ICCJ. Decizia nr. 1705/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1705/2012
Dosar nr.4539/120/2009
Şedinţa publică din 9 martie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la data de 14 octombrie 2009, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul N.C.O. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata de daune morale, în cuantum de 782.800 euro, ca urmare a condamnării politice a tatălui său, precum şi la plata de daune materiale, în cuantum de 217.200 euro, reprezentând contravaloarea a 3 ha teren livadă cu meri şi a salariului neîncasat de autor.
Prin sentinţa civilă nr. 915 din 26 mai 2010, Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă, a respins acţiunea.
În motivarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut că reclamantul a făcut dovada doar a faptului cauzator de prejudiciu, respectiv a condamnării cu caracter politic a tatălui său, în prezent decedat, nu şi a prejudiciului moral şi material suferit.
Prin Decizia nr. 82 din 22 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei susmenţionate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul admiterii în parte a acţiunii şi obligării pârâtului la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro despăgubiri morale.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut că prejudiciul moral cauzat prin condamnarea cu caracter politic este prezumat, fiind de notorietate suferinţele la care condamnaţii politici au fost supuşi.
În raport de valorile morale lezate, de perioada de detenţie, de consecinţele negative pe plan fizic şi psihic suportate de autorul reclamantului ca urmare a condamnării, de faptul că acesta nu a beneficiat de măsuri reparatorii în baza altor acte normative, curtea a apreciat că suma de 5.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral încercat de autorul reclamantului.
Cât priveşte daunele materiale, s-a reţinut că acestea trebuie dovedite cu certitudine, spre deosebire de daunele morale care sunt prezumate şi lăsate la aprecierea instanţei sub aspectul cuantumului.
În cauză însă, nu s-au făcut dovezi cu privire la daunele materiale, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, astfel că această critică nu poate fi primită.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârât, care a invocat inexistenţa temeiului legal pentru acordarea daunelor morale, urmare a declarării ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Intimatul - reclamant a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu motivarea că Decizia Curţii Constituţionale prin care s-a declarat neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu produce afecte retroactive, aşa încât nu poate fi aplicată acţiunii ce face obiectul prezentului litigiu, care a fost formulată înainte de publicarea respectivei decizii.
Recursul este fondat, potrivit celor ce succed.
Problema de drept care se punea în speţă şi pe care curtea de apel nu a sesizat-o era aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Critica formulată de recurentul-pârât pe acest aspect este, aşadar, fondată şi face aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aşa fiind, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtului va fi admis, iar Decizia recurată va fi modificată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamant, urmând astfel a fi menţinută soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii, faţă de inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea daunelor morale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa împotriva deciziei nr. 82 din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică Decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 915 din 26 mai 2010 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 170/2012. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1698/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
