ICCJ. Decizia nr. 1663/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1663/2012
Dosar nr.4055/115/2009
Şedinţa publică din 8 martie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin sub nr. 4055/115 din 04 decembrie 2009, reclamantele B.A. şi S.M. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit în urma strămutării (deportării) reclamantelor, părinţilor şi bunicilor acestora, respectiv defuncta N.P., decedată la data de 29 martie 2006, strămutată în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, defunctul G.G., decedat la data de 02 februarie 1996, strămutat în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955 şi defuncta B.K., decedată la data de 14 iunie 1976, strămutată în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955, apreciind că pentru o reparaţie justă şi dreaptă a suferinţelor îndurate, plata sumei de 625.000 euro pentru fiecare reclamantă este îndestulătoare.
Prin sentinţa civilă nr. 880 din 19 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 4055/115/2009, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamantele B.A. şi S.M., împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Caraş-Severin.
A fost obligat pârâtul să plătească câte 75.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plăţii, pentru fiecare reclamantă, în parte, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Caraş-Severin a reţinut următoarele:
Prin H.C.M. nr. 200/1951 s-a hotărât ca locuitorii zonei de frontieră cu Iugoslavia de pe o fâşie de 25 km de la graniţă să fie strămutaţi în interiorul ţării, iar la data de 05 iunie 1951 a venit şi Hotărârea Ministerului Afacerilor Interne pentru declanşarea acţiunii.
Cetăţenii vizaţi de deportare trebuiau luaţi prin surprindere, astfel încât, întreaga operaţiune să nu dureze mai mult de 48 de ore, urmând a fi declanşată concomitent numai în zona cunoscută de conducerea superioară de partid şi de Ministerul de Interne.
În mare, deportarea propriu-zisă s-a făcut prin trezirea oamenilor în toiul nopţii, şi punerea în vedere ca în termen de două ore să împacheteze ce puteau să ia cu ei.
Bunurile rămase urmau să fie cumpărate la preţuri derizorii de „colectivele de primire formate din delegaţi al Statului popular şi ai Ministerului Agriculturii".
Astfel, pe lângă mutarea într-un loc necunoscut, s-a petrecut şi spolierea strămutaţilor, fiindu-le practic confiscate terenurile avute în proprietate, recoltele aflate pe acestea, parcul zootehnic în majoritate, maşinile şi utilajele folosite în agricultură, precum şi aproape toate bunurile de valoare din gospodărie.
Deportaţii au fost urcaţi în vagoane concepute pentru transportul vitelor, iar după mai mult de o săptămână au ajuns în mijlocul Bărăganului, într-un câmp pe care erau marcate locuri de casă cu ţăruşi. Străzile şi locurile de casă s-au repartizat pe etnii, s-au dat drept „cadou" din partea statului paie pentru chirpici, tocuri de uşi şi ferestre şi au fost invitaţi să-şi ridice singuri locuinţele.
Condiţiile de viaţă în Bărăgan, astfel cum rezultă şi din declaraţia martorului C.V., au fost îngrozitoare, lipsa produselor alimentare şi a medicamentelor, apa potabilă insuficientă, condiţiile precare de igienă, au amplificat suferinţele apărute în urma deportării.
Reclamantele au fost strămutate în Câmpia Bărăganului pe perioada 19 iunie 1951 – 25 martie 1956 alături de mama şi bunica lor, în prezent decedate.
Au fost lăsaţi sub cerul liber primele nopţi, apoi şi-au făcut colibe ca să se adăpostească de arşiţa soarelui şi de răcoarea nopţilor, după care au săpat în pământ un bordei acoperit cu stuf până la apropierea iernii când au terminat o căsuţă din pământ bătut (chirpici) acoperit cu trestie.
Reclamantele şi familia lor aveau o situaţie materială înfloritoare, înainte de strămutare, deţinând o casă de locuit mobilată, mai multe terenuri, utilaje pentru lucrarea câmpului, animale, bunuri casnice, etc.
La întoarcerea din Bărăgan, bunurile dispăruseră, iar casa era aproape distrusă.
Prin stabilirea domiciliului obligatoriu au fost cauzate familiei prejudicii, atât materiale cât şi morale, afectându-le membrilor acesteia viaţa ulterioară şi încălcându-se dreptul personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate onoarea şi reputaţia celor strămutaţi, având impact şi asupra vieţii private a familiei.
Conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acesteia, soţul sau descendenţii acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Din probele administrate rezultă că reclamantele întrunesc condiţiile prevăzute de susmenţionatele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de el şi de antecesorii lor, care au fost privaţi de libertate pe o perioadă de 4 ani şi 6 luni prin măsura strămutării impusă de autorităţi.
Date fiind gravitatea şi numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.
Este adevărat că nu exista un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice şi psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacţii. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă poate fi o sumă de bani care îi permite să-şi aline suferinţa.
De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciu, şi nu prejudiciu ca atare.
Recunoaşterea unui drept de despăgubire nu se aplică decât prin voinţa de a oferi o satisfacţie care poate contrabalansa efectul vătămării şi fără ca această satisfacţie să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei, accentul trebuie pus pe importanţa prejudiciului, din punctul de vedere al victimei.
În aceste condiţii, s-a apreciat că cererea reclamantelor de acordare a daunelor morale este întemeiată, iar la stabilirea întinderii acestora s-a avut în vedere consecinţele negative suferite de reclamante, dar şi de mama şi bunica acestora, atât pe plan fizic, cât şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, intensitatea cu care reclamantele au perceput consecinţele vătămării.
Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de câte 75.000 euro, pentru fiecare reclamantă în parte.
Indemnizaţia de care au beneficiat reclamantele în temeiul Decretului Lege nr. 118/19909 nu poate constitui în nici un caz o reparaţie îndestulătoare a suferinţelor îndurate, astfel cum se susţine prin întâmpinare.
Reclamantele nu au beneficiat de nici o altă despăgubire, astfel cum reiese din declaraţia acestora pe proprie răspundere.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român prin M.F.P., D.G.F.P. Caraş-Severin.
Prin Decizia civilă nr. 377/ A din 28 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă s-a admis apelul pârâtului, s-a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că s-a respins acţiunea reclamantelor.
Fără a supune analizei motivele de apel invocate de pârât Curtea, examinând hotărârea atacată în raport de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în raport de conţinutul Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a constatat că apelul pârâtului este întemeiat, fiind admis, pentru considerentele prezentate în continuare.
Motivul pentru care reclamantele nu au dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituţională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În fine, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantelor, şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantelor sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu se poate reţine nici că reclamantele aveau, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun" în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă, nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impune, cu atât mai mult cu cât, pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Faţă de considerentele reţinute, Curtea a constatat că nu mai prezintă nici o relevanţă şi nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelant hotărârii primei instanţe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât, art. I şi art. II din OUG nr. 62/2010 au fost declarate neconstituţionale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele B.A. şi S.M.
Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, următoarele aspecte:
- Hotărârea instanţei de apel este nelegală, în cauză fiind incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere nerespectarea principiului egalităţii în drepturi şi normei incidente în această materie.
Astfel, acţiunea introdusă de reclamante a fost înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin la data de 04 decembrie 2009, judecata asupra fondului având loc la 19 mai 2010.
Interpretarea dată de curtea de apel în cauză duce la încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţia României, creând o discriminare între persoanele care au introdus acţiunea principală în relativ aceeaşi perioadă şi care au obţinut o hotărâre în fond rămasă definitivă la alt moment.
De asemenea, o astfel de interpretare este în contradicţie cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, adoptat în anul 2000, în sensul că judecătorul cauzei aflate pe rol este obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată şi să mai constate că ar exista neegalitate între persoanele care au obţinut hotărâre judecătorească definitivă până la data de 15 noiembrie 2010, dată la care s-a publicat Decizia Curţii Constituţionale, faţă de celelalte persoane, care din cauza tergiversării judecării cauzei au pierdut această şansă.
În consecinţă, după cum chiar Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Simpla împrejurare de fapt, respectiv rămânerea definitivă la alt moment a hotărârilor în fond, nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv şi rezonabil de diferenţiere, astfel încât nu se poate justifica tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptăţite la despăgubiri aflate în situaţii identice la data introducerii acţiunilor.
- Nerespectarea principiului neretroactivităţii legii şi normelor legale în materie.
Principiul neretroactivităţii legii civile noi îl constituie regula de drept potrivit căreia, legea civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior.
- Preeminenţa reglementărilor internaţionale în faţa legislaţiei interne este consacrată expres de Constituţia României, care prevede în art. 20 că „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă exista neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile."În sensul obligativităţii respectării celor două principii arătate mai sus, Curtea Constituţională s-a pronunţat şi prin Decizia nr. 830/2008.
- Nerespectarea dreptului la un proces echitabil.
Prin dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, în forma iniţială, a fost creată speranţa dobândirii unui bun, respectiv dreptul de a obţine despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin măsura administrativă dispusă, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar intervenţia de natură legislativă, constituţională, pe parcursul judecării litigiului duce la încălcarea principiului egalităţii armelor în procesul civil, cu consecinţa nerespectării dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenţia Europeană.
- Nerespectarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu privire la nerespectarea noţiunii de „bun" în sensul jurisprudenţei C.E.D.O.
În această situaţie, se apreciază că după pronunţarea unei hotărâri, chiar nedefinitive, persoanele îndreptăţite beneficiază de un bun sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinând recursul prin prisma criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:
Analizând criticile formulate de recurentele reclamante, Înalta Curte constată că cele referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale faţă de greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate şi din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, Nr. 789 din 7 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Problema de drept, din perspectiva căreia a fost soluţionată speţa în mod definitiv, nu este cea a îndreptăţirii reclamantelor la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării în recurs, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţele de judecată.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga ommnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, mai sus-menţionată, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune nici că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia interzice în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga ommnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B.A. şi S.M., împotriva deciziei nr. 377/ A din 28 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 08 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1671/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1659/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
