ICCJ. Decizia nr. 1590/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1590/2012
Dosar nr.799/115/2010
Şedinţa publică din 7 martie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş Severin la 4 martie 2010, R.O. şi R.M. au solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, constatarea caracterului politic al condamnărilor bunicilor lor R.V. şi R.I. şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro reprezentând daune morale.
Tribunalul Caraş Severin, Secţia civilă, prin sentinţa nr. 592 din 8 aprilie 2010 a admis în parte acţiunea formulată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia generală a finanţelor publice Caraş Severin şi l-a obligat pe pârât să plătească reclamanţilor suma de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că legitimitatea procesuală activă este dovedită în cauză în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care dau posibilitatea continuării sau pornirii acţiunii, după moartea persoanei îndreptăţite, de către descendenţii persoanei condamnate până la gradul al II-lea inclusiv.
Astfel, în conformitate cu art. 1 alin. (2) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009, s-a constatat, din analiza actelor aflate la dosar, că familia reclamanţilor, la data de 18 iunie 1951, a fost deportată din localitatea de domiciliu Câmpia, judeţul Caraş-Severin, în localitatea Feteştii Noi, în Câmpia Bărăganului.
Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.
Cât priveşte însă cuantumul acestor daune morale, instanţa a apreciat că suma de 1.000.000 euro, solicitată prin acţiunea introductivă este exagerată.
Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor şi cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii, precum şi asupra posibilităţii de realizare deplină pe plan social, profesional şi familial.
Astfel, tribunalul a considerat ca antecesorii reclamanţilor au fost împiedicaţi să-şi dezvolte, în condiţii corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de vedere social şi profesional şi să dobândească în timp util un statut corespunzător aşteptărilor lor.
În stabilirea cuantumului, prima instanţă a avut în vedere faptul că orice dislocare pe nedrept produce celor în cauză suferinţe pe plan moral, social şi profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea.
A fost avută în vedere, de asemenea, împrejurarea că în comunitatea din care făceau parte, aceştia erau cunoscuţi ca persoane deosebite, iar prin condamnarea abuzivă au fost lipsiţi de posibilitatea de a-şi continua activităţile anterioare şi de a obţine venituri corespunzătoare.
Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 200.000 euro, câte 100.000 euro pentru fiecare antecesor, ţinându-se cont de faptul că nu au beneficiat de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990, iar R.I. a decedat în timpul perioadei de domiciliu obligatoriu.
Stabilirea acestui cuantum nu a presupus stabilirea „preţului" suferinţelor fizice şi psihice ale familiei reclamanţilor care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi ale implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sociale.
S-a constatat că în absenţa unor criterii pe baza cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a acestor despăgubiri, trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor fondului pe acest aspect, jurisprudenţa având, în această materie, putere creatoare şi fiind chemată să se pronunţe în condiţiile în care dispoziţiile legale nu oferă criterii stricte de cuantificare a daunelor.
Prin Decizia nr. 309/ A din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei tribunalului pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea civilă introdusă de către reclamanţii R.O. şi R.M.
S-a reţinut de către instanţa de apel că prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor reclamanţilor şi corelativ a hotărârilor judecătoreşti întemeiate pe dispoziţia legală declarată neconstituţională, astfel încât la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorul legal al pretinsului drept şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestuia de către legiuitorul intern, acţiunea reclamanţilor cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
S-a reţinut de aceea, că în speţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, curtea a admis apelul declarat de pârât.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanţii R.M. şi R.O., solicitând admiterea acestuia şi modificarea în totalitate a deciziei pronunţate în apel, în sensul menţinerii sentinţei tribunalului.
Au arătat că Decizia recurată este netemeinică, nelegală şi nedreaptă şi că sentinţa tribunalului este corectă, prima instanţă nefiind deloc părtinitoare şi acordând în mod echitabil suma cu titlu de daune morale, în raport de condiţiile în care a trăit familia reclamanţilor, în urma dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, precum şi de perioada ulterioară măsurii administrative.
Au considerat astfel că deşi stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială şi o doză de aproximare, instanţa trebuie să stabilească şi un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
Învederând că şi în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp ca respectivele despăgubiri să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime, recurenţii au apreciat că suma acordată de tribunal, de 200.000 euro reprezintă o despăgubire echitabilă.
Recursul este nul.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigenţele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod.
Or, în speţă, recurenţii, deşi au precizat formal că îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textele de lege menţionate, recurenţii nesusţinând în vreun fel nelegalitatea soluţiei din apel.
Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie Decizia pronunţată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluţiei, recurenţii nu au criticat însă această hotărâre.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenţii au nesocotit existenţa judecăţii anterioare.
Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel, cu referire la aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, recurenţii mărginindu-se doar a considera ca legală soluţia tribunalului, fără însă a arăta în ce mod raţionamentul instanţei de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii şi fără a face nici o referire la Decizia prin care s-a constatat neconstituţionalitatea temeiului juridic al cererii.
Văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiţii procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanţii R.O. şi R.M. împotriva deciziei nr. 309/ A din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1591/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 159/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
