ICCJ. Decizia nr. 1593/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1593/2012
Dosar nr.1073/115/2010
Şedinţa publică din 7 martie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş - Severin la 16 martie 2010, M.I. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.240.000 lei (echivalentul a 300.000 euro) reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de el şi părinţii săi, prin măsurile administrative cu caracter politic constând în dislocarea şi stabilirea domiciliului şi locului de muncă obligatoriu în Raionul Călăraşi.
Tribunalul Caraş Severin, prin sentinţa civilă nr. 1290 din 30 iunie 2010 a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 70.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că reclamantul a precizat în concluziile pe fond că a înţeles a formula acţiune în nume propriu şi în calitate de moştenitor al tatălui său, M.I.
S-a constatat că în ziua de 18 iunie 1951, părinţii reclamantului, M.I. şi M.C. au suferit măsuri administrative, asimilate condamnărilor cu caracter politic, prin dislocarea forţată şi mutarea abuzivă, în condiţii greu de descris, în Bărăgan – Raionul Călăraşi, unde împreună cu ceilalţi condamnaţi au ridicat localitatea Pelican şi unde au avut domiciliu obligatoriu până în ziua de 27 iulie 1955, iar în aceste condiţii s-a născut reclamantul la 16 martie 1953.
S-a reţinut de către tribunal că prin stabilirea domiciliului obligatoriu au fost cauzate familiei prejudicii atât materiale cât şi morale, afectându-le membrilor acesteia viaţa ulterioară şi încălcându-se dreptul personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate onoarea şi reputaţia celor strămutaţi şi având impact şi asupra vieţii private a familiei.
Pornind de la dispoziţiile art. 3 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 şi în raport de probele administrate, a rezultat că reclamantul întruneşte condiţiile prevăzute de respectivele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de el şi de familia sa, care a fost privată de libertate pe o perioadă de aproximativ 4 ani prin măsura strămutării impusă de autorităţi.
Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului şi al întregii familii a fost grav afectat, aceştia fiind excluşi din viaţa socială şi politică a comunităţii, accesul la educaţie şi la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viaţa persoanei deportate şi a membrilor familiei în societate sub toate aspectele şi fiind de natură a împiedica progresul fiinţei umane.
S-a constatat că deşi este adevărat că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice şi psihice, în materia aceasta, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul şi nu prejudiciul ca atare.
Recunoaşterea unui drept de despăgubire nu se aplică decât prin voinţa de a oferi o satisfacţie care poate contrabalansa efectul vătămării şi fără ca această satisfacţie să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei, accentul trebuie pus pe importanţa prejudiciului, din punctul de vedere al victimei.
În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că acţiunea reclamantului de acordare a daunelor morale este întemeiată, iar la stabilirea întinderii acestora a avut în vedere consecinţele negative suferite de acesta, atât pe plan fizic cât şi psihic, importanţa valorii morale lezate, intensitatea cu care reclamantul a perceput consecinţele vătămării.
S-a reţinut că indemnizaţia de care a beneficiat reclamantul în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu poate constitui în niciun caz o reparaţie îndestulătoare a suferinţelor îndurate, astfel cum s-a susţinut prin întâmpinare.
Faţă de dispoziţiile art. 3 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6 şi 8 C.E.D.O., jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, instanţa a considerat că atâta timp cât reclamantul a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit are dreptul de a beneficia de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.
Prin Decizia nr. 107 din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice Caraş Severin împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamant.
Instanţa de apel a constatat că solicitând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării antecesorilor săi în Bărăgan, măsură dispusă prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I., reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
S-a reţinut că prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.
Decizia a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenind, astfel, obligatorie, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie.
Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul şi nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituţionale de acord cu dispoziţiile Constituţiei, aceste norme legale şi-au încetat efectele juridice, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată şi ale art. 147 alin. (1) din Constituţie.
În consecinţă, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamant şi-a încetat efectele juridice.
Este adevărat că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanţei şi pronunţării unei hotărâri şi că art. 147 alin. (4) din Constituţie dispune că deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor.
S-a observat însă, că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat - cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri şi destinatarul acestui beneficiu.
Pe de altă parte, constatarea neconstituţionalităţii respectivelor norme are efect de la data adoptării legii şi, după cum s-a arătat, nici Parlamentul şi nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanţă cu Constituţia (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituţionalităţii normelor asupra raporturilor juridice deja legate între părţi.
În fine, un alt argument în favoarea reţinerii incidenţei în cauză a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 îl reprezintă introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situaţia în care Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză şi a declarat neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă.
S-a concluzionat că în cauză sunt respectate dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul M.I., întemeiat pe motivul de nelegalitate cuprins la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia şi modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii cererii introductive.
A solicitat a se constata că în cauză operează principiul neretroactivităţii legii civile asupra unor raporturi juridice deja născute, chestiune tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. LII/2007 dată în recursul în interesul legii şi de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 830/2008.
A invocat în susţinere prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor, precum şi pe cele ale art. 15 alin. (2) din legea fundamentală, apreciind că efectele respectivelor decizii nu se pot aplica şi situaţiilor în care există o hotărâre judecătorească în primă instanţă care, deşi nedefinitivă, poate fi legală şi temeinică prin raportare la legislaţia în vigoare la data pronunţării acesteia.
În acest sens, a arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, acţiune formulată în baza art. 5 alin. (1) lit. a), sub imperiul Legii nr. 221/2009 nemodificată, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita daune morale neplafonate sub aspectul întinderii, întrucât OUG nr. 62/2010 nu conţine norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate ci este un act normativ care conţine dispoziţii de drept material, astfel încât legea în vigoare la data cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
A considerat că prin neraportare la legea aplicabilă în momentul introducerii acţiunii i se încalcă dreptul la un proces echitabil în condiţiile unei profunde instabilităţi legislative, generatoare de insecuritate a circuitului civil în general, în sensul aplicării principiului neretroactivităţii fiind şi jurisprudenţa C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 în cauza Blecic contra Croaţiei, paragraful 81).
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva deciziei nr. 107 din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1594/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1591/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
