ICCJ. Decizia nr. 1596/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1596/2012
Dosar nr.2500/115/2010
Şedinţa publică din 7 martie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş Severin la 2 iunie 2010, S.I. şi P.E. au solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, acordarea de despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a autorului lor, S. (S.) N., în sumă de 2.000.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR, în ziua plăţii.
Tribunalul Caraş Severin, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1371 din 2 septembrie 2010 a admis în parte acţiunea formulată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia generală a finanţelor publice Caraş Severin, pentru despăgubiri conform Legii nr. 221/2009, modificată. L-a obligat pe pârât să plătească fiecărei reclamante câte 5.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat, referitor la excepţia invocată prin întâmpinare, că obiectul cauzei îl reprezintă despăgubirile solicitate pentru perioada de detenţie efectuată de S.N., în lupta după împotriva regimului comunist şi nu reabilitarea acestuia pe cale judecătorească, Legea nr. 221/2009 necondiţionând acordarea daunelor morale de respectiva reabilitare.
S-a reţinut că legitimitatea procesuală activă este dovedită în cauză în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care dau posibilitatea continuării sau pornirii acţiunii, după moartea persoanei îndreptăţite, de către descendenţii persoanei condamnate până la gradul al II-lea inclusiv, în cauză reclamantele fiind soţia supravieţuitoare şi fiica condamnatului.
Astfel, în conformitate cu art. 5 din Legea nr. 221/2009, s-a constatat, din analiza actelor aflate la dosar, că numitul S.N. a fost condamnat la 6 ani închisoare, în perioada 25 februarie 1949 - 23 februarie 1955 de către Tribunalul Militar Timişoara, prin sentinţa nr. 63/1950, pentru infracţiunea prevăzută de art. 209 C. pen., respectiv uneltire contra statului.
Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.
Cât priveşte însă cuantumul acestor daune morale, instanţa a apreciat că suma de 2.000.000 euro, solicitată prin acţiunea introductivă este exagerată.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii, precum şi asupra posibilităţii de realizare deplină pe plan social, profesional şi familial.
Astfel, tribunalul a considerat ca antecesorul reclamantelor şi chiar acestea personal au fost împiedicaţi să-şi dezvolte, în condiţii corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de vedere social şi profesional şi să dobândească în timp util un statut corespunzător aşteptărilor lor.
În stabilirea cuantumului, prima instanţă a avut în vedere faptul că orice arestare şi inculpare pe nedrept produc celor în cauză suferinţe pe plan moral, social şi profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea.
A fost avută în vedere, de asemenea, împrejurarea că în comunitatea din care făcea parte, acesta era cunoscut ca o persoană deosebită, iar prin condamnarea abuzivă a fost lipsit de posibilitatea de a-şi continua activităţile anterioare şi de a obţine venituri corespunzătoare.
Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 5.000 euro.
Stabilirea acestui cuantum nu a presupus stabilirea „preţului" suferinţelor fizice şi psihice ale familiei reclamanţilor care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi ale implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sociale.
Prin Decizia nr. 231/ A din 15 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei tribunalului. A admis apelul declarat de pârât împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acţiunea civilă formulată de reclamantele S.I. şi P.E.
S-a reţinut de către instanţa de apel că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie (prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei".
De asemenea, s-a constatat că sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, conform cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispoziţiile Constituţiei, a rezultat că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantelor, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantelor.
Această soluţie s-a impus chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
S-a reţinut în plus că potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
In plus, cu privire la prejudiciul moral invocat de către reclamante, s-a impus a se constata că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, acesta s-a disipat substanţial, fiind reparat integral ca urmare a recunoaşterii comportamentului abuziv al Statului comunist, precum şi prin beneficiile acordate conform Decretului-lege nr. 118/1990, nemaimpunându-se acordarea unei sume cu acest titlu. Reparaţia acordată prin cele două componente (una morală şi una materială) de către actul normativ anterior menţionat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităţilor comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau persoana antecesorului reclamantelor, astfel că şi afectarea psihică a acestora, din perspectiva prejudiciului moral al antecesorului, este mai redusă.
Faţă de considerentele deja expuse, ce privesc fondul pretenţiilor reclamantelor, apelul acestora s-a privit a fi neîntemeiat, deoarece, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretenţiilor acestora, nu se impune reanalizarea prejudiciului moral suferit şi a cuantumului daunelor cuvenite cu acest titlu întrucât, indiferent de aceste aspecte, reclamantelor nu li se cuvin despăgubiri în baza acestui text de lege (art. 5 alin. (1) lit. a) pentru prejudiciul moral invocat.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamantele S.I. şi P.E., solicitând admiterea acestuia şi modificarea în totalitate a deciziei pronunţate în apel, iar pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Reclamantele au arătat pe larg condiţiile de detenţie la care a fost supus autorul lor şi suferinţele de natură fizică, psihică şi morală care i-au afectat acestuia în mod grav starea de sănătate.
Totodată au precizat că privarea de libertate a avut consecinţe deosebit de grave şi după eliberarea din închisoare, prin afectarea imaginii, a surselor de venit, a reputaţiei şi, nu în ultimul rând, a vieţii de familie.
Au apreciat din acest motiv că instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce a stabili o sumă necesară nu atât pentru a le repune pe victime într-o situaţie similară cu cea avută anterior cât de ale procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care au fost private.
Întrucât cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, instanţa ar fi trebuit să constatate că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, reglementată prin dispoziţiile art. 998 şi următoarele C. civ., ale art. 48 alin. (3) din Constituţie, cu referire la art. 504 C. proc. pen. şi că se impune repararea de către stat a pagubei.
Deşi este adevărat că sistemul legislativ şi nici chiar normele comunitare nu prevăd un mod concret de reparare a prejudiciului moral, recurentele au apreciat că se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu care ar tinde la oferirea unui echivalent de natură să aline rezultatul dezagreabil al faptei ilicite exercitată asupra victimei.
Cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene, care este obligatorie în egală măsură, ca şi normele Convenţiei, întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenţionalitate, recurentele au arătat că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală pe baza unei aprecieri echitabile.
Recursul este nul.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigenţele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod.
Or, în speţă, recurentele, deşi au precizat formal că îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textele de lege menţionate, recurentele nesusţinând în vreun fel nelegalitatea soluţiei din apel.
Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie Decizia pronunţată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluţiei, recurentele nu au criticat însă această hotărâre, motivele de recurs fiind identice cu cele din apel.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentele au nesocotit existenţa judecăţii anterioare.
Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel, cu referire la aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, recurentele limitându-se a prezenta condiţiile grele de detenţie la care a fost supus autorul lor şi necesitatea reparării prejudiciului moral, fără însă a arăta în ce mod raţionamentul instanţei de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii şi fără a face nici o referire la Decizia prin care s-a constatat neconstituţionalitatea temeiului juridic al cererii.
Văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiţii procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantele S.I. şi P.E. împotriva deciziei nr. 231/ A din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1005/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1594/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
