ICCJ. Decizia nr. 1005/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1005/2012
Dosar nr. 5111/1/3/2009
Şedinţa publică din 16 februarie 2012
Prin acţiunea înregistrată la data de 29 decembrie 2009 la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă reclamantul B.l. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa acesta să fie obligat la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa şi a familiei prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu în comuna Frumuşiţa, judeţul Galaţi.
S-a arătat că măsura dislocării a avut loc în perioada 18 iunie 1951 - 27 august 1955, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi a fost ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955.
S-au solicitat cheltuieli de judecată.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 5 şi următoarele din Legea nr. 221/2009.
În motivarea cererii reclamantul a arătat în esenţă că, prin măsura dislocării, dublată de supravegherea permanentă a organelor de securitate şi miliţie, i-au fost cauzate suferinţe atât personal cât şi întregii familii, ca urmare a lipsei unei locuinţe, a confortului, asistenţei sanitare, hranei, a posibilităţii de a-şi câştiga existenţa.
Reclamantul a mai arătat că în acea perioadă era la o vârstă fragedă, având nevoie de îngrijiri speciale şi asigurarea unor condiţii decente de viaţă pentru un copil.
Aceste măsuri au influenţat negativ viaţa şi evoluţia reclamantului, cu consecinţe asupra imaginii, onoarei şi reputaţiei.
Prin sentinţa civilă nr. 937 din 28 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârât la termenul din 28 iunie 2010 şi a respins acţiunea.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii prin care pârâtul a susţinut că în cauză nu există o hotărâre de condamnare, a fost respinsă de instanţă, reţinând că o astfel de acţiune nefiind interzisă prin vreo dispoziţie expresă sau implicită a legii, sunt incidente dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, iar îngrădirea exerciţiului la acţiune în pretenţii ar reprezenta o încălcare a principiului liberului acces la justiţie.
Pe fondul pricinii instanţa a reţinut că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 se pot acorda pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, ceea ce înseamnă că reclamantul nu se încadrează în ipoteza textului legal menţionat, întrucât, în mod evident, măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu nu poate fi echivalată cu o condamnare penală.
Persoanele care au tăcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic pot solicita doar despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, ca efect al măsurii administrative, posibilitate prevăzută de lit. b) a articolului menţionat, în condiţiile în care lit. a) şi c) fac referire numai la condamnări, nu şi la măsuri administrative.
Împotriva acestei sentinţe reclamantul a formulat apel susţinând în esenţă, că instanţa de fond a apreciat eronat probele şi a interpretat greşit temeiurile de drept pe care a fost întemeiată cererea.
În cauză se impunea acordarea unei despăgubiri având în vedere măsurile abuzive la care a fost supus reclamantul potrivit reglementării din art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 iar faptul că nu există o hotărâre de condamnare nu înseamnă că legiuitorul face diferenţieri, aceste măsuri fiind dispuse prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.
Se mai susţine că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 3 şi ale art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Aceste norme legale definesc noţiunile de condamnări cu caracter politic cât şi măsurile administrative, care au acest caracter şi dacă legiuitorul ar fi intenţionat să excludă de la despăgubiri pentru prejudiciul moral persoanele care au făcut obiectul unor măsuri politice administrative ar fi folosit ca tehnică legislativă acelaşi procedeu utilizat pentru redactarea art. 5 alin. (1) lit. b) din lege.
Prin cererea precizatoare de la 01 martie 2011 s-a solicitat ca instanţa că aibă în vedere, la soluţionarea cauzei, dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, Rezoluţia 1996 a Consiliului Europei, Rezoluţia 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 şi art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O.
Asupra acestei cereri precizatoare, instanţa de apel a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., reprezintă o cerere nouă, care nu poate fi examinată direct, de către instanţa de apel.
Prin Decizia nr. 232/ A din 7 martie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanţă, că aceste dispoziţii legale, sunt neconstitutionale.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată: „Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie".
În conformitate cu prevederile art. 31 alin. (3) din aceiaşi lege dar şi ale art. 147 alin. (1) din Constituţie: "dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare declarate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".
Cum aceste Decizii nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010, iar până la data soluţionării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menţionat s-a împlinit, Iară a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză.
Faptul că acţiunea introductivă de instanţă a fost formulată anterior pronunţării celor două decizii, nu poate duce la concluzia inaplicabilităţii acestora în cauză, având în vedere reglementarea expresă cuprinsă în art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căreia „Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie".
Prin aceste decizii, Curtea Constituţională a apreciat că dispoziţiile art. 5 alin. (2) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, pentru motivele arătate pe larg în considerentele acestor hotărâri.
În condiţiile în care pretenţiile formulate de reclamant prin acţiune au fost întemeiate în drept pe textul declarat neconstituţional, text care nu a fost pus de acord cu dispoziţiile Constituţiei de către Parlament, în termenul prevăzut de art. 147 din Constituţie şi nici ulterior, până la data soluţionării apelurilor, s-a reţinut că acţiunea formulată nu mai poate fi primită de instanţă .
O astfel de soluţie, nu încalcă egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi nici Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
C.E.D.O. a recunoscut statelor libertatea de a aprecia cu privire la acordarea măsurilor reparatorii în astfel de cazuri, iar neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 a fost reţinută de Curtea Constituţională pentru că statul român avea la data edictării acestei norme alte acte normative în vigoare care reglementau aceleaşi drepturi, de care, inclusiv autorul reclamantului a beneficiat, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, chiar dacă o scurtă perioadă.
S-a mai reţinut că apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, iar persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii şi nici de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs reclamantul a arătat că Decizia recurată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 221/2009.
La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009 nemodificată prin OUG nr. 62/2010 s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Deciziile Curţii Constituţionale au forţa unei legi de la data publicării lor în M. Of., principiu afirmat în Constituţia României.
În art. 15 din Constituţia României se regăseşte principiul neretroactivităţii legii.
Dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost încă deduse judecăţii.
În măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Statul garantează accesul la justiţie prin art. 21 din Constituţie, situaţie în care reclamantul putea oricum să solicite despăgubiri în temeiul C. civ.
Instanţa naţională, în respectarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, este obligată să facă aplicarea prevederilor mai favorabile conţinute în Rezoluţia nr. 1096/1996 şi art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O., să respecte actele internaţionale în materie şi jurisprudenţa internaţională.
Recurentul reclamant a mai arătat că Decizia recurată a încălcat prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din Primul protocol Adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate înalta Curte retine următoarele:
Cu prioritate, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal deoarece nu a fost dezvoltata nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Sub aspectul criticilor încadrate în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este adusă în discuţie chestiunea efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Aceste critici nu sunt fondate pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Contrar susţinerilor recurentului această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/1020 nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării deciziei respective.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii articolului citat.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câştigat, reclamantulnu era titularul unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstitutionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, tară a mai analiza celelalte critici formulate, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.I. împotriva Deciziei nr. 232/ A din 7 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 160/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1596/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
