ICCJ. Decizia nr. 1713/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1713/2012
Dosar nr.1117/115/2010
Şedinţa publică din 9 martie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la data de 17 martie 2010, reclamantul B.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic de drept al condamnării sale şi să se dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, în cuantum de 100.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin sentinţa civilă nr. 1427 din 07 septembrie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis, în parte, acţiunea şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 1.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin sentinţa nr. 516 din 17 septembrie 1954 pronunţată de Tribunalul Militar Oradea, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 11 luni închisoare corecţională pentru delictul de omisiune a denunţării, prevăzut şi pedepsit de art. 292 din Codul justiţiei militare, art. 228 C. pen. şi art. 157 din Codul justiţiei militare.
Prin această condamnare, care are caracter politic de drept, incontestabil i-a fost cauzat reclamantului un prejudiciu moral, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie. De asemenea, lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private şi profesionale a reclamantului, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate viaţa de familie, imaginea şi sursele de venit.
Ca atare, sunt întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, apreciindu-se astfel, prin raportare la criteriile susmenţionate şi la dispoziţiile art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010, că suma de 1.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral încercat de reclamant.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Prin Decizia civilă nr. 434/ A din 02 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul reclamantului şi a admis apelul pârâtului, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, aplicabilă în speţă în raport de dispoziţiile art. 147 alin. (1) şi alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care a invocat greşita aplicare la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că instanţa trebuia să aplice cu prioritate reglementările internaţionale, conform prevederilor art. 20 din Constituţie.
Este lipsită de relevanţă declararea ca neconstituţională a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, respectiv a temeiului de drept al acţiunii, câtă vreme, în mod total independent, acesta era preconstituit de legislaţia internaţională, care trebuie considerată obligatoriu ca prioritară faţă de legislaţia internă, aplicată ca atare şi asupra căreia Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu are nici o influenţă. În acest sens, instanţa de apel trebuia să aplice Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care a fost ratificată de România şi care astfel face parte din legislaţia internă.
Întrucât prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale nu a fost declarată neconstituţională întreaga Lege nr. 221/2009, incriminarea prin respectiva lege a unor texte de lege anterioare anului 1989 ca având caracter politic, cu excepţia art. 5 alin. (1) lit. a), rămâne şi se recunoaşte fără putinţă de tăgadă că acestea au fost contrare Constituţiei din acea vreme, astfel că acţiunea ce face obiectul prezentului litigiu este legitimă şi fondată.
Faptul că legiuitorul, indiferent de motive, nu a intervenit pentru a modifica legea, nu este imputabil reclamantului, iar faţă de cele anterior expuse, cu atât mai puţin nu constituie un temei legal pentru ca acţiunea să-i fie respinsă, fiind obligatoriu ca cererea să fie judecată în acord cu prevederile constituţionale şi internaţionale.
Analizând Decizia atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi de Decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reţine următoarele:
Contrar susţinerilor recurentului, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Referitor la relevanţa deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 în raport de dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa creată în legătură cu acestea, susţinerile recurentului sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În speţă, însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 din 15 noiembrie 2010, această decizie îşi produce efectele, partea neavând „un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din Convenţia Europeană, aşa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecinţa unei alte interpretări pe care intenţionează să o obţină recurentul.
Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reţine că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, astfel că nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.V. împotriva deciziei nr. 434/ A din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1717/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 171/2012. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
