ICCJ. Decizia nr. 1703/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1703/2012

Dosar nr. 4096/3/2009

Şedinţa publică din 9 martie 2012

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti, reclamantul B.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, L.P. şi L.V., să se constate că statul a preluat fără titlu imobilul situat în Bucureşti, str. Louis Blank şi în urma comparării titlurilor de proprietate ale părţilor să fie obligaţi pârâţii persoane fizice să îi lase în deplină proprietate imobilul în litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 10187 din 04 septembrie 2008, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat către Tribunalul Bucureşti – secţia civilă competenţa soluţionării acţiunii, în raport de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., faţă de valoarea de expertiză a imobilului de 632.251 lei.

Cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 4096/3/2009.

Prin sentinţa civilă nr. 549 din 14 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti - secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea precizată a reclamantului şi cererea reconvenţională a pârâţilor persoane fizice, prin care au solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor utile şi a celor necesare efectuate de ei la imobil, estimate la 20.000 lei şi recunoaşterea unui drept de retenţie până la achitarea acestor cheltuieli.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că prin contractul de vânzare - cumpărare din 03 mai 1922, imobilul din Bucureşti, a fost dobândit de către B.H. (H.), ai căror moştenitori au fost H.B. şi S.B., aşa cum rezultă din Actul de succesiune comun din 15 ianuarie 1980 la Berlin, de pe urma defunctei H.B., rămânând ca moştenitor S.B., potrivit actului de succesiune, iar în urma decesului acestuia au rămas ca moştenitori J.B. şi reclamantul A.B., aşa cum rezultă din actul de succesiune comun emis la data de 05 noiembrie 1998. De asemenea, de pe urma defunctei J.B., a rămas unic moştenitor reclamantul, potrivit certificatului de moştenitor.

Pârâţii, foşti chiriaşi, au cumpărat, în baza Legii nr. 112/1995 imobilul litigios, potrivit contractului de vânzare - cumpărare din 31 martie 1997, contract în privinţa căruia instanţa a reţinut că este valabil încheiat, câtă vreme nu s-a făcut dovada că ar fi fost anulat prin vreo sentinţă definitivă şi irevocabilă, în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În cazul imobilelor preluate abuziv de către stat şi înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obţină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c), după cum contractul de vânzare - cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a constatat că, faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dar şi faţă de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, titlul de proprietate căruia trebuie să i se dea preferinţă este cel al pârâţilor, câtă vreme reclamantul nu a formulat o acţiune în nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâţi, în temeiul art. 45, devenit art. 46 din Legea nr. 10/2001 republicată, acţiune care să aibă ca finalitate desfiinţarea convenţiei încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În aprecierea preferabilităţii acestui titlu, instanţa a ţinut seama de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi, precum şi de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, precum şi de jurisprudenţa C.E.D.O. în cauzele împotriva României. În acest context, instanţa a constatat că, atâta vreme cât titlul pârâţilor nu a fost desfiinţat, aceştia au un „bun” în sensul convenţiei.

Mai mult, s-a constatat că legiuitorul a intervenit şi prin Legea nr. 1/2009, prin intermediul căreia a stabilit că imobilele vândute foştilor chiriaşi, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, nu se restituie în natură foştilor proprietari, ca şi terenurile aferente construcţiilor vândute (art. 7 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009). De asemenea, potrivit art. 45 alin. (2¹) din aceeaşi lege ";contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice şi constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora";.

Totodată, prin edictarea acestei legi, legiuitorul a intenţionat menţinerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu bună credinţă, recunoscând prevalenţa interesului subdobânditorului cu titlu oneros, impunându-se asigurarea securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice.

Nu s-a putut reţine susţinerea în sensul că titlul pârâţilor ar proveni de la un neproprietar, astfel încât nu poate fi considerat preferabil, având în vedere că problema nevalabilităţii titlului pârâţilor nu se mai poate pune după expirarea termenului în care acesta putea fi contestat, legea considerându-l ca fiind valabil.

În ce priveşte petitul precizator al acţiunii, având ca obiect cererea de obligare a pârâtului Municipiul Bucureşti la plata despăgubirilor stabilite prin expertiză, petit subsidiar acţiunii principale, instanţa a constatat că şi acesta este neîntemeiat, atâta vreme cât, din analiza notificării depuse la dosar la 14 aprilie 2009, rezultă că procedura administrativă a fost declanşată, pentru acelaşi imobil, şi de o altă persoană – B.A. Având în vedere că nu s-a făcut dovada că notificatorul B.A. este aceeaşi persoană cu reclamantul B.A., instanţa a apreciat că nu este cert dacă reclamantul din prezenta cauză are calitatea de persoană îndreptăţită, potrivit art. 4 din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru a beneficia de măsura despăgubirilor.

Dat fiind că cererea reconvenţională a fost formulată doar pentru ipoteza admiterii acţiunii principale, iar aceasta a fost respinsă, în temeiul art. 112 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, tribunalul a respins reconvenţională ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 616/A din 3 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul reclamantului, a desfiinţat în parte sentinţa apelată, în sensul că a trimis spre rejudecare tribunalului cererea precizatoare de acţiune formulată la data de 17 martie 2009, fila 8, dosar tribunal, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Criticile formulate de reclamant au vizat, pe de o parte, modul de soluţionare a acţiunii principale de constatare a nevalabilităţii titlului statului şi de revendicare a imobilului în litigiu de la pârâţii persoane fizice, iar, pe de altă parte, modalitatea de soluţionare a cererii precizatoare care are caracter subsidiar acţiunii principale, cerere formulată la data de 17 martie 2009.

Curtea a constatat ca fiind neîntemeiate criticile privind respingerea acţiunii principale, reţinând următoarele considerente:

Constatarea nevalabilităţii titlului statului nu reprezintă în sine un capăt de acţiune făcând parte din analiza revendicării unde se impune ca instanţele să analizeze valabilitatea sau nu a titlului statului.

Decretul nr. 92/1990 nu este titlu valabil de preluare a imobilului de către stat, acesta contravenind atât Constituţiei Române din 1948, cât şi tratatelor internaţionale la care România a aderat, respectiv Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Nevalabilitatea titlului statului nu atrage însă preferabilitatea titlului de proprietate al reclamantului în raport cu titlul pârâţilor, respectiv contractul de vânzare – cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Fiind sesizată cu o acţiune având ca obiect revendicarea unui imobil trecut în patrimoniul statului prin naţionalizare, instanţa de fond a apreciat corect că sunt incidente în cauză dispoziţiile materiale ale Legii nr. 10/2001, lege specială care reglementează restituirea imobilelor trecute în patrimoniul statului în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, chiar dacă în acţiune reclamantul a indicat ca temei juridic dispoziţiile art. 480 – 481 C. civ.

Între Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie şi dreptul comun în materia revendicării imobiliare există în mod evident un concurs de legi, soluţionat în mod corect de tribunal în favoarea legii speciale, în baza principiului fundamental de drept ,,specialia generalibus derogant”, potrivit căruia în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.

Aceeaşi este şi concluzia care se desprinde din considerentele deciziei civile nr. 33/2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţele naţionale, conform articolului 329 C. proc. civ., în care s-a reţinut expres că potrivit principiului enunţat mai sus, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii, astfel cum se susţine de apelantul - reclamant.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit în considerentele deciziei menţionate faptul că ,,existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,,.

A stabilit totodată şi faptul că atunci când există conflict între legea internă şi cea internaţională, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul din acţiunea în revendicare, nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei – o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect.

Dând eficienţă acestor dispoziţii obligatorii, tribunalul a reţinut în continuare că, atâta timp cât actul de vânzare - cumpărare încheiat de pârâţi în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost atacat în instanţă, în condiţiile articolului 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, pârâţii au ,,un bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie şi sunt îndreptăţiţi la păstrarea posesiei asupra imobilului.

Cu privire la reclamant s-a reţinut dimpotrivă că acesta nu a formulat până la data introducerii cererii de chemare în judecată altă acţiune în constatarea nevalabilităţii titlului statului sau în revendicare, nu a solicitat restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995 şi nici nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, situaţie în care nu se poate prevala de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.

Nici o instanţă internă sau autoritate administrativă nu i-a recunoscut reclamantului în mod definitiv dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, situaţie în care nu se poate reţine că acesta are un bun actual în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care să se bucure de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.

Irelevantă într-o acţiune de revendicare de drept comun, buna - credinţă a chiriaşului cumpărător a fost reglementată de Legea nr. 10/2001 nu numai ca o excepţie de la nulitatea actelor de vânzare - cumpărare încheiate de chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995, dar şi ca un criteriu de preferabilitate de care instanţele sunt obligate să ţină seama într-o astfel de acţiune.

În speţă, la data încheierii actului de vânzare - cumpărare între Primăria Municipiului Bucureşti şi pârâţi nu exista vreo cerere formulată de reclamant care să pună în discuţie valabilitatea titlului de proprietate al statului, situaţie în care, instanţa a reţinut buna - credinţă a pârâţilor la încheierea contractului.

Pe de altă parte, prin neatacarea în instanţă în termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, titlul de proprietate al intimaţilor pârâţi s-a consolidat, aceştia au ajuns să deţină un bun în sensul Convenţiei.

În consecinţă, reţinând că hotărârea primei instanţe privind revendicarea este legală, Curtea a constatat ca fiind nefondate motivele de apel vizând acest capăt de acţiune.

În ce priveşte însă critica adusă de apelant privind cererea precizatoare formulată de acesta la data de 17 martie 2009, prin care, în subsidiar, în cazul neadmiterii acţiunii în revendicare, se solicită obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu valoarea de circulaţie a imobilului, Curtea a constatat că această cerere precizatoare este formulată în subsidiarul acţiunii în revendicare şi se referă la acordarea contravalorii bunului ce nu poate fi restituit reclamantului – apelant pe calea revendicării.

Instanţa de fond a analizat în mod greşit această cerere prin prisma Legii nr. 10/2001. Acordarea de despăgubiri pentru imobilele ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001 sub forma măsurilor reparatorii prevăzute de această lege specială nu se puteau solicita decât prin notificarea prevăzută de lege, ori reclamantul nu a uzat de această cale.

Acţiunea precizatoare este întemeiată pe dreptul comun şi trebuia analizată ca atare de către instanţa de fond.

În cadrul Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se subliniază că revendicarea e o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atâta vreme cât există şi posibilitatea de a readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicatorului. Dacă acest lucru a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri caz în care acţiunea devine personală.

Ca atare, instanţa de fond trebuia, în respectarea principiului disponibilităţii, să analizeze acţiunea precizată ca o acţiune personală şi nu ca o pretenţie pe Legea nr. 10/2001.

Pentru a nu încălca dublul grad de jurisdicţie şi constatând că instanţa de fond nu a intrat în cercetarea fondului cererii precizatoare, Curtea a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelul, a desfiinţat în parte sentinţa apelată, în sensul că a trimis spre rejudecare aceleiaşi instanţe cererea precizatoare de acţiune formulată la data de 17 martie 2009, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care a formulat următoarele critici:

I. Instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii, menţinând dispoziţiile instanţei de fond, pentru următoarele considerente (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.):

Instanţa de fond a pornit la compararea titlurilor de la ipoteza că. pârâţii având un titlu care nu a fost anulat, deci un titlu valabil, au si un titlu preferabil, ipoteză menţinută în mod greşit si de instanţa de apel.

Motivele pentru care acest titlu este preferabil au fost găsite în dispoziţiile art. 18 lit. c), ale art. 45, devenit 46 în Legea nr. 10/2001, care interzic restituirea în natură a imobilelor care au făcut obiectul vânzărilor în temeiul Legii nr. 112/1995, precum şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare.

De asemenea, instanţele au invocat ca temei juridic al nerestituirii în natură a imobilului Legea nr. 1/2009, Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, considerând că, de vreme ce pârâţii au un act neanulat, ei au un bun, în senul convenţiei.

Nu era lipsită de importanţă ordinea soluţionării capetelor de cerere întrucât instanţa trebuia să se pronunţe mai întâi asupra legalităţii naţionalizării imobilului, pentru a stabili dacă autorul pârâţilor a fost titularul dreptului de proprietate asupra bunului pe care l-a înstrăinat si apoi să compare cele două titluri supuse analizei.

În această ordine de idei, instanţa de apel trebuia să observe acest aspect şi să soluţioneze cu prioritate capătul de cerere privind constatarea nevalabilitătii titlului statului şi abia apoi să purceadă la analiza motivelor acţiunii în revendicare propriu-zisă, lucru pe care nu l-a făcut.

II. În ce priveşte capătul de cerere vizând compararea titlurilor de proprietate, instanţa de apel în mod greşit a considerat că din moment ce la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul de proprietate al pârâţilor nu exista o cerere care să pună în discuţie valabilitatea titlului de proprietate al statului, aceştia au încheiat actul cu bună-credinţă, iar prin neatacarea în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001 al acestuia, beneficiază de un bun în sensul Convenţiei.

Imobilul nu a trecut în proprietatea statului, fiind luat în stăpânire fără un titlu valabil, în raport de dispoziţiile Constituţiei din 1948 şi legile în vigoare la data preluării bunului.

Potrivit dispoziţiilor art. 10 din Constituţia din 1948, trecerea imobilelor în proprietatea statului putea avea loc, în mod excepţional, numai pentru cauză de utilitate publică şi pentru o justă despăgubire, condiţii neîndeplinite în speţă.

Art. 481 C. civ., prevede că „nimeni nu poate fi silit a-şi ceda proprietatea, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi după plata unei drepte şi prealabile despăgubiri”.

Motivul trecerii imobilelor în proprietatea statului nu era utilitatea publică, ci exprima regulile regimului totalitar, de preluare abuzivă a imobilelor, orice opoziţie fiind imposibil de exprimat şi fără nici un rezultat.

Mai mult, actul normativ în discuţie contravenea nu numai dispoziţiilor de drept intern cu privire la regimul proprietăţii dar şi celor de drept internaţional, la care România aderase expres (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice).

Faţă de toate acestea, rezultă că imobilul a fost preluat fără titlu valabil în proprietatea statului şi că statul nu a dobândit un drept de proprietate care să poată fi opus reclamantului, fapt pentru care nu era în măsură să transmită un asemenea drept.

De altfel, este de notorietate faptul că în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu se poate vorbi despre o bună-credinţă a cumpărătorilor având în vedere faptul că situaţia juridică a acestor imobile era binecunoscută la acea vreme.

Recurentul susţine că se impune soluţia de a da preferinţă titlului său, fiind întemeiată pe principiile de drept „nemo dat quod not habet"; şi „nemo plus juriis ad alium transferre potest quam ipse habet";, statul neputând transmite mai mult decât el însuşi avea sau, cu alte cuvinte, neavând un drept de proprietate, nu putea să transmită un asemenea drept pârâţilor.

Mai susţine recurentul că dreptul său de proprietate asupra imobilului nu a încetat niciodată si trebuie să primească preferinţă faţă de titlul invocat de către pârâţi, nu doar din perspectiva criteriilor clasice de comparare a titlurilor în cadrul unei acţiuni în revendicare, dar si în condiţiile în care legislaţia internă nu prevede posibilitatea unei despăgubiri juste şi echitabile decât pentru situaţia cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995, aceasta fiind singura situaţie în care Statul Român nu ar putea fi condamnat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea dreptului de proprietate.

Totodată, analiza făcută de instanţa de apel care a concluzionat că pârâţii deţin un bun în sensul Convenţiei, datorită faptului că acesta nu a fost atacat cu o acţiune în anulare este neîntemeiată având în vedere faptul că motivul esenţial pentru care instanţa poate şi trebuie să admită cererea de restituire în natură îl reprezintă nepierderea dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite, ceea ce s-a recunoscut în mod explicit în art. 2 din Legea nr. 10/2001, abrogarea ulterioară neputând avea efectul retractării acestei recunoaşteri.

Existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei îndreptăţite dă dreptul la acţiune fără a distinge în funcţie de posibilitatea restituirii în natură sau în echivalent.

Concluzia CEDO pe aspectul despăgubirilor acordate prin intermediul legii de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001 este foarte clar în sensul că, deşi Legea nr. 10/2001 deschide accesul la o procedură administrativă, iar apoi la una contencioasă, accesul rămâne în continuare teoretic și iluzoriu, întrucât existenţa unui decalaj semnificativ intre termenele prevăzute de lege pentru luarea unei decizii, propunerea de compensări nu oferă nici o garanţie pârtilor cu privire la durata si rezultatul etapei, iar contestarea deciziei si punerea acesteia în executare se face tot în conformitate cu procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, astfel că singura modalitate reală de reparare efectivă a prejudiciului cauzat ar fi fost restituirea bunului în natură.

Recurentul mai susţine că, deşi tratamentul suferit de autorii săi, care au fost deposedaţi în mod abuziv de un drept elementar, constituţional, este de necomparat cu prejudiciul pe care l-ar putea suferi cumpărătorii pe Legea nr. 112/1995 în urma pierderii dreptului lor de proprietate, sistemul reparator acordat de legiuitor îi susţine pe aceştia din urmă.

Măsurile reparatorii puse la dispoziţie de stat celor aflaţi în situaţii similare cu ale recurentului sunt iluzorii, nesigure, fără o finalitate precisă şi intr-un interval nedeterminat de soluţionare.

Pentru aceste motive recurentul consideră că în mod greşit instanţa de apel a respins criticile aduse hotărârii instanţei de fond în ce priveşte capătul de cerere privind revendicarea, chiar dacă s-ar lua în calcul că intimaţii-pârâţi ar beneficia de un bun în sensul Convenţiei.

Recurentul – reclamant solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

I. În raport de situaţia de fapt reţinută, curtea de apel a aplicat corect atât dispoziţiile art. 480 C. civ., cât şi pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea fiind conformă şi deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţiile Unite.

Motivele de recurs se circumscriu ipotezei că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, statul nu deţinea un titlu valabil la momentul înstrăinării imobilului, iar pârâţii – cumpărători nu au fost de bună credinţă la încheierea contractului de vânzare cumpărare încheiat cu statul, astfel că titlul lor de proprietate nu este valabil.

Având în vedere că reclamantul a investit instanţa cu o acţiune în revendicare, prin care a solicitat ca, în temeiul art. 480, 481 C. civ., în urma comparării titlurilor de proprietate opuse de părţi, să se dea preponderenţă titlului său, în mod corect instanţa de apel a avut în vedere la soluţionarea pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse în legea specială - Legea nr. 10/2001- având în vedere că imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul reglementării acestei legi.

Examinarea valabilităţii titlului statului era permisă în contextul Legii nr. 213/1998, deoarece potrivit art. 6 alin. (2) din lege, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

Or, în materia imobilelor preluate abuziv de stat, a fost adoptată legea specială de reparaţie, anume, Legea nr. 10/2001, act normativ care, din perspectiva art. 2 lit. h) sau lit. i), permitea şi el evaluarea titlului statului pentru cazul în care o atare analiză era utilă pentru soluţionarea notificării, dată fiind împrejurarea că în anumite ipoteze, legea specială reglementează soluţii diferite după cum imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil.

Procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau reclamantului să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare unităţii deţinătoare în termenul şi condiţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Sancţiunea pentru omisiunea de a formula notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, este „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.

În acest context, de vreme ce reclamantul nu mai poate obţine măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, este lipsită de orice finalitate evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformităţii lui cu Constituţia în vigoare la momentul preluării, cu tratatele internaţionale la care România era parte ori a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat.

Oricum, simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului nu-i conferă reclamantului un „bun” în sensul Convenţiei, fără dispunerea şi a restituirii imobilului.

În acest sens, în Hotărârea pilot pronunţată în cauza A. şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, Curtea a reţinut că:

141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

142. (.) Curtea apreciază că transformarea într-o ";valoare patrimonială";, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.»

Faţă de aceste considerente, se constată că întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară dreptul la restituire a imobilului solicitat în prezenta cauză, constatarea judiciară a nevalabilităţii titlului statului nu prezintă nici o relevanţă întrucât indiferent de valabilitatea titlului statului, dreptul de despăgubire este reglementat de Legea nr. 10/2001, cu respectarea procedurii.

II. Potrivit dispoziţiilor cuprinse în legea specială, în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat şi înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obţină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, după cum contractul de vânzare cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din acelaşi act normativ.

În cadrul acţiunii în revendicare, preferabilitatea titlului chiriaşului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 nu derivă din regulile generale aplicabile conform art. 480 C. civ., astfel cum susţine recurentul, ci din regulile specifice ale Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, având în vedere situaţia particulară a imobilului în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945–1989, titlul pârâţilor devine preferabil faţă de criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractului de vânzare–cumpărare, ce nu a fost anulat în instanţă.

Aplicarea în speţă a Legii nr. 10/2001 nu poate fi înlăturată deoarece, fiind o lege specială în materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, ea înlătură dreptul comun în materie de revendicare, reprezentat de dispoziţiile Codului civil, acţiunea reclamantului neputând fi soluţionată făcând abstracţie de reglementările speciale existente cu privire la dreptul lui de proprietate şi modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind, cu prioritate, norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri.

În consecinţă, criteriul de analiză al prezentei acţiuni în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice a titlurilor înfăţişate de părţi, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu impus prin voinţa legiuitorului şi în considerarea căruia titlul pârâţilor este preferabil.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul avea posibilitatea să atace în justiţie contractul de vânzare-cumpărare, respectiv să solicite constatarea nulităţii acestuia, în interiorul termenului special de prescripţie de 1 an prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Or, reclamantul nu a acţionat în acest sens şi nici nu a oferit o explicaţie a motivului pentru care a rămas în pasivitate faţă de posibilitatea pe care i-o oferea legea specială de reparaţie, aceea de a solicita anularea contractului şi, în cazul obţinerii unei soluţii favorabile, de a primi în natură imobilul.

Prin urmare, însăşi atitudinea de pasivitate a reclamantului a contribuit hotărâtor la crearea actualei situaţii.

La data expirării termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, 14 august 2002, dreptul de proprietate dobândit de pârâţi s-a consolidat, iar aceştia au dobândit, totodată, speranţa legitimă conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt îndreptăţiţi să păstreze apartamentul care, conform art. 18, nu mai putea fi restituite în natură foştilor proprietari.

Neacţionând în sensul atacării contractului de vânzare-cumpărare în termen, reclamantul a acceptat consecinţele aplicării art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care, aşa cum s-a arătat deja, nu permite restituirea în natură a imobilelor legal vândute şi aceasta indiferent dacă imobilul s-ar fi preluat abuziv, cu titlu valabil sau fără titlu valabil, după distincţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte susţinerea că nici titlul de proprietate al reclamantului nu a fost anulat şi, ca atare, păstrarea titlului pârâţilor nu ar prezenta relevanţa juridică reţinută de Curte, în soluţionarea prezentei acţiuni, aceasta nu este întemeiată. Potrivit celor expuse în precedent, menţinerea titlului de proprietate al pârâţilor (care, în speţă, este rezultatul neacţionării reclamantului în termenul de prescripţie), ca şi atitudinea subiectivă a cumpărătorului chiriaş la încheierea contractului (care nu a putut fi analizată faţă de neformularea unei acţiuni în constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare) sunt criterii legale de preferabilitate a titlului pârâţilor, ce nu pot fi puse în discuţie decât în condiţiile în care ar contraveni Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Cum s-a precizat mai sus, în decizia în interesul legii nr. 33/2008, s-a arătat că, în caz de conflict între legea naţională şi documentul european, are prioritate cel din urmă. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori insecurităţii raporturilor juridice.

În speţă, nu se poate pune problema conflictului între legea naţională şi Convenţie deoarece reclamantul nu are un „bun actual” din perspectiva documentului european şi nici speranţa legitimă de a-l dobândi, pentru considerentele ce se succed:

Nici din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu se poate reţine nelegalitatea deciziei recurate, astfel cum susţine recurenta.

Astfel, în Hotărârea pilot pronunţată în cauza A. şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea Europeană a reţinut că:

„134. (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „ o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

140. (…) existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

142. (…) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

143. În speţă, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. şi P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (…), deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

145. Totuşi, dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite.”.

Faţă de aceste considerente ale instanţei europene, se constată că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară dreptul la restituire a apartamentului solicitat în prezenta cauză, acesta are dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale de reparaţie.

Câtă vreme contractul de vânzare cumpărare încheiat cu statul nu a fost constatat nul, beneficiază de prezumţia că a fost încheiat legal, iar pârâţii nu pot fi obligaţi să lase recurentului în deplină proprietate şi liniştită posesie, în temeiul art. 480 C. civ., imobilul în litigiu.

Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia titlul pârâţilor nu este valabil întrucât imobilul a fost preluat de stat fără titlu şi, ca atare, nu putea forma obiect al contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.

Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că acestea „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie"; or, Legea nr. 10/2001 reprezintă tocmai o lege specială de reparaţie, potrivit căreia, în cadrul acţiunii în revendicare, titlul pârâţilor este preferabil, faţă de dispoziţiile art. 18 lit. c) şi de împrejurarea că reclamantul nu a solicitat, în termenul prevăzut de art. 45, constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâţi şi stat.

Pentru a da preferabilitate titlului deţinut de pârâţi, curtea de apel a avut în vedere nu doar prevederile Legii nr. 10/2001, ci şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit în mod constant că unul din elementele fundamentale ale superiorităţii dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, iar acest principiu se opune reparării unei nedreptăţi istorice printr-o altă nedreptate, care ar consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând imobilul.

În acest sens, este relevantă decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a arătat:

„Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (.); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că decizia curţii de apel a fost pronunţată cu respectarea legii, fiind în concordanţă şi cu decizia nr. 33/2008 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Acestea sunt considerentele pentru care decizia curţii de apel apare ca fiind legală şi pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva deciziei nr. 616/A din 3 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 1621/2012. Civil. Despăgubiri Legea...		ICCJ. Decizia nr. 1707/2012. Civil. Despăgubiri Legea... →

ICCJ. Decizia nr. 1703/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1703/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs