ICCJ. Decizia nr. 1671/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1671/2012
Dosar nr.1879/30/2010
Şedinţa publică din 8 martie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă:
Prin sentinţa civilă nr. 1871 din 12 iulie 2010, pronunţată în dosarul nr. 1879/30/2010, Tribunalul Timiş a admis, în parte, acţiunea reclamantei B.H.I. împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P. reprezentat de către D.G.F.P. Timiş şi, în consecinţă, a constatat caracterul politic al măsurii deportării în fosta U.R.S.S. şi apoi, în Câmpia Bărăganului, a reclamantei; a obligat Statul Român la plata către reclamantă a sumei de 9.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit şi a respins restul pretenţiilor reclamantei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut din probele administrate că reclamanta, de etnie germană, a fost deportată iniţial în fosta U.R.S.S., în perioada ianuarie 1945 – octombrie 1949, într-un lagăr de muncă pentru a participa la munca de reconstrucţie a acelui stat, după cel de-al doilea război mondial.
Mai apoi, la scurt timp de la revenirea în ţara natală, a fost deportată împreună cu familia în localitatea Dragalina din Câmpia Bărăganului, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, pentru o perioadă de aproape 5 ani de zile, în intervalul 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955.
Din această perspectivă, tribunalul a constatat că reclamanta justifică calitatea de beneficiar al Legii nr. 221/2009, întrucât aceasta a fost o victimă directă a unor măsuri administrative cu caracter politic, în perioada de referinţă: 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
În opinia tribunalului, chiar dacă Legea nr. 221/2009 nu clasifică în mod explicit măsura abuzivă a deportării în U.R.S.S., totuşi, analizându-se acest act normativ prin coroborare cu D-L nr. 118/1990 şi cu OUG nr. 214/1999, art. 2 alin. (1) precum şi cu Legea nr. 568/2001, art. 1 alin. (3) şi art. 3, se poate asimila că deportarea reclamantei în fosta U.R.S.S., la muncă forţată pentru reconstrucţie, rezultă că împotriva reclamantei s-a luat o măsură administrativă cu caracter politic, abuzivă, acest statut fiind clarificat prin art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, cu care Legea nr. 221/2009 se completează.
De aceea, în opinia tribunalului, sunt întrunite şi condiţiile de admisibilitate ale acţiunii din perspectiva dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 221/2009, deportarea în U.R.S.S. a reclamantei în perioada 14 ianuarie 1945 – 15 octombrie 1949 având un caracter politic, la fel cum este şi cazul deportării ulterioare a aceleiaşi reclamante în Câmpia Bărăganului, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Mai apoi, din punctul de vedere al evaluării prejudiciului cu caracter moral şi referindu-se şi la jurisprudenţa C.E.D.O. în cauzele R. vs. România ori S. şi P. vs. România, tribunalul a apreciat că la stabilirea cuantumului despăgubirilor a avut în vedere importanţa valorilor lezate precum şi măsura lezării, la care se adaugă consecinţele negative suferite de reclamantă şi de familia acesteia ca urmare a celor două deportări succesive, asociată cu gradul în care i-a fost acesteia afectată situaţia familială, socială şi profesională, dar şi intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării.
Or, cele două deportări consecutive în mod clar au indus suferinţă victimei, atât fizică, cât şi psihică, suferinţă care nu poate să fie apreciată decât într-un mod aproximativ, iar o satisfacţie echitabilă şi rezonabilă în cazul reclamantei se cifrează la suma de 9.000 euro, coroborat şi cu faptul că atât reclamanta, cât şi o parte a familiei acesteia au beneficiat şi beneficiază în continuare de indemnizaţii lunare permanente şi alte drepturi, conferite prin D-L nr. 118/1990.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, atât reclamanta, cât şi pârâtul.
Prin Decizia civilă nr. 476/ A din 8 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, s-a respins apelul declarat de reclamantă; s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiş; s-a schimbat în parte sentinţa, în sensul că s-a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral; s-a menţinut în rest sentinţa şi s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
În urma examinării sentinţei atacate, în raport de motivele invocate şi de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, Curtea de apel, în baza art. 282 si urm. C. proc. civ. raportat la art. 296 C. proc. civ., a constatat ca fiind întemeiat apelul pârâtului şi ca neîntemeiat apelul reclamantei, pentru următoarele argumente:
Curtea de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată de Statul Român prin M.F.P. şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, în raport cu cauza de faţă, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie (prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei".
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului, cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantei.
Această soluţie se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Această soluţie se impune, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
În plus, curtea a mai constatat, în acest caz particular al deportării în U.R.S.S. a unui cetăţean român de etnie germană, că a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic având ca obiect dislocarea acesteia şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internată într-o unitate de muncă forţată din U.R.S.S., cu scopul de a contribui la reconstrucţia Uniunii Sovietice.
Pe de altă parte, însă, curtea a constatat că nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă inserată în textul art. 3 alin. (1) care se interpretează în conjuncţie cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă, sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării şi punerea ei în aplicare, în mod concret s-a realizat de către trupele de ocupaţie sovietice, care se aflau pe teritoriul României, ţara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. şi aflată sub armistiţiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945 având atribuţii limitate. Astfel, în intervalul octombrie – noiembrie 1944 şi până în ianuarie –februarie 1945, trupele sovietice de ocupaţie de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste şi a aliaţilor săi, a decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflaţi pe teritoriul României (cu excepţia bătrânilor şi a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucţia U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestaţii în muncă.
Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetăţeni români a fost luată şi pusă în practică exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând la acea dată Poliţia şi Siguranţa), contribuţia autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. În rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Armistiţiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în articolul 3 că Guvernul şi Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor şi altor forţe aliate facilităţi pentru a se mişca liber pe teritoriul României în orice direcţie, fiind oferite unor astfel de mişcări orice asistenţă posibilă cu propriile mijloace de comunicare româneşti şi pe cheltuiala Statului Român, indiferent că sunt pe pământ, apă sau în aer, iar articolul 18 preciza că „O Comisie Aliată de Control va fi stabilită şi va prelua sarcina de punere în practică şi control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic."
Mai mult, şi extrem de relevant, în anexa la articolul 18, era specificat clar faptul că „Guvernul României şi toate organele sale vor îndeplini toate instrucţiunile Comisiei Aliate de Control definite", şi că această comisie îşi va avea sediul la Bucureşti.
Consecinţa a fost somaţia lansată la 6 ianuarie 1945 de forţele sovietice de ocupaţie, de a mobiliza pe toţi germanii cetăţeni români în vederea deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toţi bărbaţii cu vârstele cuprinse între 17 şi 45 de ani şi toate femeile cu vârste între 18 şi 30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an şi persoanele inapte de muncă şi a fost pus în executare în ciuda protestelor Regelui Mihai I şi a Guvernului Rădescu, măsura afectând peste 70.000 de cetăţeni români de etnie germană (saşi, şvabi bănăţeni şi şvabi sătmăreni).
Prin urmare, curtea a constatat că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române şi cum legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât, Legea nr. 221/2009, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin D-L nr. 118/1990, republicat.
În această privinţă, aşa cum se poate observa chiar din titlul D-L nr. 118/1990, republicat, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta B.H.I.
Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, următoarele aspecte:
În principal, motivarea instanţei de apel se bazează pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, decizie prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Urmează a fi înlăturată această decizie a Curţii Constituţionale, întrucât se apreciază că nu poate fi aplicată retroactiv, respectiv dispoziţiile sale nu sunt incidente cauzelor aflate deja pe rol la data pronunţării acestei decizii, ci ar putea fi aplicabilă doar acţiunilor introduse după pronunţarea Curţii Constituţionale.
Astfel, în cazul reclamantei recurente la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, aceasta avea deja sentinţa civilă nr. 1871 din 12 iulie 2010, prin care i se acordase suma de 9000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea sa, aşadar consideră că avea o speranţă legitimă şi un bun în înţelesul art. I din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, la data la care reclamanta a promovat cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, lege pe deplin constituţională la acel moment, consideră că s-a născut în favoarea acesteia un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziţii perfect valabile la acea dată, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este legea care trebuie să fie aplicată pe tot parcursul procesului. De altfel, în sensul aplicării principiului neretroactivităţii legii este şi jurisprudenţa C.E.D.O.
A considera ca Decizia Curţii Constituţionale este aplicabilă şi cauzelor introduse anterior pronunţării sale ar însemna crearea unor situaţii diferite pentru persoanele care sunt îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă sau irevocabilă, deşi persoanele respective au depus cereri întemeiate pe dispoziţiile aceleiaşi legi, dispoziţii perfect valabile la data introducerii acestor cereri.
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, durata procesului şi finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum, gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, după cum se motivează în Decizia recurată, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Prin urmare, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendente şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Principiul preeminenţei dreptului şi noţiunea de proces echitabil se opun, cu excepţia unor motive imperioase, de interes general, ingerinţei puterii legiuitoare în administrarea justiţiei, în scopul de a influenţa deznodământul judiciar al litigiului şi impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea măsuri să fie analizate cu cea mai mare circumspecţie (cauza R.G.S. şi S.A. c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994). Acest principiu se aplică şi legilor interpretative, adică cele promulgate pentru a clarifica dispoziţii legale anterioare (cauza S. şi alţii c. Greciei, hotărârea din 11 aprilie 2002), fiind avute în vedere toate regulile aplicabile ce influenţează deznodământul judiciar al unui proces, de la cele care reglementează raporturile juridice pe fond, până la cele care influenţează altfel soluţia, spre exemplu, situaţia modificărilor criteriilor de evaluare a unui imobil expropriat, cu consecinţa diminuării cuantumului despăgubirii (cauza M. c. Italiei, hotărârea din 17 iulie 2008 şi cauza P. c. Italiei, hotărârea din 27 mai 2008).
În ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, în jurisprudenţa instanţei europene, aceasta semnifică tratarea egală a părţilor pe toată desfăşurarea procedurii în faţa unui tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, în sensul menţinerii unui just echilibru între interesele părţilor. Ori, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care pârât este statul, la iniţiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispoziţiile constituţionale, se apreciază că această garanţie poate fi afectată, cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.
Pe de altă parte, cu privire la poziţia Curţii de Apel faţă de deportarea reclamantei în U.R.S.S., se observă că, deşi instanţa apreciază că este o măsură administrativă cu caracter politic, nu se pot acorda despăgubiri pentru această măsură, având în vedere că ea nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate în timpul regimului comunist din România.
Este criticabilă si această susţinere a instanţei, în sensul că legea a fost greşit interpretată.
În speţă, nu se poate susţine că la luarea măsurii deportării Statul Roman nu a avut nici o contribuţie si nici o culpă şi, prin urmare, nu ar putea fi angajată răspunderea materială a acestuia pentru prejudiciile cauzate cetăţenilor săi. De altfel, culpa Statului Roman rezultă şi din împrejurarea că în cauză nu s-a depus de către parat nici o dovadă că după 06 martie 1945 Statul Roman ar fi depus diligenţe pentru recuperarea cetăţenilor săi, ori pentru încetarea măsurilor abuzive luate împotriva acestora de către fosta U.R.S.S.
În concluzie, se apreciază că deportarea în U.R.S.S. a fost o măsură administrativă cu caracter politic, luată cu concursul autorităţilor romane de la acea vreme, deci sunt îndeplinite condiţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, motiv pentru care, se apreciază că este întemeiată cererea reclamantei recurente de acordare a daunelor morale si pentru anii de deportare în U.R.S.S.
Examinând recursul în limitele criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:
Referitor la criticile formulate, Înalta Curte constată că cele referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale faţă de greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate şi din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, Nr. 789 din 7 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Problema de drept, din perspectiva căreia a fost soluţionată speţa în mod definitiv, nu este cea a îndreptăţirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării în recurs, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţele de judecată.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga ommnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, mai sus-menţionată, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune nici că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia interzice în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga ommnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.H.I. împotriva deciziei nr. 476/ A din 08 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 08 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1675/2012. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1663/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
