ICCJ. Decizia nr. 1740/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1740/2012
Dosar nr.28112/303/2011
Şedinţa din camera de consiliu din 09 martie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea civilă nr. 29988 din 06 decembrie 2011, Judecătoria Timişoara a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat, în favoarea Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, competenţa de soluţionare a cererii privind încuviinţarea executării silite în Dosarul execuţional nr. 30715/2/PF/2011, formulată de I.M.D., executor bancar în cadrul Corpului executorilor bancari ai SC P.B.R. SA, pentru aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor titlului executoriu deţinut de creditoarea SC P.B.R. SA împotriva debitoarei D.M.
În motivarea acestei soluţii, Judecătoria Timişoara a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 373 C. proc. civ., hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmării bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care se află acestea, iar instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.
Totodată, art. 373 C. proc. civ. stabileşte că executorul solicită încuviinţarea executării silite instanţei de executare.
Având în vedere că domiciliul debitoarei este în Bucureşti, iar executorul nu a indicat modul de executare a bunurilor acesteia şi nici unde sunt situate bunurile ce urmează a fi urmărite, instanţa de executare este judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul debitoarea, respectiv Judecătoria sectorului 6 Bucureşti.
Prin hotărârea nr. 399, pronunţată în şedinţa din camera de consiliu din data de 19 ianuarie 2012, Judecătoria sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara; constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
Pentru a dispune astfel, această din urmă instanţă a reţinut că, în raport de conţinutul cererii de încuviinţare a executării silite, instanţa competentă să o soluţioneze nu poate fi decât instanţa sesizată de executorul bancar, respectiv Judecătoria Timişoara, ca instanţă în a cărei rază teritorială urmează să se efectueze executarea.
La momentul încuviinţării executării silite nu se poate pretinde creditorului/executorului bancar sau judecătoresc determinarea bunurilor a căror urmărire se va realiza, după cum nici dovada proprietăţii lor nu este necesară în această fază. Urmând acelaşi raţionament, nici individualizarea terţilor popriţi, cu atât mai puţin dovedirea deschiderii conturilor la eventualele unităţi bancare indicate ca terţi popriţi, pe numele debitorului, nu se impune, toate acestea fiind operaţiuni ulterioare încuviinţării executării silite, care se efectuează şi se justifică tocmai în baza încheierii de încuviinţare a executării silite.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 22 alin. (3) raportat la art. 20 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Art. 373 alin. (1) C. proc. civ. prevede că, dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care se află acestea. Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel, este competent oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre acestea.
Conform art. 3731 alin. (1) C. proc. civ., cererea de executare silită, însoţită de titlul executoriu, se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu prevede altfel. Acesta, în termen de cel mult 5 zile de la înregistrarea cererii, va solicita instanţei de executare încuviinţarea executării silite, înaintându-i, în copie, cererea de executare şi titlul respectiv.
Instanţa de executare este definită, în art. 373 alin. (2) C. proc. civ., ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.
Aşadar, încuviinţarea executării silite o face judecătoria aflată în raza curţii de apel în circumscripţia căreia se află sediul executorului judecătoresc ce va face executarea silită.
Având în vedere că, faţă de art. 3731 alin. (4) C. proc. civ., cererea de încuviinţare a executării silite poate fi respinsă numai dacă cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat; titlul nu a fost învestit cu formulă executorie, dacă, potrivit legii, această cerinţă este necesară pentru pornirea executării silite; creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă; titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită; există alte impedimente prevăzute de lege, înseamnă că executorul judecătoresc nu este obligat să indice, în chiar cererea de încuviinţare a executării silite, bunurile asupra cărora se va face executarea.
În plus, art. 3731 alin. (3) C. proc. civ. arată că, în temeiul încheierii prin care se admite cererea de încuviinţare a executării silite, executorul judecătoresc poate proceda la executarea silită a obligaţiei stabilite prin titlul executoriu în oricare dintre formele prevăzute de lege.
Prin urmare, este inutil ca la momentul încuviinţării executării silite să se verifice locul unde s-ar afla bunurile ce urmează să fie executate silit, situarea şi existenţa ca atare a bunurilor interesând doar la momentul executării propriu-zise.
Cu alte cuvinte, faptul că, la momentul încuviinţării executării silite, bunul se află în raza unei anumite instanţe, va fi total lipsit de relevanţă pentru determinarea „instanţei de executare", în sensul art. 373 alin. (2) C. proc. civ., dacă, până la momentul executării efective, a ieşit din raza acelei instanţe.
În cazul în care s-a cerut încuviinţarea executării silite în toate formele de executare, sintagma „judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea" nu poate fi înţeleasă, doar în baza unei prezumţii simple, ca fiind instanţa domiciliului debitorului.
De vreme ce, faţă de art. 3731 alin. (1) C. proc. civ., creditorul îşi poate alege executorul, iar această alegere are consecinţe şi sub aspectul competenţei materiale şi teritoriale în faza a doua a procesului civil, în condiţiile art. 373 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., limitarea competenţei la instanţa în raza căreia s-ar putea afla bunuri ale debitorului nu are nici un suport legal.
Întrucât, în cauză, cererea de executare silită a fost adresată unui executor bancar, iar acesta, potrivit art. 11 din Ordinul ministrului justiţiei nr. 2628/C/1999 pentru aprobarea Statutului Corpului executorilor bancari, îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul României, încuviinţarea executării silite trebuia analizată de prima instanţă sesizată, respectiv Judecătoria Timişoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1747/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1746/2012. Civil → |
|---|
