ICCJ. Decizia nr. 161/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 161/2012
Dosar nr. 1822/117/2010
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 740 din 16 septembrie 2010 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantele O.A., G.E. şi M.M., în contradictoriu cu pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P. şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul să achite reclamantelor echivalentul în lei la data plăţii a sumei de câte 5.000 Euro pentru fiecare, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică aplicată defunctului M.P. prin Sentinţa nr. 934/1951, pronunţată în dosarul nr. 747/1951 al Tribunalului Militar Cluj şi a fost respinsă cererea reclamantelor privind cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin sentinţa nr. 934 din 16 noiembrie 1951 pronunţată în dosarul nr. 747/1951 al Tribunalului Militar Cluj defunctul M.P. a fost condamnat, la 4 ani închisoare corecţională, pentru delictul de instigare publică prevăzut de art. 327 alin. (3) C. pen.
S-a reţinut că defunctul a fost membru în „secta religioasă interzisă „M.I." din anul 1935, a dus o activitate intensă, având diferite funcţiuni până la interzicerea acestei secte. În toamna anului 1949, la propunerea lui V.V. a acceptat să treacă la reorganizarea elementelor iehoviste în mod subversiv. Inculpatul a primit misiunea de serv de grupă în comuna Sucutard şi în aceasta calitate stătea de vorbă cu ţăranii din comuna, pentru a-i convinge să activeze şi pe mai departe în această sectă. De asemenea, ţinea adunări ascunse cu membrii sectei unde se citea reviste iehoviste primite de la inculpatul M.G. În calitatea sa de serv de grupă, aduna rapoartele de activitate şi cotizaţiile pe care le centraliza şi conform instrucţiunilor primite le ducea la B., predându-le lui M.G".
Prin Decizia nr. 290/1952 a Curţii Militare de Casaţie şi Justiţie s-a respins recursul declarat de defunct împotriva sentinţei menţionate.
Din actele comunicate de C.N.S.A.S. rezultă că defunctul a executat pedeapsa în perioada 03 martie 1951 - 13 martie 1954.
Din declaraţiile martorilor P.M. şi D.P. rezultă că în perioada de detenţie defunctul a fost torturat şi maltratat, iar familia sa a avut de suferit în această perioadă.
Din actele stare civilă depuse la dosar rezultă că M.P. a decedat la data de 27 decembrie 1964, reclamanta M.M. fiind soţia sa, iar reclamantele O.A. şi G.E., fiicele sale.
Prin hotărârea nr. 115 din 02 februarie 1995 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 Cluj s-a acordat reclamantei M.M. o indemnizaţie lunară de 10.000 lei, în calitate de văduvă a fostului deţinut politic M.P.
Potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute de art. 323 – art. 329, C. pen. din 1936 (republicat în M. Of., nr. 48/2.02.1948, cu modificările şi completările ulterioare).
Conform art. 5 alin. (1) lit. a) şi alin. (1¹) din aceeaşi lege, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 62/2010, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum si, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, in termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare in cuantum de pana la: 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic; 5.000 de euro pentru soţul/soţia si descendenţii de gradul I; 2.500 de euro pentru descendenţii de gradul al II-lea.
Instanţa a constatat că reclamantele sunt îndreptăţite la repararea prejudiciului moral suferit prin condamnarea politică aplicată antecesorului lor, care a executat efectiv pedeapsa închisorii pe o perioadă de 3 ani.
În ceea ce priveşte regimul de detenţie, după anul 1990 au apărut multe documente şi mărturii din care rezultă că în ceea ce priveşte condamnările politice, acest regim a fost unul cumplit şi a constat în supraaglomerarea celulelor, muncă forţată şi deosebit de grea, hrană foarte puţină şi de proastă calitate, frig, bătăi şi tortură, autorităţile comuniste urmărind exterminarea opozanţilor şi anihilarea oricărei manifestări a nemulţumirii faţă de regim. În aceste condiţii mulţi dintre deţinuţi nu au putut suporta acest regim şi au decedat pe parcursul detenţiei.
Ţinând cont de toate aceste aspecte, instanţa a reţinut că prin condamnarea politică aplicată defunctului i s-a produs un prejudiciu deosebit de grav, consecinţele condamnării vizând sănătatea sa fizică şi psihică, precum şi situaţia familială, profesională şi socială, cursul vieţii acestuia fiind schimbat în mod esenţial datorită condamnării.
Instanţa a apreciat că suma maximă de 5.000 euro pentru fiecare reclamantă, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 62/2010, cu titlu de daune morale, reprezintă o reparaţie echitabilă pentru suferinţele produse defunctului ca urmare a condamnării sale politice, raportat la toate elementele stării de fapt descrise mai sus.
Instanţa a respins cererea reclamantelor privind cheltuielile de judecată, întrucât reclamantele nu au făcut dovada acestor cheltuieli, conform dispoziţiilor art. 1169 C. civ., respectiv nu au depus la dosar chitanţele privind plata onorariului avocaţial.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termenul legal S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Cluj, solicitând modificarea sentinţei atacate în principal prin respingerea acţiunii şi în subsidiar prin reducerea despăgubirilor acordate.
Prin Decizia nr. 30/ A din 20 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, s-a admis apelul pârâtului, s-a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul respingerii acţiunii.
În motivarea soluţiei sale, curtea de apel a reţinut următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 ca neconstituţional, reţinând în pronunţarea acestei decizii, că S.R. a iniţiat şi adoptat o serie de reglementări pentru repararea suferinţelor cauzate de regimul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin restituirea bunurilor preluate abuziv iar în măsura în care acest lucru nu este posibil prin acordarea de compensaţii pentru acestea, prin reabilitarea celor condamnaţi din motive politice şi acordarea de despăgubiri pentru daunele morale şi materiale suferite, precum şi alte drepturi.
Astfel, în materia restituii bunurilor preluate de S.R. au fost adoptate Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, OUG nr. 83/1999, iar în ce priveşte reabilitarea persoanelor condamnate politic a fost adoptată OUG nr. 214/1999. În ce priveşte acordarea altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist au fost adoptate o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au avut de suferit din punct de vedere moral şi material ca urmare a persecuţiei politice supuse în regimul comunist cum sunt Decretul-Lege nr. 118/1990, OUG nr. 214/1999 şi Legea nr. 221/2009.
Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este acela de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Procedând la analizarea prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, curtea a constatat că există două norme juridice, art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu aceeaşi finalitate şi anume, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă, precum şi celor deportate ori ţinute în prizonierat.
Curtea a mai reţinut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispoziţiile legale criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 nu pot fi considerate ca atare, că recunoaşterea dreptului de a beneficia de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist şi moştenitorilor de gradul II încalcă, de asemenea, principiul echităţii şi dreptăţii.
Evocând practica C.E.D.O. în materie, precum şi decizii din jurisprudenţa C.E.D.O., instanţa a reţinut că în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză nu au o „speranţă legitimă" în obţinerea despăgubirilor morale şi a constatat că acordarea acestor despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea este valoarea supremă.
Existenţa celor două reglementări paralele încalcă şi principiul unicităţii reglementării în materie prevăzut de art. 14 din Legea nr. 24/2000 şi cel al evitării paralelismelor instituit prin art. 16 din acelaşi act normativ.
Admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiei pe care persoanele în cauză şi-au fundamentat pretenţiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenţiei Parlamentului [(art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)], are ca şi consecinţă lipsirea de fundament juridic a tuturor acţiunilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-şi efectele judiciare, Decizia fiind obligatorie şi cu efecte „erga omnes", potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziţii legale în prezenta materie, compatibile cu Constituţia este depăşit, situaţie în care dispoziţiile legale declarate neconstituţionale au rămas fără efecte juridice.
Instanţa a analizat şi dacă, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 221/2009 pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010, reclamanţii aveau un bun sau o speranţă legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., mai ales că reclamanţii deţin şi o hotărâre de primă instanţă pronunţată în temeiul acestui act normativ.
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranţă legitimă, reclamanţilor li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condiţiile dispariţiei suportului legal, apelând la dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1.
Nu se pune problema încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranţă legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece deşi la un moment dat acestea îşi aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 1358/2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate fiind în principal paralelismul legislativ.
Din acest motiv nu se pune nici problema unei eventuale discriminări în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situaţii juridice identice, cu referire la cei care aveau acţiuni pe rol, exercitate în acelaşi interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudenţe în temeiul unor hotărâri irevocabile.
În speţă nu se poate vorbi nici de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie, întrucât schimbarea în apel a sentinţei pronunţate în prima instanţă nu constituie o nerespectare a securităţii raporturilor juridice, raportat la jurisprudenţa C.E.D.O., ea reţinându-se doar pentru situaţiile în care hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziţia părţilor din proces.
Problema retroactivităţii legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituţie nu se pune în cauză, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă în cursul soluţionării procesului şi nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Având în vedere că excepţia de neconstituţionalitate care poate fi ridicată în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 de oricare dintre părţi, poate fi invocată şi în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acţiunea civilă în justiţie, ci şi hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziţia declarată neconstituţională.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamante, care au criticat-o pentru nelegalitate, susţinând, în esenţă, că instanţa de apel ar fi trebuit să soluţioneze cauza pe baza legii de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, având în vedere că era constituţională la acea dată, modificarea intervenită prin deciziile Curţii Constituţionale neputând opera retroactiv.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, pentru următoarele considerente:
În adoptarea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în cauză, întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a dat eficienţă Deciziilor nr. 1358 şi nr. 1360/2010 pronunţate de Curtea Constituţională, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor reclamantelor.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
Criticile recurentelor – reclamante vizează ignorarea de către instanţa de apel a regulilor ce guvernează aplicarea legii în timp, susţinându-se că trebuie aplicat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data formulării cererii, şi a nu se da eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, în urma cărora norma în discuţie şi-a încetat aplicabilitatea.
Problema de drept a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii.
Această decizie (M. Of. nr. 789/7.11.2011), ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Cu alte cuvinte, urmare deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv.
Nu se poate susţine că, acţiunea fiind promovată la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt aplicabile în cauză, în sensul încetării efectelor juridice ale normei a cărei neconstituţionalitate a fost constatată, împlinit fiind termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, care curge de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce ar fi contrar Constituţiei.
Trebuie subliniat că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a conchis instanţa supremă.
Dată fiind Decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, drept pentru care va respinge recursul, ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii O.A., M.M. şi G.E. împotriva deciziei nr. 30/ A din 20 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1616/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 160/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
