ICCJ. Decizia nr. 2145/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2145/2012
Dosar nr. 27183/3/2007
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1491 din 18 decembrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 27183/3/2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în al doilea ciclu procesual, după casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare, dispusă prin decizia nr. 2396 din 16 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a admis acţiunea formulată de reclamantul P.E.A., în contradictoriu cu pârâţii RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat SA, Muzeul Naţional de Artă Al României, Ministerul Culturii, cultelor şi Patrimoniului Naţional, Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
În consecinţă, s-a dispus obligarea pârâţilor, după cum urmează: Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional - la plata către reclamant a sumei de 37337 euro, în echivalent lei la data plăţii, reprezentând contravaloare lucrare „Coş cu portocale”, autor T.P.; Muzeul Naţional de Artă al României - la restituirea către reclamant a lucrării „Natură moartă cu vioară şi partitură”, autor T.P. şi a pârâtei RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat SA - la restituirea către reclamant a lucrării „Anemone";, autor Ș.L.
Totodată, s-a respins acţiunea aceluiaşi reclamant, formulată împotriva pârâtului Ministerului Economiei şi Finanţelor, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, admiţându-se excepţia cu acest obiect.
A fost respinsă acţiunea faţă de pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, în ceea ce priveşte lucrările „Anemone” şi „Natură moartă cu vioară şi partitură”, admiţându-se excepţia cu acest obiect.
În prealabil, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active.
În ceea ce priveşte excepţiile lipsei calităţii procesuale active, respectiv pasive, cu referire la pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a reţinut că, prin încheierea din data de 27 aprilie 2005, pronunţată în dosarul nr. 582/2004, instanţa s-a pronunţat asupra acestor excepţii, soluţie ce a intrat în puterea lucrului judecat, având în vedere că aceasta nu a fost criticată prin intermediul căilor de atac.
Excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional privind lucrările „Anemone”, „Natură moartă cu vioară şi partitură” a fost admisă, deoarece aceste bunuri nu se află în posesia acestei instituţii, cerinţă esenţială prevăzută de art. 80 din Legea nr. 182/2000 coroborat cu art. 480 C. civ.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că, prin actele depuse la dosarul cauzei, reclamantul a făcut dovada faptului că este moştenitorul autorului său, P.A. În urma numeroaselor demersuri făcute în anul 1981, autorul reclamantului a obţinut viza necesară pentru plecarea în străinătate, plecare ce a fost condiţionată de predarea bunurilor aflate în proprietatea sa, aspect ce rezultă din declaraţia martorei R.A.L.
Susţinerile pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României, în sensul că bunurile revendicate au fost vândute de către autorul reclamantului nu au fost reţinute de către tribunal, deoarece din adresă rezultă că în arhiva muzeului nu există niciun document de vânzare-cumpărare din perioada 1980-1981 pe numele colecţionarului P.A.
Faptul că pe declaraţia depusă la dosarul cauzei s-a menţionat „vândut”, nu are relevanţă, atâta timp cât acest aspect nu a fost dovedit cu alte probe din care să rezulte voinţa liber exprimată a autorului reclamantului, privind operaţiunea de înstrăinare a bunurilor respective.
Preluarea bunurilor revendicate s-a făcut în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 63/1974, act pe care tribunalul l-a apreciat ca fiind abuziv, deoarece încălca în mod abuziv şi nepermis dreptul de proprietate, drept consacrat atât prin dispoziţiile art. 480 C. civ., cât şi prin Constituţia României în vigoare la data preluării abuzive a bunurilor revendicate. Actul normativ care a constituit temeiul preluării bunurilor de către stat era în contradicţie şi cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la care România a aderat în anul 1955, autorul reclamantului fiind deposedat în mod abuziv de bunurile mobile revendicate de moştenitorul său în prezenta cauză.
Referitor la lucrarea „Coş cu portocale”, autor T.P., tribunalul a reţinut că această lucrare nu a putut fi localizată până în prezent, astfel cum rezultă din raportul de expertiză, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 182/2000, a obligat pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor şi Patrimoniul Naţional, în calitate de reprezentant al Statului Român, la plata contravalorii acesteia, în sumă de 37.337 Euro, în echivalent lei la data efectuării plăţii.
Pentru lucrarea „Natură moartă cu vioară şi partitură”, autor T.P., pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României a fost obligat să restituie reclamantului această lucrare, obligaţie ce rezultă din art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, instituţie deţinătoare a lucrării respective.
Aceeaşi obligaţie a fost dispusă şi în sarcina pârâtei R.A.P.P.S. pentru lucrarea „Anemone”, autor Ș.L., instituţie deţinătoare a lucrării respective.
Prin decizia civilă nr. 184 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de pârâţii Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Muzeul Naţional de Artă al României şi RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la plata contravalorii lucrării „Coş cu portocale” şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional în raport cu acelaşi capăt de cerere; a respins cererea privind plata contravalorii lucrării „Coş cu portocale”, formulată în contradictoriu cu Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Totodată, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamant şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a apreciat că, pe capătul de cerere privind contravaloarea tabloului „Coş cu portocale”, calitatea procesuală pasivă aparţine Statului Roman, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 182/2000 care să confere acestui minister calitate procesuală pasivă.
Legea nr. 182/2000 nu prevede decât posibilitatea restituirii în natură de către deţinător a bunurilor respective, iar această prevedere legală trebuie interpretată restrictiv, având în vedere caracterul acesteia de normă specială; or, în situaţia constatării imposibilităţii restituirii în natură, obligaţia de restituire se transformă în obligaţie de desdăunare în echivalent, care revine Statului, în patrimoniul căruia au intrat bunurile.
Pentru o asemenea situaţie, legea specială nu stabileşte titularul obligaţiei de restituire prin echivalent, dispoziţiile art. 6 alin. (3) care prevăd că Ministerul Culturii şi Cultelor reprezintă Statul Român în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural mobil, aplicându-se altor situaţii decât litigiile decurgând din aplicarea art. 99 alin. (2) al Legii nr. 182/2000.
Prin urmare, în privinţa reprezentării statului în vederea stabilirii obligaţiei de restituire în echivalent, sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun prevăzute de art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, potrivit cărora statul participă în raporturile juridice, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În ceea ce priveşte criticile apelantului pârât Muzeul Naţional de Artă al României referitoare la modul de soluţionare a excepţiilor şi a cererii de chemare în garanţie, Curtea a constatat că tribunalul nu putea să reanalizeze excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi să dea o soluţie în sensul solicitat de apelantul pârât, deoarece excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în raport de dispoziţiile Legii nr. 182/2000, ale Decretului nr. 167/1958 şi ale art. 1909 alin. (2) C. civ. a fost soluţionată în mod irevocabil prin decizia de casare nr. 2396 din 16 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie obligatorie pentru instanţa de rejudecare, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Muzeului Naţional de Artă al României, Curtea a considerat că aceasta nu este întemeiată, deoarece pârâtul are calitatea de deţinător al tabloului „Natură moartă cu vioară şi partitură”, şi în consecinţă, are calitate procesuală pasivă în virtutea prevederilor art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000.
Sub aspectul cererii de chemare în garanţie, formulată de pârâtul Muzeului Naţional de Artă al României în contradictoriu cu Comisia de lichidare a patrimoniului fostului P.C.R., Curtea a reţinut că, în urma verificărilor efectuate de prima instanţă, prin adresa din 18 aprilie 2005, Secretariatul General al Guvernului a comunicat că o asemenea comisie nu a funcţionat şi nu funcţionează la nivelul Secretariatul General al Guvernului, iar comisiile constituite în baza Decretului-lege nr. 30/1990 au funcţionat până la 30 aprilie 1990 (comisiile judeţene), respectiv 15 mai 1990 (comisiile Municipiului Bucureşti). În raport de conţinutul acestei adrese şi având în vedere precizarea făcută de apărătorul pârâtului, în sensul că înţelege să formuleze o cerere de chemare în garanţie împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti, prin încheierea din 27 aprilie 2005, tribunalul a dispus scoaterea din cauză a Comisiei de lichidare a patrimoniului fostului P.C.R.
Această soluţie nu a format obiectul căilor de atac în primul ciclu procesual. În rejudecare după casare, această comisie nu a mai fost citată, iar pârâtul nu a mai susţinut, cu ocazia acordării cuvântului pe fond, cererea de chemare în garanţie.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că instanţa de rejudecare ar fi trebuit să dea o soluţie cererii de chemare în garanţie (în lipsa unei renunţări exprese din partea pârâtului), Curtea constată că această soluţie nu putea fi alta decât respingerea cererii pentru lipsa capacităţii procesuale a chematei în garanţie, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada că această comisie ar mai exista.
Însă, în raport de poziţia pârâtului la termenul de judecată din 27 aprilie 2005, de împrejurarea că pârâtul nu a atacat soluţia de scoatere din cauză a chematei în garanţie şi faţă de faptul că nu a mai susţinut această cerere în faza rejudecării cauzei după casarea cu trimitere, Curtea a apreciat că, în mod corect, tribunalul nu s-a mai pronunţat pe această cerere.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de apel, examinând succesiunea actelor normative prin care s-a modificat Legea nr. 182/2000, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 80 alin. (2) teza I din Legea nr. 182/2000 au fost modificate prin Legea nr. 314/2004, lege publicată în M. Of. nr. 577 din 29 iunie 2004 şi care a intrat în vigoare la data de 2 iulie 2004 (conform art. 78 din Constituţie), ulterior datei la care s-a înregistrat acţiunea reclamantului pe rolul primei instanţe (26 mai 2004).
Ca atare, susţinerea reclamantului privind aplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 80 alin. (2) teza I din Legea nr. 182/2000, în forma nemodificată, sunt corecte, întrucât dispoziţiile modificatoare sunt ulterioare sesizării instanţei şi nu pot fi aplicate raportului juridic aflat în curs de judecată, fără a se încălca prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie.
În ceea ce priveşte sfera de aplicare a prevederilor art. 80 alin. (2) teza I din Legea nr. 182/2000, în forma nemodificată, Curtea a apreciat că sintagma „preluarea în orice mod” nu poate include şi situaţiile în care bunurile culturale mobile au fost dobândite de instituţiile statului în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare, cum este cazul în speţă.
Conţinutul dispoziţiilor art. 18 din Legea ocrotirii patrimoniului cultural naţional al Republicii Socialiste România nr. 63 din 30 octombrie 1974 relevă împrejurarea că bunurile incluse în patrimoniul cultural naţional, care erau deţinute de persoane fizice, puteau fi vândute statului, fie direct, fie ca urmare a exercitării dreptului de preemţiune. Aceste reguli erau aplicabile vânzărilor de bunuri culturale de patrimoniu independent de situaţia vânzătorului. Ca atare, statul putea cumpăra astfel de bunuri şi de la persoane care nu se găseau neapărat în situaţia de a dori să părăsească ţara.
Or, dacă s-ar interpreta dispoziţiile art. 80 alin. (2) teza I din Legea nr. 182/2000 în sensul că acest text legal permite revendicarea bunurilor preluate inclusiv pe calea operaţiunii de vânzare-cumpărare intervenită între deţinătorul bunului şi stat, ar însemna că statul ar trebui să restituie toate bunurile culturale mobile cumpărate după instaurarea regimului comunist, independent de circumstanţele în care s-a realizat vânzarea.
Or, o astfel de concluzie nu poate fi acceptată, deoarece este contrară voinţei legiuitorului postdecembrist (care, în toate situaţiile, indiferent de natura bunurilor, a înţeles să restituie exclusiv bunurile preluate de stat abuziv, nu şi cele care au format obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare), iar pe de altă parte, s-ar perturba în mod grav circuitul civil, ca urmare a desfiinţării implicite a efectelor produse de contractele de vânzare-cumpărare neanulate.
Împrejurarea că ceea ce l-a determinat să vândă pe autorul reclamantului a fost dorinţa acestuia de a pleca din ţară, condiţionată, la acea vreme, de înstrăinarea bunurilor de patrimoniu (fie către alte persoane, fie în favoarea statului, la un preţ stabilit potrivit legii în vigoare la data respectivă), putea fi invocată de către reclamant eventual ca motiv de nevalabilitate a vânzării, sub aspectul cauzei actului juridic.
Curtea a amintit că, în mod similar, Legea nr. 10/2001, la art. 2 alin. (1) lit. c), a prevăzut posibilitatea restituirii imobilelor donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în formă autentică, dar numai în situaţia în care s-a admis acţiunea pentru anularea sau constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Atâta vreme cât vânzarea, în schimbul unui preţ, nu a fost contestată, ba chiar a fost recunoscută indirect în motivarea acţiunii introductive şi în mod expres prin concluziile scrise depuse în dosarul de apel (recunoaştere care se coroborează cu înscrisurile depuse la filele 116-135 dosar apel), iar operaţiunea juridică de vânzare-cumpărare, intervenită între autorul reclamantului şi statul român, prin oficiul care se ocupa de patrimoniul cultural naţional, nu a fost desfiinţată şi nici nu s-a solicitat acest lucru în prezentul litigiu, Curtea a apreciat că o acţiune în revendicare nu poate fi admisă, deoarece se prezumă că bunurile au ieşit din patrimoniul autorului reclamantului în mod legal, acesta neputând să mai transmită dreptul de proprietate asupra acestor bunuri moştenitorului său.
S-a remarcat şi aspectul că temeiul preluării bunurilor revendicate în prezenta cauză nu este, în mod direct, Legea nr. 63 din 30 octombrie 1974, ci convenţiile de vânzare-cumpărare încheiate între autorul reclamantului şi statul român, este adevărat, sub imperiul dispoziţiilor acestei legi speciale. În consecinţă, aprecierile referitoare la contrarietatea dispoziţiilor Legii nr. 63/1974 în raport de Constituţia vremii şi actele internaţionale la care România devenise parte, nu sunt de natură să conducă la admiterea acţiunii în revendicare, în condiţiile în care titlul care constituie izvorul direct al dreptului de proprietate al statului nu a fost supus de către reclamant cenzurii instanţei de judecată.
Aspectul reţinut în considerentele sentinţei, referitor la inexistenţa vânzării şi neplata preţului, vin în contradicţie cu însăşi recunoaşterea de către reclamant a faptului că autorul său a vândut lucrările. Problema plăţii preţului de vânzare se rezolvă pe temeiul principiilor răspunderii contractuale, nicidecum nu dă dreptul vânzătorului sau moştenitorului său să revendice bunul de la cumpărător.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul P.E.A., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
Instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că autorul reclamantului, P.A., pentru a-şi vizita fiul stabilit în Canada, a fost obligat de autorităţi să plece definitiv din ţară şi, implicit, să-şi înstrăineze colecţia de arta moştenită de la avocatul E.P. şi celelalte obiecte deţinute în proprietate, fiind supus prevederilor abuzive ale Legii nr. 63/1974.
Acest fapt a fost confirmat prin adeverinţa din 17 aprilie 1981 eliberată de Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti - Oficiul pentru Patrimoniul Cultural Naţional al Municipiului Bucureşti, prin care se confirmă că autorul recurentului-reclamant „şi-a reglementat situaţia bunurilor declarate la Oficiul pentru Patrimoniul Cultural Naţional al Municipiului Bucureşti”, bunurile fiind preluate de Oficiul Carpaţi.
Având în vedere această situaţie de fapt, nu poate fi vorba despre o lăsare în custodie a bunurilor culturale mobile, iar singura posibilitate a recurentului-reclamant o constituie revendicarea bunurilor sale, în temeiul art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000.
Cu toate că instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că aceste dispoziţii sunt aplicabile în cauză în forma nemodificată, în raport de momentul sesizării instanţei, a interpretat în mod greşit sintagma „preluare în orice mod” din conţinutul normei, ignorând că se referă inclusiv la vânzare-cumpărare, acte încheiate în regimul comunist.
Dacă s-ar accepta motivarea instanţei de judecată referitoare la dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 63/1974, nu ar fi fost necesară o motivare în fapt (dovedită) a perioadei de preluare şi a condiţiilor preluării, a constrângerii autorului recurentului-reclamant pentru a-şi da întreaga avere Statului Român.
Instanţa de judecată nu a făcut vorbire de motivarea în fapt a recurentului-reclamant, eliminând în tot apărările acestuia.
Recurentul - reclamant a dovedit că vânzarea tablourilor nu poate fi reţinută ca o modalitate de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 63/1974, atâta vreme cât din motivele invocate şi din probele administrate rezultă că una din condiţiile acceptării vizei autorului recurentului-reclamant a fost renunţarea la toată averea imobiliară şi mobiliară.
Nu se poate reţine nici motivarea potrivit căreia ne aflăm în situaţia unei îmbogăţiri fără justă cauză, în condiţiile în care preţul obţinut nu oglindea valoarea tablourilor.
Aşadar, termenul „preluare în orice mod” reflectă toate modalităţile de intrare în patrimoniul Statului Român, inclusiv vânzările determinate de o cauză antisocială, neconstituţională practicată de sistemul comunist; acest termen reprezintă, de fapt, o constatare a nulităţii unui act de orice natură, inclusiv de vânzare-cumpărare, s-a mai arătat în motivarea căii de atac.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă revendicarea a trei tablouri ce au aparţinut autorului reclamantului, P.A., în temeiul dispoziţiilor art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului naţional cultural mobil.
Instanţa de apel a considerat că sunt aplicabile prevederile art. 80 alin. (2) din acest act normativ, în forma de la data formulării cererii de chemare în judecată – 26 mai 2004, şi nu cea de la data soluţionării apelului. Potrivit textului iniţial, „Bunurile culturale mobile, preluate în orice mod de autorităţi ale statului, revendicate de proprietarii de drept, vor fi restituite acestora de către instituţiile care le-au preluat, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive.”
Aplicarea acestei norme nu a fost contestată prin motivele de recurs, astfel încât va reprezenta premisa analizei realizate de către această instanţă de control judiciar.
În aplicarea acestei norme, instanţa de apel a interpretat sintagma „preluate în orice mod” ca excluzând actele de vânzare - cumpărare prin care instituţii ale statului au dobândit bunuri mobile din patrimoniul cultural naţional, argumentând că vânzarea – cumpărarea de asemenea bunuri era permisă de legea în vigoare, respectiv art. 18 din Legea nr. 63 din 30 octombrie 1974 – a ocrotirii patrimoniului cultural naţional al R.S.R. şi că o interpretare extensivă a sintagmei în discuţie ar conduce la concluzia inacceptabilă că statul ar trebui să restituie toate bunurile mobile cumpărate în perioada comunistă, perturbându-se, astfel, în mod grav circuitul civil, ca urmare a desfiinţării implicite a efectelor produse de contractele de vânzare – cumpărare neanulate.
Prin motivele de recurs, reclamantul a criticat interpretarea dată de către instanţa de apel dispoziţiilor art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, susţinând că acestea vizează orice fel de preluare, inclusiv prin acte de vânzare – cumpărare încheiate în regimul comunist, reflectând toate modalităţile de intrare în patrimoniul statului.
Criticile cu acest obiect sunt fondate.
Art. 80 alin. (2) din legea specială privind patrimoniul cultural naţional mobil – în forma în care a fost aplicat, necontestat, de către instanţa de apel – prevede posibilitatea revendicării de către proprietari a bunurilor incluse în acest patrimoniu şi preluate „în orice mod” de către instituţii ale statului.
În cauză, nu s-a contestat că cele trei tablouri revendicate erau înscrise, la data preluării, în patrimoniul cultural naţional al României.
Această interpretare logică a normei este confirmată de interpretarea sa în context, dar şi teleologică, inclusiv istorico – teleologică, din perspectiva modificării aduse legii în timp.
În primul rând, se observă că art. 80 alin. (2), citat anterior, corespunde, în prezent, art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, care are următorul conţinut: ”.bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive”.
Excluzând, din conţinutul sintagmei ”preluate în orice mod” din forma iniţială a legii, formele de preluare permise de legea în vigoare la momentul preluării, respectiv vânzarea către stat, în conformitate cu art. 18 din Legea nr. 63 din 30 octombrie 1974, instanţa de apel nu a mai făcut, practic, nicio diferenţă între fostul art. 80 alin. (2) şi actualul art. 99 alin. (2), considerând că restituirea în natură este admisibilă, în toate cazurile, doar dacă preluarea a operat prin încălcarea legii.
Or, dacă nu ar fi existat nicio diferenţă de substanţă, ar fi fost inutile considerentele instanţei de apel referitoare la aplicarea legii în timp, or, prin acestea, o atare deosebire a fost subliniată implicit.
De altfel, deosebirea de formulare a normelor este evidentă, preluarea ”în orice mod” neputând fi asimilată cu preluarea ”ilegală”, ceea ce conturează un conţinut mai larg al primei sintagme, care o include pe cea de-a doua, dar fără a fi redusă la aceasta.
Modificarea prevederii ce reprezintă temeiul restituirii în natură, prin înlocuirea sintagmei ”preluare în orice mod” cu aceea de ”preluare ilegală”, naşte întrebarea dacă prima dintre acestea se referă la modul efectiv de dobândire a dreptului de proprietate de către stat a bunului (vânzare, schimb, donaţie etc.) ori la respectarea ori nerespectarea legii în vigoare la momentul preluării, indiferent de modul în care statul a intrat în posesia bunului.
Instanţa de apel a considerat că interesează raportarea la prevederile legale în vigoare, dar restituirea este posibilă numai în cazul unei preluări nelegale, constatare ce nu permite, după cum s-a arătat, nicio diferenţă din perspectiva modificării aduse legii în timp şi, în plus, nici aprecierea respectării ori a nerespectării legii în vigoare la momentul preluării în acest cadru procesual, instanţa considerând că prezumţia de legalitate a actului juridic de dobândire a dreptului putând fi combătută doar în cadrul unei cereri în constatarea nulităţii acestuia (se va reveni asupra acestui aspect).
Această instanţă de recurs apreciază că legiuitorul a vizat, într-adevăr, modul de respectare a legii, dar a avut în vedere atât preluările operate cu respectarea acesteia, dar şi cu încălcarea sa, din moment ce nu a făcut nicio distincţie, astfel cum a procedat ulterior, prin transformarea art. 80 alin. (2) în actualul art. 99 alin. (2).
Atare interpretare relevă distincţia ”cu titlu” şi ”fără titlu” aplicată preluărilor operate de stat anterior anului 1989, astfel cum a fost consacrată prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Această normă prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în anumite condiţii – respectiv, în cazurile de preluare fără titlu -, dacă nu există o lege specială de reparaţie.
Art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 a fost concepută ca o normă specială, derogatorie de la prevederile Legii nr. 213/1998, în privinţa bunurilor din domeniul său de aplicare, astfel cum Legea nr. 10/2001 reprezintă lege specială în materia imobilelor preluate de către stat în aceeaşi perioadă de referinţă.
Fiind vorba despre o normă de reparaţie, se porneşte de la premisa că se recunoaşte crearea unui prejudiciu prin preluarea de către stat a bunului, în caz contrar, neexistând o lege specială şi aplicându-se dreptul comun, reprezentat de Legea nr. 213/1998.
În virtutea caracterului reparator al legii, interpretarea sintagmei ”preluare în orice mod” nu poate face abstracţie de contextul în care a fost edictată, respectiv art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Astfel, în absenţa unei definiri explicite în chiar cuprinsul legii speciale, legiuitorul a avut în vedere termenii legii generale: ”cu titlu” – ”fără titlu”, derogarea rezidând în posibilitatea restituirii în natură, în cazul bunurilor culturale mobile, nu numai în cazul de preluare fără titlu.
O asemenea interpretare nu este excesivă, fiind în spiritul actelor normative cu caracter reparator elaborate în acea perioadă. Astfel, cu toate că Legea nr. 213/1998 permitea revendicarea doar a bunurilor preluate de stat fără titlu, este de menţionat că Legea nr. 10/2001 prevede, ca regulă, restituirea în natură chiar şi în cazurile de preluare cu respectarea legii în vigoare, considerând că toate actele normative pe baza cărora statul a deposedat pe proprietari de imobile, în perioada de referinţă, sunt abuzive, chiar dacă dispoziţiile lor au fost respectate in terminis la momentul deposedării efective, utilizând sintagma generalizatoare de „preluare abuzivă”.
Aşadar, dacă în privinţa imobilelor s-a intenţionat restituirea în natură, dacă aceasta este posibilă, în condiţiile legii, se poate considera că voinţa legiuitorului, concretizată în termenii Legii nr. 182/2000, a fost aceea de restituire în natură a bunurilor culturale mobile preluate de către stat, evident, dacă sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de legiuitor.
Corelaţia Legii nr. 182/2000 cu Legea nr. 213/1998, evidenţiată anterior, impune atât valorificarea noţiunii de ”titlu” din art. 6 alin. (1) în aplicarea art. 80 alin. (2) din legea specială, cât şi posibilitatea aprecierii legalităţii titlului statului, creat prin preluarea bunului cultural mobil, de către instanţa de judecată, conform art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.
Acesta este, în fapt, modul de soluţionare a cauzei preconizat de către reclamant prin cererea de chemare în judecată şi reiterat prin susţinerile formulate în cursul judecăţii, inclusiv prin motivele de recurs, reclamantul afirmând că a fost vorba despre o preluare abuzivă, prin constrângere, pentru a i se permite plecarea definitivă din ţară.
Aceste constatări conduc la concluzia că, în mod greşit, instanţa de apel, respingând solicitarea de restituire în natură a bunurilor culturale mobile în discuţie, a considerat că este suficient că modalitatea de dobândire a bunului era prevăzută de Legea nr. 63/1974, legalitatea sa excedând cadrului procesual al revendicării.
Instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze, în aplicarea art. 80 alin. (2) şi în raport de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, dacă preluarea a operat cu respectarea nu numai a Legii nr. 63/1974, însă şi a Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Întrucât instanţa de judecată este competentă să analizeze valabilitatea titlului chiar în cadrul cererii în revendicare, această cerere nu poate fi respinsă pentru motivul că ar fi trebuit promovată o acţiune în anularea vânzării.
Analogia cu dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, care impun, în cazul donaţiilor de imobile către stat efectuate în perioada de referinţă a legii, existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile de anulare a donaţiei, nu poate fi reţinută, astfel cum a procedat instanţa de apel.
Regula fiind aceea a admisibilităţii analizării valabilităţii titlului statului chiar în cadrul acţiunii în revendicare, situaţia de excepţie, de strictă interpretare şi aplicare, trebuie prevăzută expres. Or, Legea nr. 182/2000 nu prevede vreo interdicţie în acest sens, iar art. 2 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi extins, pe cale de interpretare, şi în privinţa altor legi speciale reparatorii, precum cea în discuţie.
Constatându-se că instanţa de apel nu a cercetat valabilitatea titlului creat prin preluarea tablourilor de la autorul reclamantului, se reţine incidenţa cazului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cu toate acestea, nu se va proceda la modificarea deciziei recurate, deoarece analiza ce trebuie efectuată implică, în acelaşi timp, clarificarea situaţiei de fapt, în sensul determinării certe a titlului de preluare a fiecăruia dintre tablouri şi stabilirii valabilităţii sale, din perspectiva enunţată anterior, respectiv a respectării Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, inclusiv a Legii nr. 63/1974.
Urmează, totodată, ca instanţa de apel să cerceteze şi celelalte condiţii prevăzute de art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, stabilind, odată cu titlul de preluare, şi persoana care a preluat bunurile în discuţie, acordând atenţie cerinţei legale ca restituirea bunurilor culturale mobile să se realizeze de către ”instituţiile care le-au preluat”, cu observarea, însă, a autorităţii de lucru judecat a dispoziţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Muzeului Naţional de Artă a României, în aplicarea art. 99 alin. (2) din lege, în absenţa unui recurs al acestui pârât împotriva deciziei de apel.
De asemenea, se va ţine cont de faptul că a intrat în puterea lucrului judecat dispoziţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional în ceea ce priveşte tabloul ”Coş cu portocale” al lui T.P., deoarece recursul reclamantului nu a vizat şi acest aspect, astfel încât analiza în sarcina instanţei de rejudecare, în cadrul enunţat prin prezentele considerente, va avea în vedere doar tablourile ”Natură moartă cu vioară şi partitură” al lui T.P. (aflat în posesia M.N.A.R.) şi ”Anemone” al lui Ș.L. (aflat în posesia R.A.A.P.P.S.).
Este de precizat că menţinerea dispoziţiei intrate în puterea lucrului judecat echivalează cu menţinerea soluţiei asupra apelului Ministerului Culturii, care a vizat exclusiv lipsa calităţii procesuale pasive, însă pentru soluţionarea unitară a cauzei, se impune casarea în întregime a deciziei, urmând ca, în cadrul rejudecării, să se ţină cont de aspectele dezlegate prin prezenta decizie şi de cele pentru care a operat autoritatea de lucru judecat.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte va admite recursul reclamantului şi, în temeiul art. 314 C. proc. civ., va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul P.E.A. împotriva deciziei nr. 184/A din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2139/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2150/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
