ICCJ. Decizia nr. 2139/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2139/2012

Dosar nr. 1225/103/2006

Şedinţa publică din 23 martie 2012

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Neamţ la data de 03 octombrie 2001, sub nr. 3586/C/2001, astfel cum a fost completată ulterior, reclamantul J.I. a chemat în judecată pe pârâtele SC M. SA Piatra Neamţ şi Primăria comunei Viişoara, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

1. anularea deciziei nr. 241 din 24 august 2001 emisă de pârâta SC M. SA Piatra Neamţ, prin care i s-a respins notificarea privind restituirea suprafeţei de 3.427 mp teren, situat în localitatea Bistriţa, comuna Viişoara, Judeţul Neamţ;

2. obligarea pârâtelor la restituirea în natură a suprafeţelor pe care le deţine fiecare din terenul notificat, iar în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură, obligarea pârâtelor la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent;

3. „revizuirea” certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC M. SA Piatra Neamţ, în sensul excluderii din acest certificat a suprafeţei de teren revendicate.

Pârâta SC M. SA Piatra Neamţ a formulat cerere de chemare în garanţie a A.P.A.P.S., solicitând obligarea acestei entităţi la plata de despăgubiri, în cazul în care va cădea în pretenţii faţă de reclamant.

Prin sentinţa civilă nr. 272/C din 23 septembrie 2002, Tribunalul Neamţ, secţia civilă a respins contestaţia, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 93 din 18 decembrie 2002, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei susmenţionate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis contestaţia şi în consecinţă:

- a anulat decizia nr. 241/2001 emisă de SC M. SA Piatra Neamţ;

- a obligat A.P.A.P.S. să acorde reclamantului măsurile reparatorii prevăzute de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru suprafaţa de 2.363 mp teren deţinut de SC M. SA Piatra Neamţ, privatizată prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 19 iunie 1995;

- a obligat Primăria comunei Viişoara să restituie în natură reclamantului suprafaţa de 1.065 mp teren, situat în comuna Viişoara, jud. Neamţ, la punctul „ Răchiţi”.

Această din urmă decizie a fost atacată cu recurs de către reclamant, pârâta Primăria comunei Viişoara şi chemata în garanţie A.V.A.S. (fostă A.P.A.P.S.).

Prin decizia nr. 10400 din 09 decembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis toate cele trei recursuri, a casat decizia recurată, precum şi sentinţa de fond şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă.

În considerentele acestei decizii, s-a reţinut că instanţa de apel a dat o rezolvare greşită cererii de chemare în garanţie, stabilind obligaţia de dezdăunare direct în sarcina instituţiei chemate în garanţie şi motivând hotărârea pronunţată, nu pe tărâmul obligaţiei de garanţie pentru evicţiune ce rezultă din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, ci în temeiul art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care stabileşte anumite obligaţii pentru organele de conducere ale instituţiei publice implicate în privatizare cu privire la cererea adresată de persoana îndreptăţită, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

De asemenea, s-a reţinut că instanţele nu au manifestat rol activ, întrucât nu i-au pus în vedere reclamantului să lămurească ce înţelege prin „revizuirea certificatului de atestare”, solicitare făcută prin cererea completatoare, din a cărei lecturare rezultă că scopul demersului întreprins de reclamant tinde spre anularea actului exhibat de pârâtă.

Pe de altă parte, soluţia de obligare a pârâtei Primăria comunei Alexandru cel Bun (fostă Viişoara) de a restitui reclamantului suprafaţă de 1.065 mp teren se bazează pe probe echivoce, instanţele neadministrând dovezi convingătoare cu care să stabilească persoana juridică deţinătoare a acestei suprafeţe de teren. Astfel, pârâta Primăria comunei Alexandru cel Bun s-a apărat că terenul de 1.065 mp nu a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 34/1996, ci a unei exproprieri anterioare, dispusă în anul 1947, că terenul se află în administrarea S.N. C.F.R., situaţie confirmată de adresa nr. 2/6/158/2004 eliberată de Sucursala de Căi Ferate Iaşi, iar reclamantul a susţinut că suprafaţa de teren aflată în administrarea S.N. C.F.R. nu face obiectul litigiului de faţă.

Având în vedere soluţia greşită dată cererii de chemare în garanţie, nelămurirea înţelesului şi nesoluţionarea cererii completatoare din 8 mai 2002, precum şi necesitatea administrării de dovezi neechivoce cu care să se stabilească persoana juridică deţinătoare a suprafeţei de 1.065 mp teren şi a titlului cu care acea persoană deţine nemişcătorul, instanţa de recurs a apreciat că se impune reluarea judecăţii de către prima instanţă.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. 1225/103/2006 (nr. în format vechi 1282/C/2006) pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia civilă.

Conform îndrumărilor obligatorii din decizia de casare, această instanţă a pus în vedere reclamantului să clarifice obiectul cererii completatoare referitoare la certificatul de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC M. SA.

Reclamantul a precizat că obiectul acestei cereri îl constituie anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 26 ianuarie 1991, în limita suprafeţei de teren revendicate (cererea precizatoare se află la fila 43 dosar fond rejudecare, vol. I).

Prin încheierea de şedinţă de la termenul din 9 octombrie 2006, Tribunalul Neamţ, secţia civilă a dispus disjungerea cererii privind anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi înaintarea ei spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bacău, ca instanţă de contencios administrativ; totodată, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecăţii contestaţiei până la soluţionarea irevocabilă a cererii în anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

La data de 21 noiembrie 2007, cauza a fost repusă pe rol ca urmare a soluţionării irevocabile a cererii în anulare, prin sentinţa civilă nr. 3 din 15 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2344 din 04 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 1147/C din 07 decembrie 2009, Tribunalul Neamţ, secţia civilă a dispus următoarele:

- admiterea, în parte, a contestaţiei formulată de reclamantul J.I. în contradictoriu cu pârâta SC M. SA Piatra Neamţ;

- anularea deciziei nr. 241 din 24 august 2001 emisă de SC M. SA Piatra Neamţ în temeiul Legii nr. 10/2001;

- constatarea că notificatorul J.I., în calitate de moştenitor al defunctului J.V. şi succesor în drepturi al defunctului J.S., este îndreptăţit a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru suprafaţa de 3.428 mp teren, situată în comuna Alexandru cel Bun, judeţul Neamţ, la punctul ";Răchiţi";, expropriată prin Decretul nr. 34/1966;

- obligarea pârâtei SC M. SA Piatra Neamţ să înainteze notificarea nr. 55/2001, împreună cu întreg dosarul notificării, către A.V.A.S., potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, entitate căreia îi revine competenţa de a propune măsurile reparatorii prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001;

- obligarea pârâtei SC M. SA Piatra Neamţ să-i lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă reclamantului suprafaţa de teren de 92 mp, situată în comuna Alexandru cel Bun, judeţul Neamţ şi delimitată pe schiţa anexă a raportului de expertiză întocmit de expertul A.F., cu notarea G.F.P.O şi F.E.R.P.;

- respingerea cererii de chemare în garanţie a A.V.A.S., formulată de pârâta SC M. SA Piatra Neamţ, ca lipsită de interes;

- respingerea contestaţiei formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Primăria comunei Alexandru cel Bun, ca neîntemeiată;

- obligarea pârâtei SC M. SA Piatra Neamţ la 1.602 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:

Obiect al notificării îl formează terenul de 3.427 mp, situat în pct. „La Răchiţi”, despre care reclamantul a susţinut că este format din două trupuri: unul de 857 mp, care a aparţinut tatălui său J.V. (şi care făcea parte dintr-o suprafaţă de 1.790 mp, cumpărată cu actul de veşnică vânzare) şi unul de 2.570 mp, cumpărat de el, în 1961, de la unchiul său J.S., această vânzare-cumpărare fiind perfectată prin sentinţa civilă nr. 6973/2001 a Judecătoriei Piatra Neamţ (care viza o suprafaţă de 3.600 mp).

Cum în tabelul anexă al Decretului de expropriere figurează ca expropriate cele două trupuri de teren de la J.V. şi J.S. şi cum pe parcursul judecăţii s-au depus înscrisuri de către Primăria comunei Viişoara referitoare la exproprierea din proprietatea celor doi şi a altor terenuri, în anul 1947 (expropriere iniţiată în beneficiul Regionalei de căi ferate), pentru a se stabili care este situaţia actuală a terenului solicitat prin notificare şi deţinătorii lui, s-au identificat toate aceste suprafeţe de teren, prin expertiza întocmită de expert A.F.

Din actele depuse de reclamant în dovedirea dreptului de proprietate, a reieşit că autorul său, J.V., a avut în proprietate, potrivit contractului, o suprafaţă de 1.790 mp, situată la pct. „Răchiţi”, iar unchiul său, J.S., o suprafaţă de 3.600 mp, pentru care reclamantul a obţinut sentinţa civilă nr. 6973/2001 a Judecătoriei Piatra Neamţ, prin care s-a constatat perfectarea vânzării-cumpărării convenită în anul 1961.

Expertiza a stabilit că, din întreaga suprafaţă de 5.390 mp teren susmenţionată, o suprafaţă de 1.870 mp se află deja în proprietatea şi stăpânirea reclamantului, iar diferenţa de 3.520 mp se află în stăpânirea pârâtei SC M. SA (delimitată cu notarea C, D, E, R, P, O, G, S, T, U, V, X pe schiţa anexă la raport, fila 80 dosar).

Din suprafaţa de 3.520 mp fac parte şi cele două trupuri de teren de 857 şi 2.571 mp, expropriate prin Decretul nr. 34/1966 de la J.V. şi J.S. (delimitată pe schiţă cu notarea C, D, E, R, P, O, G, S, T, U, V, X).

De asemenea, cele două suprafeţe expropriate fac parte din suprafaţa totală de teren de 75.542,10 mp înscrisă în certificatul de atestare a dreptului de proprietate, emis de Ministerul Industriilor în favoarea pârâtei SC M. SA.

În stăpânirea pârâtei SC M. SA se află şi o suprafaţă de 92 mp teren (22 mp +70 mp), care face parte din terenul de 3.520 mp şi care nu este înscrisă nici în decretul de expropriere şi nici în certificatul de atestare a dreptului de proprietate (acest teren este delimitat pe schiţa anexă la raportul de expertiză cu notarea G, F, P, O şi F, E, R, P).

Expertul a identificat şi suprafeţele de teren ce figurau ca expropriate în anul 1947 şi, din concluziile raportului de expertiză (completare) din 26 octombrie 2009, a reieşit că acestea nu fac parte din suprafaţa de teren de 3.427 mp solicitată de reclamant.

Întrucât s-a dovedit că pârâta Primăria comunei Viişoara nu deţine nicio suprafaţă din terenul notificat de reclamant, acţiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă apare ca neîntemeiată.

Cu privire la suprafaţa de teren aflată în deţinerea SC M. SA Piatra Neamţ, sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi deci, pârâta SC M. SA nu are calitatea de entitate învestită cu soluţionarea notificării, ce revine entităţii implicate în privatizarea societăţii care deţine bunul, respectiv A.V.A.S.

Din probele administrate rezultă că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 ianuarie 2001), pârâta SC M. SA era o societate integral privatizată prin cumpărare de acţiuni de la F.P.S. şi F.P.P. (actualul A.V.A.S.).

În aceste condiţii, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, ci dispoziţiile art. 29 din lege, care vizează stabilirea regimului juridic al reparaţiilor pentru cazul imobilelor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale care, fie sunt privatizate integral, fie într-o proporţie ce nu permite aplicarea art. 21 din lege.

În consecinţă, măsurile reparatorii de care poate beneficia reclamantul pentru suprafaţa de teren de 3.428 mp, preluată abuziv de stat prin Decretul nr. 34/1966, nu pot consta decât în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de plată şi stabilire a despăgubirilor, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu şi în restituirea în natură a suprafeţei de teren liberă de construcţii, cum a solicitat reclamantul.

Dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008 se referă la imobilele preluate de stat „cu titlu valabil”, sunt incidente şi în cauza de faţă. Astfel, întrucât preluarea de la autorii reclamantului s-a făcut printr-un decret de expropriere (nr. 34/1966), înseamnă că Statul a avut un titlu, iar împrejurarea invocată de reclamant, aceea că decretul de expropriere nu a fost publicat în Buletinul (Monitorul) Oficial, face ca titlul Statului să fie unul nevalabil.

Însă, la rândul său, Statul a înstrăinat acest teren în cadrul procesului de privatizare către SC M. SA, situaţie în care devin aplicabile dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credinţă.

Întrucât reclamantul a formulat acţiune pentru constatarea nulităţii actului de înstrăinare, respectiv a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC M. SA, iar prin sentinţa civilă nr. 3/2007 a Curţii de Apel Bacău, irevocabilă prin decizia nr. 2344/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, această acţiune a fost respinsă, se prezumă, potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, că actul juridic de înstrăinare făcut în cadrul procesului de privatizare este valabil, fiind încheiat cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

În aceste condiţii, cum proprietatea asupra terenului notificat s-a transferat de la stat la SC M. SA printr-un titlu valabil, şi cum SC M. SA era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, această societate nu poate fi obligată să restituie în natură un teren pe care l-a cumpărat şi pe care îl deţine cu titlu valabil.

Acesta a fost şi raţionamentul pentru care legiuitorul a prevăzut la art. 21 că doar imobilele care sunt deţinute, la data intrării în vigoare a legii, de o societate comercială la care statul este acţionar ori asociat, se restituie, de regulă, în natură, deoarece contravaloarea imobilului restituit se deduce din cota de coparticipare la capitalul social a statului (şi nu a celorlalţi asociaţi sau acţionari).

De altfel, imposibilitatea obligării la restituirea în natură a unui imobil deţinut de o societate integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 rezultă şi din prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 29 alin. (1), prin care atribuţia soluţionării notificării este dată în competenţa instituţiei care a efectuat privatizarea societăţii în patrimoniul căreia se află imobilul notificat.

Constatându-se astfel, că SC M. SA a emis decizia contestată, deşi nu avea competenţă legală de soluţionare şi că notificatorul a făcut dovada că are calitatea de persoană îndreptăţită a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, se impune anularea deciziei contestate şi obligarea pârâtei SC M. SA Piatra Neamţ să înainteze notificarea instituţiei implicate în privatizarea sa, respectiv A.V.A.S., căreia îi revine competenţa de soluţionare, potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, fiind dovedit că pârâta SC M. SA deţine fără nici un titlu şi o suprafaţă de teren de 92 mp, care nu a făcut obiectul exproprierii sau a altei preluări de către stat, se impune obligarea sa la lăsarea în deplină proprietate şi paşnică folosinţă a suprafeţei în discuţie către reclamant, pe temeiul art. 480 C. civ.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S. de către pârâta SC M. SA Piatra Neamţ, aceasta este lipsită de interes, în condiţiile în care pârâta nu a „căzut în pretenţii” în sensul dispoziţiilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., cât timp nu a fost obligată la restituirea în natură sau la plata contravalorii suprafeţei de teren de 3.428 mp, pe care a cumpărat-o de la chemata în garanţie, în cadrul procesului de privatizare.

Împotriva sentinţei date în rejudecare au declarat apel, în termen legal, chemata în garanţie A.V.A.S. şi reclamantul J.I.

Prin decizia nr. 116 din 11 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale a admis ambele apeluri şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că:

- a constatat că notificatorul este îndreptăţit să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 372,09 mp în loc de 3.428 mp;

- a obligat pe pârâta SC M. SA să emită o nouă dispoziţie prin care să facă propunere de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent reclamantului pentru această suprafaţă de 372,09 mp;

- a obligat pe aceeaşi pârâtă să restituie în natură reclamantului şi suprafaţa de teren de 3.055 mp;

- a respins cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S.;

Prin aceeaşi decizie, au fost menţinute din sentinţa apelată dispoziţiile referitoare la:

- admiterea, în parte, a contestaţiei;

- anularea deciziei nr. 241 din 24 august 2001 emisă de pârâta SC M. SA şi obligarea acestei pârâte la restituirea suprafeţei de 92 mp;

- respingerea contestaţiei formulate în contradictoriu cu pârâta Primăria comunei Alexandru cel Bun;

- obligarea pârâtei SC M. SA la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.

Totodată, s-a dispus înlăturarea din sentinţă a menţiunii cu privire la obligarea pârâtei SC M. SA să înainteze notificarea şi dosarul notificării la A.V.A.S. şi aceea prin care s-a respins, ca lipsită de interes, cererea de chemare în garanţie.

Intimata-pârâtă SC M. SA a fost obligată să plătească apelantului-reclamant suma de 700 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea acestei soluţii, curtea de apel a reţinut următoarele:

Prima instanţă a reţinut, în mod eronat, contrar probatoriului administrat în cauză, că prin cele două contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni, Statul ar fi înstrăinat pârâtei SC M. SA terenul solicitat de reclamant.

Din cuprinsul contractelor (filele 72 şi 78 dosar apel), rezultă fără echivoc că obiectul acestora l-a constituit exclusiv un număr de 79.215 acţiuni, respectiv de 33.950 de acţiuni, or, acţiunile, care sunt bunuri mobile incorporale, nu se confundă cu dreptul de proprietate asupra terenurilor sau clădirilor de pe teren, care este un bun imobiliar. Ca atare, în cauza de faţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Prima instanţă nu a ţinut seama de prezumţia puterii de lucru judecat cu privire la caracterul abuziv, fără titlu valabil, al preluărilor terenurilor de către stat prin Decretul de expropriere nr. 34/1966, fapt constatat în mod irevocabil prin hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate de Î.C.C.J. (deciziile nr. 8956 din 08 noiembrie 2005, 08 noiembrie 2005 şi 06 noiembrie 2009).

Conform acestor decizii,,,întrucât imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în baza Decretului de expropriere, care nu a fost publicat niciodată în M. Of. al României, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001”.

Sentinţa civilă nr. 3 din 15 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bacău, prin care s-a respins, ca tardiv formulată, acţiunea reclamantului de anulare parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO 3 nr. 0788, nu poate avea nicio relevanţă în cauza de faţă, pentru că prin această hotărâre judecătorească nu s-a analizat pe fond valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei SC M. SA.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de această pârâtă, se constată că prin decizia nr. 9093 din 6 noiembrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 151/32/2008, Î.C.C.J. a stabilit cu putere de lucru judecat că ”obligaţia de garanţie asumată de către Statul Român prin A.V.A.S. Bucureşti, întemeiată pe prevederile contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni şi pe dispoziţiile art. 1336 şi urm. C. civ., nu putea fi valorificată de către societatea comercială pârâtă în cadrul prevederilor speciale ale Legii nr. 10/2001, ci numai în cadrul procedurii de drept comun”. În aceste condiţii, nu se mai impune analiza motivelor de apel invocate de chemata în garanţie A.V.A.S., întrucât un asemenea demers este evident inutil.

Fiind vorba de un imobil preluat fără titlu valabil de către stat şi evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, în cauză se impunea să se verifice dacă sunt sau nu aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (2), (3), (4) şi (5) la care face trimitere alin. (3) al art. 11 din Legea nr. 10/2001, republicată şi modificată.

Din raportul de expertiză tehnică construcţii industriale efectuat în apel, rezultă că doar suprafaţa de 372,09 mp aflată sub construcţiile C4 şi C5 şi cea aferentă unei bune utilizări a acestora, din totalul de 3.428 mp care a făcut obiectul notificării, nu poate fi restituită în natură, deoarece aceste două construcţii sunt funcţionale şi nedemontabile. Celelalte construcţii de pe terenul revendicat de reclamant sunt fie uşor demontabile (C1, C2, C3, C6), fie uşor demontabilă şi nefuncţională (C7) sau nedemontabilă, dar nefuncţională (C8).

Obiecţiunile la expertiză formulate de intimata-pârâtă SC M. SA nu vor fi luate în considerare la deliberare, deoarece legea (art. 10 din Legea nr. 10/2001) prevede mai multe condiţii cumulative şi nu alternative pe care trebuie să le îndeplinească o construcţie pentru ca terenul aferent acesteia să nu poată fi restituit în natură vechiului proprietar şi anume: să nu fie o construcţie ridicată fără autorizaţie de construire, să nu fie uşoară sau demontabilă şi să mai fie funcţională (necesară unităţii deţinătoare).

Prima instanţă a reţinut, în mod corect, că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a învestit instanţa doar cu privire la suprafaţa de 3.428 mp care a făcut obiectul notificării şi nu cu privire la suprafaţa de 4.428mp, astfel că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâta SC M. SA, care a formulat următoarele critici:

1. Curtea de apel a extins, în mod ilegal, obiectul dedus judecaţii, considerându-se învestită să soluţioneze notificarea reclamantului pentru o suprafaţă de teren de 4.558 mp, în loc de 3.427 mp, cât a făcut obiectul contestaţiei, potrivit precizărilor exprese făcute de reclamant în faţa instanţelor de judecată, inclusiv în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Deşi extinderea obiectului dedus judecaţii nu a fost analizată în mod expres de către instanţa de judecată în expunerea considerentelor, este absolut clar faptul că decizia recurată vine să soluţioneze o notificare pentru o suprafaţă mai mare, încălcându-se astfel principiul disponibilităţii, potrivit căruia instanţa nu poate acorda mai mult decât ceea ce i s-a cerut de către reclamant.

Mai mult decât atât, curtea de apel a înţeles să judece pentru prima oară, în calea de atac a apelului, notificarea reclamantului pentru o suprafaţă de teren mai mare decât cea care a făcut obiectul judecaţii în fond, lipsind astfel părţile interesate de o etapă procesuală, respectiv de calea de atac a apelului împotriva unei soluţii nefavorabile.

2. Este eronată concluzia curţii de apel în ceea ce priveşte obiectul şi efectele juridice ale celor două contracte de vânzare-cumpărare acţiuni, despre care apreciază că nu au operat şi transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor ce fac obiectul prezentei judecăţi.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia pronunţată în dosarul nr. 3340/2003, având un obiect similar, privitor la acelaşi trup de teren şi la aceleaşi contracte de vânzare cumpărare, a reţinut în mod irevocabil faptul că acele contracte au operat transferul dreptului de proprietate şi asupra terenurilor şi clădirilor de pe aceste terenuri, astfel cum acestea au fost individualizate prin anexele contractelor, întregul demers de judecată pornind de la această premiză corectă.

Potrivit art. 6.3 din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni din 19 iunie 1995, „Vânzătorul atestă că societatea deţine în proprietate terenurile şi principalele clădiri prevăzute în Anexa la prezentul contract şi răspunde faţă de cumpărător pentru liniştita posesie a acestora conform art. 1336 C. civ.”

Or, anexa la care face referire acest articol şi care este parte integrantă din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, cuprinde în mod expres atât terenurile, cât şi clădirile ce au făcut obiectul acestui contract.

O simplă lecturare a celor două contracte şi a anexelor nu pot conduce decât la o singură concluzie, şi anume aceea că, potrivit convenţiei dintre părţi (SC M. SA, în calitate de cumpărător şi statul roman reprezentat de F.P.S. şi F.P.P., în calitate de vânzător), obiectul acestor contracte a constat în vânzarea, respectiv cumpărarea unui număr de acţiuni convertite în bunuri imobile, individualizate ca atare în anexele respective.

În aceste condiţii, aprecierea curţii de apel, în sensul că obiectul acestor contracte a constat în vânzarea exclusivă a unor bunuri incorporate, este total greşită şi face abstracţie de contracte şi anexele parte integrantă a acestora.

3. Curtea de apel face o greşită aplicare a instituţiei puterii de lucru judecat şi instituţiei prezumţiei, apreciind eronat că tribunalul trebuia să pornească de la ideea că decretul de expropriere are un caracter abuziv, neconstituind un titlu valabil.

a) Instituţia puterii de lucru judecat presupune întrunirea cumulativă a trei condiţii, respectiv identitate de părţi, obiect şi cauză, or deciziile invocate de curtea de apel cu putere de lucru judecat privesc dosare cu părţi diferite, nefiind aşadar întrunite condiţiile cumulative cerute de lege.

Pe de altă parte, aceste decizii nu reprezintă izvor de drept şi nu au fost emise în dosare care să aibă ca obiect şi care să pună în discuţia părţilor valabilitatea sau nu a Decretului de expropriere, aşa încât, în prezenta cauză, instanţa trebuia să facă o analiză proprie asupra valabilităţii acestui decret de expropriere.

Curtea de apel s-a limitat, însă, la a face trimitere la decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care nu constituie izvor de drept şi prin aceasta a înlăturat apărările pârâtei legate de faptul că decretul de expropriere nu trebuia publicat în Buletinul Oficial al RSR, potrivit Constituţiei României din 1965.

Astfel, Decretul de expropriere reprezintă, în accepţiunea Legii nr. 10/2001 şi în accepţiunea Constituţiei RSR din 1965, un titlu perfect valabil, întrucât potrivit art. 69 alin. (2) din Constituţia RSR: „decretele normative se publică în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România”.

Or, decretul de expropriere în discuţie nu are un caracter erga omnes, ci are un caracter individual, aşa încât nu era obligatorie publicarea lui în Buletinul Oficial al RSR.

Aceeaşi concluzie a lipsei obligativităţii publicării unui astfel de decret rezultă şi din interpretarea art. 57 şi, mai ales, a art. 79 din Constituţia din 1965 care prevedea că: „hotărârile cu caracter normativ se publică în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România”.

b) În ceea ce priveşte instituţia prezumţiei despre care face vorbire curtea de apel, această instituţie nu poate fi aplicată decât în favoarea pârâtei SC M. SA şi nicidecum în favoarea reclamantului, atâta timp cât pârâta este deţinătoarea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar acest titlu de proprietate nu a fost anulat, acţiunea în anulare, ce a făcut obiectul unui dosar separat, fiind respinsă prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

În condiţiile în care valabilitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate a făcut deja obiectul unei judecaţi separate, curtea de apel a depăşit din nou obiectul dedus judecaţii, prin anularea implicită a valabilităţii şi efectelor juridice ale acestui titlu de proprietate. Curtea de apel a acordat mai mult decât i s-a cerut, substituindu-se instanţelor care au judecat cererea de anulare a certificatului, răsturnând practic efectele juridice ale unor sentinţe irevocabile. Simplul fapt că cererea de anulare a certificatului a fost respinsă ca tardiv introdusă, nu poate conduce la concluzia sau la prezumţia ca acest titlu de proprietate nu este valabil, ci, dimpotrivă, la prezumţia valabilităţii acestuia.

4. Curtea de apel a interpretat greşit dispozitivul sentinţei de fond în ceea ce priveşte obligaţia stabilită în sarcina A.V.A.S.

Astfel, curtea a omis faptul că prin sentinţa de fond nu s-a dispus obligarea A.V.A.S. la acordarea unei despăgubiri, ci obligarea entităţii care a fost notificată, SC M. SA, să îndeplinească procedura administrativă a trimiterii notificării către A.V.A.S., pentru o justă soluţionare a acesteia. Tribunalul nu se putea substitui unui organ administrativ abilitat prin lege să se pronunţe asupra notificării, ci a apreciat doar că cererea de restituire în natură a terenului revendicat este nefondată şi că notificarea nu poate fi soluţionată decât prin acordarea de despăgubiri, ce urmau a fi propuse de către A.V.A.S.

5. Curtea de apel a admis în mod nejustificat toate concluziile raportului de expertiză tehnică în construcţii, respingând greşit obiecţiunile formulate la acest raport.

Recurenta arată că îşi menţine obiecţiunile la expertiză în integralitatea lor, astfel cum au fost formulate în faţa curţii de apel şi, implicit, cererea de recuzare formulată împotriva expertului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 4, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 6 şi 7 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu a fost formulată nicio critică de natură a se subsuma ipotezelor pe care aceste motive le reglementează – depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti (art. 304 pct. 4), acordarea a mai mult decât s-a cerut ori a ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6), respectiv nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii (art. 304 pct. 7).

În fapt, criticile recurentei ce pot fi circumscrise dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ. vizează stabilirea greşită a limitelor învestirii instanţei, interpretarea eronată a contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni şi pronunţarea hotărârii cu încălcarea şi aplicarea greşită a unor principii de drept şi a unor dispoziţii din legea specială de reparaţie. Aceste critici se încadrează în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 şi respectiv 9 C. proc. civ., din a căror perspectivă se va face analiza recursului, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

1. Contrar susţinerilor recurentei, curtea de apel nu a extins obiectul contestaţiei deduse judecăţii la o suprafaţă de teren mai mare decât cea solicitată în procedura Legii nr. 10/2001 şi nu a judecat pentru prima oară, în calea de atac a apelului, notificarea reclamantului pentru o suprafaţă de teren mai mare decât cea care a făcut obiectul judecaţii în fond.

Dimpotrivă, curtea de apel nu a primit critica din apelul reclamantului referitoare la obligaţia primei instanţe de a se pronunţa asupra restituirii unei suprafeţe totale de 4.558 mp, reţinând că, faţă de dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în mod corect prima instanţă s-a considerat legal învestită doar cu privire la suprafaţa de 3.428 mp solicitată de reclamant prin cererea de chemare în judecată şi cu privire la care acesta a formulat notificare de restituire în baza Legii nr. 10/2001.

În mod corespunzător, analiza făcută de instanţa de apel asupra fondului cauzei a vizat numai suprafaţa de 3.428 mp, care a făcut obiectul notificării şi al contestaţiei deduse judecăţii, iar nu suprafaţa de 4.558 mp solicitată de reclamant prin motivele de apel.

În consecinţă, criticile recurentei privind încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii şi privarea părţilor de o etapă procesuală prin judecarea, direct în apel, a pretenţiilor formulate de reclamant în calea de atac peste limitele obiectului cererii de chemare în judecată nu sunt fondate, ceea ce face inoperant cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

2. Criticile prin care se impută curţii de apel stabilirea greşită a obiectului şi efectelor contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate în procesul de privatizare al recurentei nu sunt nici ele fondate.

Astfel, în contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni din 14 iunie 1995 şi respectiv 19 iunie 1997, obiectul contractului este precis şi clar determinat la art. 1.

Potrivit art. 1 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 14 iunie 1995, încheiat între F.P.P. II „M.”, în calitate de vânzător, şi Asociaţia P.A.S. „M.”, în calitate de cumpărător, „vânzătorul vinde şi cumpărătorul cumpără un număr de 33.950 acţiuni, libere de orice sarcini, cu o valoare nominală de 25.000 lei fiecare, în total 848.750.000 lei, reprezentând 30% din capitalul social al SC M. SA (…)”.

De asemenea, potrivit art. 1 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 19 iunie 1995, încheiat între F.P.S., în calitate de vânzător, şi Asociaţia M., în calitate de cumpărător, „vânzătorul vinde şi cumpărătorul cumpără, libere de orice sarcini, un număr de 79.215 acţiuni cu o valoare nominală de 25.000 lei fiecare, în sumă totală de 1.980.375.000 lei, reprezentând 70% din capitalul social al SC M. SA (…)”.

Prin urmare, reţinând că obiectul celor două contracte l-a constituit exclusiv un număr de acţiuni, ca bunuri mobile incorporale, iar nu bunul imobil litigios, curtea de apel a interpretat corect cele două contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni deduse judecăţii, fără a schimba înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al clauzei referitoare la obiectul contractului, aşa încât cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este operant în speţă.

În ceea ce priveşte efectul contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni în discuţie, acesta a fost, de asemenea, corect stabilit de către curtea de apel ca vizând transferul dreptului de proprietate, de la vânzător la cumpărător, asupra acţiunilor vândute, efect prevăzut, de altfel, în mod expres, în cuprinsul contractelor, la art. 2 intitulat „Transmiterea proprietăţii acţiunilor”.

Susţinerea recurentei, în sensul că prin contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni s-ar fi transmis, de la vânzător la cumpărător, dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, este rezultatul confuziei pe care aceasta o face între acţiunile emise de o societate comercială şi activele imobiliare ale societăţii, respectiv între capitalul social al societăţii şi patrimoniul societăţii.

Astfel, acţiunile reprezintă părţi ale capitalului social, expresie valorică a aporturilor asociaţilor, iar activele sunt bunurile materiale care alcătuiesc patrimoniul societăţii, or între capitalul social şi patrimoniul societăţii nu există identitate.

Prin urmare, în mod greşit pretinde recurenta că prin contractele de vânzare de acţiuni în litigiu ar fi operat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, în condiţiile în care obiectul contractelor nu îl constituie activele imobiliare ale societăţii, ci părţile deţinute de stat din capitalul social al societăţii.

Clauza de la art. 6.3 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 19 iunie 1995, potrivit căreia „vânzătorul atestă că societatea deţine în proprietate terenurile şi principalele clădiri prevăzute în Anexa la prezentul contract…”, nu vine nici ea în sprijinul tezei susţinute de recurentă. Această clauză face referire la bunurile din patrimoniul societăţii M., element distinct de capitalul social al societăţii care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni.

Pe de altă parte, teza susţinută de recurentă nu este confirmată nici prin decizia irevocabilă la care aceasta face trimitere prin motivele de recurs, respectiv decizia nr. 7993 din 13 octombrie 2005 pronunţată de I.C.C.J. în dosarul nr. 3340/2003, vizând un litigiu pe Legea nr. 10/2001 declanşat de o altă persoană fizică decât reclamantul din prezenta cauză, dar tot împotriva pârâtei SC M. SA.

Prin această decizie (dosar recurs) s-a reţinut, ca efect al contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 19 iunie 1995, transferul dreptului de proprietate, de la vânzător la cumpărător, tot asupra acţiunilor ce au făcut obiectul contractului şi nicidecum asupra imobilelor individualizate prin anexa la contract: „Din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 19 iunie 1995, încheiat între fostul F.P.S. şi Asociaţia M., rezultă că pârâta a dobândit de la vânzător un număr de 79.215 acţiuni cu o valoare nominală de 25.000 lei fiecare, libere de orice sarcini, la un preţ de 2.275.000.000 lei”.

3.a. Recurenta pretinde că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a instituţiei puterii de lucru judecat, prin aceea că au fost opuse în prezentul proces, pe aspectul caracterului preluărilor de terenuri de către stat în baza Decretului de expropriere, efectele unor hotărâri judecătoreşti care au finalizat litigii având alte părţi decât cele din prezenta cauză.

O asemenea critică ignoră însă faptul că puterea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale: aceea de excepţie procesuală, conform art. 166 C. proc. civ. şi art. 1201 C. civ. de la 1864 (text în vigoare şi în prezent, potrivit art. 230 alin. (1) lit. a) teza a doua din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ.) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, conform art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) din acelaşi C. civ. (texte în vigoare şi în prezent, potrivit art. 230 alin. (1) lit. a) teza a doua din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată), puterea de lucru judecat presupune, într-adevăr, tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii judecătoreşti se manifestă pozitiv, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.

Cum potrivit art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relaţia dintre părţi, prezumţia lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.

Este ceea ce în mod corect a făcut şi instanţa de apel, care nu a reţinut incidenţa, în speţă, a excepţiei autorităţii de lucru judecat, pentru care într-adevăr nu se regăsea tripla identitate de elemente cerută de art. 1201 C. civ., ci a dat eficienţă prezumţiei de lucru judecat, pe baza căreia a reţinut că a fost deja dezlegată chestiunea caracterului preluărilor de terenuri operate de stat în baza Decretului de expropriere.

Astfel, asupra acestei chestiuni s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală prin decizia irevocabilă din 06 noiembrie 2009, pronunţată în recurs în dosarul nr. 151/32/2008, într-un alt litigiu în care pârâta SC M. SA a fost parte. În considerentele acestei decizii, s-a reţinut caracterul abuziv, fără titlu valabil, al preluărilor de terenuri prin Decretul de expropriere, faţă de nepublicarea acestui decret în M. Of. al României, considerându-se aplicabile dispoziţiilor art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001.

Întrucât prezumţia de lucru judecat are caracter absolut faţă de părţi, recurenta SC M. SA nu poate să pretindă în prezentul litigiu stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte faţă de ea în litigiul anterior, cu privire la caracterul preluării operate în baza Decretul de expropriere nr. 34/1966, pentru că aceasta ar însemna încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârii irevocabile susmenţionate.

Este motivul pentru care corect curtea de apel nu a primit apărările pârâtei SC M. SA legate de valabilitatea titlului de preluare a imobilului litigios, sprijinindu-şi judecata pe efectul pozitiv al hotărârii irevocabile anterioare care a tranşat faţă de această parte aspectul în discuţie, în sensul că Decretul de expropriere nr. 34/1966 nu constituie titlu valabil de preluare pentru stat.

Procedând în acest mod, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materia puterii de lucru judecat, ceea ce face inoperant în speţă cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

3.b. Contrar susţinerilor recurentei, curtea de apel nu a prezumat că certificatul său de atestare a dreptului de proprietate, care vizează şi terenul litigios, nu este valabil, criticile în acest sens nefiind fondate, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Ceea ce a reţinut curtea de apel a fost faptul că acţiunea reclamantului privind anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC M. SA a fost respinsă ca tardivă, fără să se fi analizat pe fond valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei.

Într-adevăr, cât timp nu a fost anulat judecătoreşte, titlul pârâtei se bucură de prezumţia de validitate, ceea ce nu are însă nicio relevanţă pe aspectul stabilirii în sarcina pârâtei a obligaţiei de restituire a imobilului litigios.

Aceasta deoarece, în reglementarea Legii nr. 10/2001, obligaţia de restituire în natură a imobilelor preluate în mod abuziv revine unităţii deţinătoare, indiferent de titlul cu care aceasta deţine respectivul imobil.

Obligaţia de restituire în natură a imobilelor deţinute cu orice titlu persoanelor îndreptăţite poate fi calificată ca o obligaţie reală (propter rem) stabilită ex lege în sarcina unităţii deţinătoare în considerarea bunurilor respective. Din această cauză, unitatea deţinătoare nu poate să refuze restituirea sub pretextul că este proprietara sau titulara unui alt drept real asupra imobilelor ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

În consecinţă, cât timp imobilul litigios a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil, faptul că recurenta îl deţine cu titlu de proprietate, în baza unui certificat de atestare a dreptului de proprietate, nu o exonerează de obligaţia de restituire în procedura Legii nr. 10/2001, care îi revine în calitate de unitate deţinătoare a bunului.

4. Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, recurenta contestă de fapt competenţa sa de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul litigios, susţinând că în mod corect la fond s-a dispus obligarea sa la înaintarea notificării către A.V.A.S., entitate competentă potrivit legii să se pronunţe asupra notificării, prin acordarea de despăgubiri.

Criticile subsumate acestui motiv aduc în discuţie aplicarea la speţă a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, potrivit cărora „pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute de art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate”, caz în care aceste măsuri reparatorii prin echivalent se propun de către instituţia publică care a efectuat privatizarea, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol.

Recurenta ignoră, însă, decizia Curţii Constituţionale nr. 830 din 08 iulie 2008, prin care au fost declarate neconstituţionale modificările aduse textului susmenţionat prin art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, decizie publicată în M. Of. al României anterior pronunţării hotărârii de fond, respectiv la 24 iulie 2008 şi, prin urmare, aplicabilă în mod obligatoriu în cauză, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Astfel, prin decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curţii Constituţionale s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 şi s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţia României.

În motivarea deciziei, Curtea Constituţională a reţinut, printre altele, că toate persoanele care au depus notificări în termenul legal se află într-o situaţie identică şi anume, au dobândit vocaţia la măsuri reparatorii, cu precizarea că în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, persoanele îndreptăţite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri. Or, legea nouă operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce priveşte imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie şi un nou termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în care ar fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor situaţiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare.

Mai mult, Curtea Constituţională a constatat că noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor, prin simpla împrejurare de fapt a soluţionării cu întârziere a notificărilor de către societăţile comerciale integral privatizate, iar această împrejurare nu poate fi calificată ca un criteriu obiectiv şi rezonabil de diferenţiere, care să justifice pe plan legislativ tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor anterior menţionate.

Rezultă că, faţă de decizia Curţii Constituţionale nr. 830 din 8 iulie 2008, dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, în sensul suprimării distincţiei dintre imobilele preluate cu titlu şi fără titlu valabil, au devenit inaplicabile, urmând a se aplica în continuare dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, în redactarea iniţială.

Acest din urmă text reglementează exclusiv situaţia imobilelor preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, stabilind în alin. (1) că pentru această categorie de imobile, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, iar în alin. (2) cine este entitatea competentă în soluţionarea notificării prin care s-a solicitat restituirea în condiţiile alin. (1), respectiv instituţia publică implicată în privatizare.

Din interpretarea per a contrario a art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării sale în vigoare, rezultă că, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, asupra măsurilor reparatorii cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001 – restituire în natură sau prin echivalent - se va pronunţa unitatea deţinătoare a imobilului.

Cu alte cuvinte, în ipoteza preluării imobilului de către stat fără titlu valabil, soluţionarea notificării cade în competenţa unităţii deţinătoare a imobilului, iar în cazul preluării bunului cu titlu valabil, soluţionarea notificării cade în competenţa instituţiei publice implicate în privatizare.

Cum, în speţă, este stabilit că bunul litigios a fost preluat de stat fără titlu valabil, înseamnă că unitatea deţinătoare, respectiv pârâta SC M. SA, are competenţa să se pronunţe asupra notificării reclamantului, în sensul acordării măsurilor reparatorii prevăzute de lege - restituire în natură sau prin echivalent, dacă restituirea în natură nu este posibilă.

Faţă de considerentele prezentate, care complinesc motivarea din decizia recurată, în mod legal curtea de apel a reţinut că, fiind vorba despre un imobil preluat fără titlu valabil de către stat şi evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, pârâta SC M. SA are competenţa de soluţionare a notificării, sens în care a dispus obligarea acesteia la acordarea de măsuri reparatorii, în forma impusă de situaţia actuală a terenului litigios, conform dispoziţiilor art. 11 alin. (3) cu referire la art. 10 alin. (3)-(5) din Legea nr. 10/2001, respectiv restituire în natură pentru suprafaţa de 3055 mp şi despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru suprafaţa 372,09 mp, imposibil de restituit în natură.

În consecinţă, criticile prin care recurenta contestă competenţa sa de soluţionare a notificării nu sunt fondate prin raportare la dispoziţiile incidente din legea specială de reparaţie, analizate mai sus, astfel că nici din acest punct de vedere nu devine aplicabil în speţă cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

5. Criticile referitoare la însuşirea de către curtea de apel a concluziilor raportului de expertiză tehnică în construcţii şi la respingerea obiecţiunilor formulate de recurentă la acest raport pun în discuţie chestiuni de fapt cu referire la probele administrate în cauză şi aprecierea instanţei în legătură cu reţinerea sau înlăturarea unui anumit mijloc de probă în fundamentarea soluţiei pronunţate.

Or, concludenţa şi utilitatea unei probe, aprecierea dacă proba administrată este sau nu lămuritoare în judecata cauzei sau dacă obiecţiunile formulate de o parte faţă de expertiza întocmită sunt sau nu întemeiate reprezintă aspecte care intră, exclusiv, în atribuţiile instanţei învestite cu cererea de încuviinţare a probatoriului respectiv şi nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs. În final, toate aceste chestiuni vizează tot modalitatea de interpretare a probelor, ce nu mai poate forma obiect de critică în faza procesuală a recursului, faţă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Ca atare, instanţa de recurs nu poate analiza criticile referitoare la raportul de expertiză, acestea neîncadrându-se în niciunul dintre cazurile de casare şi modificare reglementate expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. ca motive de recurs.

Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul pârâtei SC M. SA este nefondat şi îl va respinge în consecinţă, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Întrucât, prin respingerea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a căzut în pretenţii faţă de intimatul-reclamant, care a cerut cheltuieli de judecată în această fază procesuală, urmează a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-reclamant, conform dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Aceste cheltuieli se ridică la suma de 1.000 lei şi reprezintă onorariu de avocat, dovedit cu chitanţa de la fila 70 dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC M. SA Piatra Neamţ împotriva deciziei nr. 116 din 11 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.

Obligă recurenta-pârâtă SC M. SA Piatra Neamţ la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată în recurs către intimatul-reclamant J.I.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 186/2012. Civil. Reparare prejudicii erori...  ICCJ. Decizia nr. 2145/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2139/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs