ICCJ. Decizia nr. 1717/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1717/2012
Dosar nr.2036/115/2010
Şedinţa publică din 9 martie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la data de 12 mai 2010, reclamantele B. (C.) V. şi C. (C.) A. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata de daune morale în cuantum de 1.000.000 euro, ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic luată împotriva lor, a părinţilor şi a bunicii lor, constând în strămutarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955.
Prin sentinţa civilă nr. 1299 din 30 iunie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis, în parte, acţiunea şi l-a obligat pe pârât să plătească câte 80.000 euro fiecărei reclamante, în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantele împreună cu părinţii şi bunica lor au fost deportaţi şi li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în Bărăgan, în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Fiind vorba despre o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009, reclamantele sunt îndreptăţite la despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de ele, de părinţii şi bunica lor, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ.
Ţinând seama de consecinţele negative suportate pe plan fizic şi psihic de victimele deportării, de importanţa valorilor morale lezate prin această măsură şi de intensitatea cu care victimele au perceput consecinţele vătămării, tribunalul a apreciat că o reparaţie echitabilă şi îndestulătoare este asigurată prin acordarea unei sume de 80.000 euro în favoarea fiecărei reclamante.
Prin Decizia civilă nr. 546/ A din 10 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei susmenţionate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii acţiunii.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut lipsa de temei legal a cererii reclamantelor de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, aplicabilă în speţă în raport de dispoziţiile art. 147 alin. (1) şi alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamante, care au invocat greşita aplicare la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În dezvoltarea acestui motiv, recurentele au arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată s-a născut dreptul la acţiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că legea în vigoare la data introducerii acţiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Cum Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, prin care s-a constatat ca fiind neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este ulterioară promovării acţiunii, ea nu produce efecte în cauză, neputând fi aplicată retroactiv, cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie. În aplicarea principiului neretroactivităţii s-a pronunţat şi Curtea europeană a drepturilor omului, prin hotărârea din 8 martie 2006 în cauza B. vs. Croaţia, par. 81.
Recurentele susţin că la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 aveau o hotărâre susceptibilă de a fi definitivă, prin care li s-au acordat despăgubiri întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că aveau o speranţă legitimă şi deci un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
În cazul în care nu li s-ar acorda despăgubiri, deşi s-a constatat caracterul politic al măsurilor administrative abuzive, s-ar încălca şi principiul egalităţii în drepturi şi s-ar crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoanele care au obţinut hotărâri definitive, ceea ce contravine art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie, care consacră principiul egalităţii şi interzice discriminarea.
De asemenea, se pune problema încălcării dreptului la un proces echitabil, în condiţiile unei profunde instabilităţi legislative generatoare de insecuritate a circuitului civil în general.
Aşa fiind, faţă de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, instanţa trebuia să aplice cu prioritate reglementările internaţionale şi să acorde reclamantelor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin măsura administrativă cu caracter politic luată împotriva lor şi a familiei lor.
Analizând Decizia atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi de Decizia în interesul Legii nr. 12/2011, Înalta Curte reţine următoarele:
Contrar susţinerilor recurentelor, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie, cum greşit pretind recurentele.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantele s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Referitor la relevanţa deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 în raport de dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa creată în legătură cu acestea, susţinerile recurentelor sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În speţă, însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie îşi produce efectele, partea neavând un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din Convenţia Europeană, aşa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecinţa unei alte interpretări pe care intenţionează să o obţină recurentele.
Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reţine că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, astfel că nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantelor va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B. (C.) V. şi C. (C.) A. împotriva deciziei nr. 546/ A din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1721/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1713/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
