ICCJ. Decizia nr. 1747/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1747/2012
Dosar nr.7830/2/2010
Şedinţa publică din 09 martie 2012
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea din data de 05 noiembrie 2006 înregistrată la Judecătoria sectorului 5 Bucureşti sub nr. 13114/302/2006, reclamantele C.I. şi B.M. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria municipiului Bucureşti, prin Primar General, Primăria Sector 5 Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 5, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru imobilul din Bucureşti, str. U., sector 5 care a fost preluat abuziv de la autorii reclamantelor şi ulterior a fost demolat.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că imobilul din str. Uranus nr. 108, sector 5 a fost naţionalizat în anul 1966 şi ulterior a fost demolat. Imobilul era compus din mai multe corpuri şi fusese moştenit de către mama reclamantelor (ap. 2 et.1) respectiv de către C.S. (ap. nr. 1 et.1), de la părinţii acestora M.D.A. şi M.D., care l-au dobândit la rândul lor prin contractul de vânzare - cumpărare în anul 1937.
Reclamantele arată că mama lor a decedat în anul 1998 şi că, în calitate de moştenitoare legale ale defunctei, le-a intrat în patrimoniu dreptul de a solicita despăgubiri prin echivalent pentru apartamentul nr. 2 etaj 1 situat în str. U., Sector 5, demolat în baza Decretului nr. 152 din 07 mai 1980.
Din procesul - verbal din 22 iunie 1952, pentru impunerea clădirilor şi terenurilor, rezultă că mama reclamantelor fusese proprietara apartamentului nr. 2 şi a suprafeţei indivize de teren de 20 mp, pe care a donat-o Statului Român după cum rezultă din Decizia nr. 218 din 15 februarie 1964.
Reclamantele arată că nu există contract de donaţie încheiat în formă autentică şi precizează că un astfel de contract a existat cu privire la apartamentul nr. 1 (care a aparţinut mătuşii reclamantelor, C.S.), dar a fost declarat nul absolut pentru lipsa cauzei prin sentinţa civilă nr. 7080 din 07 decembrie 2004 pronunţată în Dosar nr. 2259/2004.
Reclamantele mai arată că, în calitate de comoştenitori ai foştilor proprietari a imobilului din str. U., au formulat alături de numiţii B.M., T.M. şi C.V. notificare prin care solicitau acordarea de despăgubiri în condiţiile art. 21 raportat la art. 36 din Legea nr. 10/2001.
Într-un prim ciclu procesual, finalizat prin deciziile civile nr. 140 din 15 ianuarie 2010 şi nr. 3501 din 4 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis contestaţia în anulare a deciziei nr. 4899/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a anulat această decizie şi, rejudecând recursul declarat de cele două reclamante, a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de apel cu motivarea că în mod eronat nu au fost avute în vedere înscrisurile depuse direct în recurs care dovedeau calitatea procesuală activă, deoarece nu ar fi fost certificate de părţi sau de reprezentantul lor legal, în condiţiile în care judecătorii nu au pus în vedere părţilor să certifice aceste înscrisuri şi nici nu au dispus suspendarea cauzei.
În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 388/ A din 07 aprilie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantele C.I. Gabriela şi B.M., împotriva sentinţei civile nr. 673 din 04 mai 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B.M. şi a respins acţiunea introdusă de aceasta ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria sector 5 Bucureşti şi a respins acţiunea în contradictoriu cu aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta C.I. Gabriela în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Bucureşti prin Primar General; a obligat pârâta să emită dispoziţie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005, către reclamanta C.I.G., în legătură cu imobilul situat în Bucureşti, str. U., sector 5, care era compus dintr-o locuinţă cu o suprafaţă utilă de 57,25 m.p. şi cota indiviză de 20 m.p. din terenul de sub construcţie, actualmente imobilul fiind demolat; a menţinut sentinţa cu privire la soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliul local al sectorului 5 Bucureşti şi a obligat intimata Primăria municipiului Bucureşti prin Primar General la plata sumei de 3.645,6 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către apelanta C.I.G.
La rejudecarea apelului, Curtea a constatat faptul că instanţa de recurs a reţinut că reclamantele şi-au dovedit calitatea de succesoare ale foştilor proprietari ai imobilului preluat de către stat; că reclamantele din prezenta cauză îşi valorifică doar drepturile cu privire la apartamentul 2 de la etajul 1, în condiţiile în care drepturile succesorilor fostului proprietar al apartamentului nr. 1 au fost stabilite într-un alt dosar prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Oferta de donaţie făcută de mama reclamantelor, C.A., materializată într-un act sub semnătură privată şi acceptarea ofertei de donaţie materializată într-un act autentic reprezintă manifestări de voinţă care nu au fost urmate de încheierea unui contract de donaţie în formă autentică.
Având în vedere dispoziţiile art. 813 C. civ. şi ţinând seama de faptul că pentru a produce efectele specifice donaţiei este necesar ca atât oferta, cât şi acceptarea să îmbrace forma autentică, ceea ce nu este cazul în speţă, Curtea a constatat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c), teza ultimă din Legea nr. 10/2001, ci dispoziţiile art. 2 lit. c) prima teză, din aceeaşi lege, imobilul fiind preluat fără titlu.
Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de către expertul C.F., valoarea imobilului ce face obiectul cererii de chemare în judecată, actualmente demolat, este de 287.000 lei, echivalentul a 67.000 euro.
În privinţa reclamantei B.M., Curtea a reţinut că, deşi are aceleaşi drepturi succesorale ca şi reclamanta C.I. (după cum s-a reţinut şi în Decizia de casare), aceasta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 alături de ceilalţi comoştenitori ai foştilor proprietari a imobilului din str. U.
Consecinţa faptului că reclamanta B.M. nu a formulat notificare este aceea că nu are calitate procesuală activă în sensul art. 22 alin. ultim din Legea nr. 10/2001.
Împotriva menţionatei decizii a declarat şi motivat recurs, în termen legal, intimatul-pârât municipiul Bucureşti, prin Primarul general pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că, în mod greşit, Curtea de Apel Bucureşti, a admis apelul reclamantei în situaţia în care dosarul administrativ nu era complet, ceea ce nu permitea emiterea dispoziţiei legală. Or, reclamantele nu au înţeles să completeze dosarul administrativ.
În mod greşit instanţa de apel a acordat reclamantei C.I. Gabriela dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile în care instituţia Primăriei municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 10/2001, are doar competenţe în emiterea dispoziţiei şi stabilirea calităţii de proprietar.
Nu s-au făcut dovezi în sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru imobilul de mai sus, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, potrivit cărora nu sunt îndreptăţite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de ţara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
În ceea ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, recurenta consideră că onorariul avocatului este disproporţionat şi tendenţios şi solicită aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în raport cu întinderea prestaţiei apărătorului reclamanţilor.
Suma pretinsă arbitrar de reclamanţi cu titlu de onorariu de avocat pentru prestaţia îndeplinită de către acesta, a fost acordată de către instanţa de apel, în lipsa oricăror dovezi, fără a explica punctual ce anume reprezintă şi mai înainte ca judecătorul să facă o apreciere a cuantumului, având în vedere munca îndeplinită de avocat. În opinia sa, se justifică cel mult acordarea sumei reprezentând taxă judiciară de timbru.
Cheltuielile de judecată acordate au fost apreciate ca exagerat de mari câtă vreme în Decizia nr. 3564 a Consiliului Uniunii Barourilor din România, intrată în vigoare la data de 26 martie 1999, se precizează exact onorariile minimale pentru serviciile prestate de către avocaţii, potrivit art. 132 din Statutul profesiei de avocat, în care sunt prevăzute criteriile pentru stabilirea onorariului unui avocat.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Împrejurarea că dosarul administrativ nu era complet, ceea ce nu ar fi permis emiterea dispoziţiei de către unitatea deţinătoare nu poate determina respingerea contestaţiei.
Sub acest aspect, Înalta Curte consideră că dovada calităţii de persoană îndreptăţită poate fi făcută şi în faza procesuală a contestaţiei, desfăşurată în faţa instanţei de judecată, etapă în care pot fi administrate probe noi, în temeiul Codului de procedură civilă.
Din moment ce nu există nici o normă derogatorie de la dreptul comun, reprezentat de Codul de procedură civilă, care să interzică administrarea de probe noi în faza procedurii contencioase desfăşurate în faţa instanţei, depunerea de înscrisuri după termenul de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, stabilit în reglementarea anterioară de art. 23 (fostul art. 22) al Legii nr. 10/2001, nu este sancţionată cu decăderea din dreptul de a mai propune probe, acest termen neputând fi interpretat ca având natura unui termen de decădere, în accepţiunea art. 103 C. proc. civ., ci ca un termen până la care organul administrativ trebuie să se pronunţe asupra notificării.
Astfel fiind, sancţiunea menţionată în alin. (2) al articolului unic al OUG nr. 10/2003 pentru prelungirea termenului de depunere a actelor doveditoare prevăzut de fostul art. 22 din Legea nr. 10/2001, în sensul că actele depuse sau invocate de persoana îndreptăţită după expirarea termenului prevăzut de această ordonanţă (14 mai 2003), nu mai pot fi admise pentru soluţionarea cauzei, se referă numai la faza administrativă de soluţionare a cauzei.
Prin urmare, unitatea deţinătoare era obligată să se pronunţe asupra notificării în termenul limită prevăzut de fostul art. 22 al Legii nr. 10/2001, în raport de actele existente la dosar, chiar dacă erau incomplete, în acest caz notificarea putând fi respinsă.
Nimic nu împiedică însă partea să administreze probe noi în căile de atac, potrivit art. 167 şi urm. C. proc. civ., în caz contrar realizându-se o interpretare extensivă a articolului unic alin. (2) al OUG nr. 10/2003, ceea ce contravine principiului potrivit căruia "unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă".
Verificarea de către instanţa de judecată a legalităţii şi temeiniciei deciziei nu înseamnă că aceasta este obligată să se rezume numai la probele administrate până la acea dată, ci că poate avea în vedere toate apărările şi probele pe care părţile le pot administra în faza procesuală a contestaţiei şi a căilor de atac, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care stabileşte obligaţia instanţei de a stărui prin orice mijloace pentru aflarea adevărului.
Această interpretare a intenţiei legiuitorului este confirmată de forma actuală a acestei reglementări, respectiv art. 23 al Legii nr. 10/2001 potrivit cu care:"Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării". Or, prin soluţionarea notificării se înţelege atât procedura prealabilă sesizării instanţei, cât şi procedura în faţa instanţei de judecată.
Prin urmare, este nefondată critica recurentei cu privire la greşita determinare de către instanţă a calităţii de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 şi 4 al Legii nr. 10/2001, în ipoteza în care această probă nu s-a realizat şi în faţa unităţii investite cu soluţionarea notificării.
Nu poate fi primită nici susţinerea recurentei privind greşita obligare a sa la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent câtă vreme o astfel de obligaţie nu îi incumbă. Astfel, din dispozitivul deciziei civile nr. 388/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu rezultă stabilirea unei astfel de obligaţii pentru recurentă, ci obligaţia de a emite dispoziţie prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, ceea ce presupune că plata despăgubirilor nu se va efectua de către recurentă, ci de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în condiţiile OUG nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Prin urmare, recurenta este obligată la emiterea unei dispoziţii, iar nu la plata efectivă a despăgubirilor.
Chiar dacă în cauză a fost efectuată şi o expertiză de evaluare a apartamentului în litigiu, la valoarea de 28.700 lei, această expertiză nu a fost omologată de instanţă. Instanţa nu a valorificat această probă, ci a dispus ca stabilirea şi acordarea de despăgubiri să se realizeze în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, motiv pentru care onorariul de expertiză nu a fost inclus în cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în apel.
Astfel fiind, nici această împrejurare nu susţine critica recurentei că în mod greşit ar fi fost obligată la plata efectivă a despăgubirilor al căror cuantum ar fi fost stabilit chiar de către instanţă.
De asemenea, recurenta invocă faptul că nu s-a dovedit de către contestatoare că nu ar fi primit despăgubiri în temeiul art. 5 al Legii nr. 10/2001 în temeiul acordurilor internaţionale încheiate de România, însă un astfel de argument de nelegalitate nu este fondat, deoarece, potrivit art. 1169 C. civ., primirea unei astfel de despăgubiri trebuie dovedită de cel care o invocă, conform principiului „actori incumbit probatio", neputându-i-se pretinde contestatoarei să facă dovada unui fapt negativ.
Nemulţumirea recurentei cu privire la obligarea sa de către instanţa de apel la plata sumei de 3645,6 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat, nu este fondată, deoarece suportarea acestei cheltuieli de către partea care a câştigat procesul a fost dovedită cu chitanţa de plată a onorariului de avocat existentă la fila 218 a dosarului de apel, iar această sumă nu trebuia să fie redusă, fiind corect apreciată de instanţă ca rezonabilă, în raport de valoarea obiectului pricinii şi munca îndeplinită de avocat.
Înalta Curte consideră că instanţa are obligaţia de a verifica criteriile legale menţionate în art. 274 alin. (3) C. proc. civ., acestea fiind suficiente pentru a justifica acordarea integrală a onorariului de avocat în cauză, dezvoltarea acestor criterii, prin Decizia nr. 3564/1999 a Consiliului Uniunii Barourilor din România sau prin art. 132 al Statutului profesiei de avocat, urmând a fi realizată numai în ipoteza în care se dovedesc aspecte suplimentare, care să necesite o analiză distinctă, aspecte care nu au fost invocate în speţă.
Având în vedere argumentele expuse anterior, Înalta Curte apreciază, în realizarea controlului de legalitate, că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, motivul de recurs invocat nefiind incident în cauză.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
Văzând dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenta-pârâtă Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General la plata către intimata-reclamantă C.I.G. a sumei de 2.703, 2 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, la cererea intimatei şi potrivit chitanţei doveditoare existente la fila 23 a dosarului de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul general împotriva deciziei nr. 388/ A din 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Obligă pe recurenta - pârâtă Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul general la plata către intimata-reclamantă C.I.G. a sumei de 2.703,2 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1769/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1740/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
