stat, nu şi cele acordate în temeiul dreptului comun în materia reparării erorilor judiciare.
Recursul este nefondat, potrivit celor ce succed.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamant în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Contrar susţinerilor recurentului, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi (M. Of. nr. 789/07.11.2011), stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva deciziei nr. 116/ A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1590/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1589/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
