ICCJ. Decizia nr. 1769/2012. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1769/2012
Dosar nr. 2161/105/2008
Şedinţa publică din 09 martie 2012
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 2161/105/2009, reclamanta I.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, solicitând ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 51.750 euro, echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând cuantumul despăgubirilor acordate pentru terenul expropriat de 2.587,92 m.p., proprietatea sa, situat în comuna Rîfov, jud. Prahova.
Prin sentinţa civilă nr. 1641 din 30 noiembrie 2010, Tribunalul Prahova a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, prin hotărârea nr. 104 din 6 noiembrie 2007, a fost expropriat terenul reclamantei în suprafaţă de 2.500,073 m.p., situat în comuna Râfov, judeţul Prahova, cu nr. cadastral 347, stabilindu-se o despăgubire de 30.005,88 lei.
Judecătorul fondului a apreciat că, în raport de caracteristicile concrete ale terenului şi corespunzător criteriilor reglementate de art. 26 din Legea nr. 33/1994 (preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel şi daunele aduse proprietarului) cuantumul just al despăgubirii cuvenite reclamantei este cel stabilit de expropriator. S-a mai învederat că valoarea despăgubirilor rezultând din raportul de expertiză efectuat în cauză nu poate fi luată în consideraţie, întrucât nu au fost avute în vedere la determinarea ei preţurile de tranzacţionare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamanta I.A.
Prin Decizia civilă nr. 88 din 28 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că, referitor la obiecţiunile privind raportul de expertiză efectuat în cauză, este de menţionat, pe de o parte, că au fost formulate de pârât la primul termen de judecată după depunerea lucrării în forma legală prevăzută de art. 25 din Legea nr. 33/1994 privind expropriere pentru cauză de utilitate publică, iar pe de altă parte, chiar din oficiu, instanţa poate dispune refacerea raportului când experţii nu s-au conformat obiectivelor stabilite, ceea ce se regăseşte în cazul în speţă.
În legătură cu fondul cauzei, s-a precizat că art. 26 din Legea nr. 33/1994 stabileşte că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului, iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială.
Conform practicii judiciare şi literaturii de specialitate, sintagma „preţul cu care se vând în mod obişnuit, imobilele" are semnificaţia de preţ plătit efectiv şi consemnat ca atare în contractele de vânzare - cumpărare şi nu ofertele de preţ ale agenţiilor imobiliare ori preţurile de tranzacţionare extrase de la rubricile de vânzări de pe internet şi din anunţurile de mică publicitate din zonele locale privind imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială respectivă.
Drept urmare, singurele valori certe, tranzacţionate, ale terenurilor din zona comunei Râfov sunt cele evidenţiate de primărie, precum şi cele cuprinse în contractele autentice de vânzare - cumpărare încheiate în perioada imediat următoare pronunţării hotărârii nr. 104 din 6 noiembrie 2007 de stabilire a despăgubirilor.
Potrivit art. 27 din Legea nr. 33/1994, primind rezultatul expertizei, instanţa îl va compara cu oferta şi cu pretenţiile formulate de părţi şi va hotărî, dar despăgubirea nu poate fi mai mică decât cea oferită de expropriator.
Prima instanţă, reţinând că preţul obişnuit al imobilelor de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială respectivă este mai mic decât cel oferit de expropriator, în varianta preţurilor de tranzacţionare întocmită de expert D.L. (singura în concordanţă cu dispoziţiile legale anterior menţionate), în mod legal, prin raportare la art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, a menţinut valoarea din hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 104 din 6 noiembrie 2007.
În acest context, nu se mai impunea efectuarea unei noi expertize.
Întrucât acţiunea a fost respinsă, conform dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., pârâtul nu putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, menţiunea din considerentele sentinţei sub acest aspect fiind, evident, o eroare materială.
Împotriva menţionatei decizii a declarat şi motivat recurs, în termen legal, apelanta - reclamantă I.A. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. s-a arătat că instanţa nu s-a pronunţat asupra motivului de apel privind nemotivarea încheierii din 02 martie 2010 de către instanţa fond, încheiere prin care s-a respins excepţia decăderii pârâtei din dreptul de a formula obiecţiuni la raportul de expertiză. Instanţa de apel a evitat să analizeze critica formulată şi a apreciat în mod nelegal că refacerea raportului de expertiză s-a dispus din oficiu de către instanţa de fond.
Obiecţiunile la raportul de expertiză nu au fost depuse în termen procedural, motiv pentru care instanţa trebuie să decadă pârâta din faptul de a formula obiecţiuni şi, în consecinţă, să anuleze încheierea de şedinţă din data 02 martie 2010 şi actele ulterioare.
A doua critică adusă hotărârii vizează dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 7 - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Instanţa de apel a respins proba cu expertiza în specialitatea evaluare imobiliară, cu motivarea că nu este utilă, apreciind că lucrarea efectuată în faţa instanţei de fond a fost întocmită cu respectarea dispoziţiilor legale prevăzute de art. 25 şi 26 din Legea nr. 33/1994.
Motivarea din apel este contradictorie, deoarece instanţa de apel a omologat raportul de expertiză pe care prima instanţă l-a înlăturat, considerându-l contrar prevederilor art. 26 ale Legii nr. 33/1994 şi, cu toate acestea, a menţinut hotărârea primei instanţe.
Mai mult, instanţa a reţinut la fila 6 ultimul alineat din hotărâre, faptul că singurele valori certe sunt cele cuprinse în actele de la Primăria Râfov şi actele autentice de vânzare - cumpărare încheiate în perioada imediat următoare pronunţării hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 104 din 06 noiembrie 2007, aspect ce contravine dispoziţiilor legale prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care prevede că experţii vor ţine seama de preţurile care se vând imobilele la momentul întocmirii raportului de expertiză.
Aceste aspecte contradictorii din considerentele hotărârii instanţei de apel reprezintă o nemotivare a hotărârii.
Efectuarea unei noi expertize în faţa instanţei de apel constituia o probă concludentă şi utilă soluţionării cauzei şi care ar fi dus la înlăturarea arbitrariului cu privire la omologarea sau neomologarea raportului de expertiză.
A treia critica adusă hotărârii vizează dispoziţiile art. 304 alin. 1 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Instanţa de apel a apreciat greşit când a reţinut că singurele valori certe de tranzacţionare sunt cele evidenţiate de primărie şi cele din contractele de vânzare-cumpărare încheiate în perioada imediat următoare pronunţării hotărârii de despăgubire nr. 104 din 06 noiembrie 2007 (fila 5 ultimul alin. din hotărâre), deoarece art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 prevede că experţii vor stabili cuantumul despăgubirilor la data efectuării raportului de expertiză.
Instanţa de apel a statuat că preţul oferit de expropriator este mai mare decât preţul de tranzacţionare stabilit de către expertul D.L., desemnat de recurentă, apreciind că varianta propusă de aceasta este singura întocmită conform cerinţelor legale.
O astfel de concluzie dovedeşte că instanţa nu a arătat care sunt motivele pentru care părerile celorlalţi doi experţi nu fost înlăturate, iar, pe de altă parte, punctul de vedere al expertului D.L. a fost interpretat greşit.
Este greu de înţeles care este motivul pentru care varianta 1 din punctul de vedere al expertei D.L. este apreciată ca fiind întocmită conform cerinţelor legale şi de ce au fost înlăturate punctele de vedere al experţilor C.C. şi M.V., atâta timp cât valoarea de despăgubire stabilită de către cei trei experţi a fost calculată în baza înscrisurilor depuse de către pârâta C.N.A.D.N.R.
Recurenta consideră că valoarea de despăgubire pentru terenul ce face obiectul exproprierii este de 50,65 lei/ m.p. şi nicidecum cea rezultată din înscrisurile depuse de către pârâtă din care rezultă un preţ mediu de 4,22 lei/ m.p. şi nici valoarea rezultată din alte contracte de vânzare - cumpărare autentice, din care rezultă o valoare de 99,70 lei/ m.p.
Actele depuse de către intimata-pârâtă nu duc la concluzia existenţei unei identităţi între terenurile menţionate în actele depuse şi terenul proprietatea subsemnatei.
Recurenta apreciază că adresele eliberate intimatei de către Birourile Notarilor Publici şi Primăria Râfov, inclusiv contractele de vânzare - cumpărare şi promisiunile bilaterale de vânzare-cumpărare nu sunt acte în funcţie de care să se stabilească paguba pe care a suferit-o prin expropriere a terenului.
Analizând şi contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 12 decembrie 2008 şi din 20 februarie 2009 şi antecontractul autentificat din 20 octombrie 2009 se poate constata că nu există identitate între terenuri, iar preţurile au fost achitate anterior încheierii actelor în formă autentică cu o perioadă cuprinsă între 11 luni şi 18 luni, ceea ce dovedeşte vânzarea-cumpărarea între persoane apropiate, cu interese comune.
Actele depuse de către C.N.A.D.N.R. sunt contradictorii faţă de alte înscrisuri cum sunt contractele de vânzare - cumpărare autentificate din 23 martie 2009 şi din 07 mai 2009, inclusiv adresa din 23 septembrie 2008 emisă de Primăria Râfov, motiv întru care singurii în măsură să evalueze terenurile expropriate sunt experţii, care au stabilit o valoare de despăgubire în cuantum de 150.742,25 lei.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a analizat critica privind obiecţiunile la raportul de expertiză efectuat în cauză, apreciind că acestea au fost formulate de pârât la primul termen de judecată după depunerea lucrării în forma legală prevăzută de art. 25 din Legea nr. 33/1994 privind expropriere pentru cauză de utilitate publică. De asemenea, instanţa de apel a considerat că instanţa poate, chiar din oficiu, să dispună refacerea raportului când experţii nu s-au conformat obiectivelor stabilite, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
Prin urmare, nu sunt fondate criticile recurentei privind neanalizarea motivului de apel care se referea la nemotivarea încheierii din 2 martie 2010 prin care prima instanţă a respins excepţia decăderii statului român din dreptul de a formula obiecţiuni.
În ceea ce priveşte criticile privind decăderea pârâtei din acest drept, Înalta Curte le apreciază ca nefondate, având în vedere că obiecţiunile au fost formulate în conformitate cu dispoziţiile art. 212 alin. (2) C. proc. civ., respectiv la primul termen după depunerea lucrării.
Primul termen după depunerea lucrării are în vedere lucrarea depusă în conformitate cu condiţiile pe care legea le prevede pentru ca expertiza să poată fi considerată valabilă. În speţă, instanţa de apel a constatat că aceasta nu este semnată de către cei trei experţi, cum cere art. 26 al Legii nr. 33/1994.
Astfel, la următorul termen după depunerea lucrării, respectiv la 19 noiembrie 2009, s-a constatat că raportul de expertiză nu a fost semnat de către expertul M.V., motiv pentru care cauza a fost amânată la termenul din 2 decembrie 2009. Ulterior, la termenul din 28 ianuarie 2010, pricina s-a amânat pentru ca dosarul să fie repartizat aleatoriu ca urmare a pensionării judecătorului cauzei, astfel că de abia la termenul din 2 martie 2010 s-a putut constata că expertiza a fost semnată de toţi cei trei experţi desemnaţi pentru efectuarea expertizei, astfel că, fiind îndeplinite condiţiile de formă ale efectuării expertizei, numai la termenul din 2 martie 2010 se puteau formula obiecţiuni asupra fondului respectivei expertize.
Înalta Curte apreciază în acest context că obiecţiunile au fost depuse în termenul legal, motiv pentru care sancţiunea decăderii din dreptul de a formula obiecţiuni nu putea fi aplicată.
În aceste condiţii, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu este incident în cauză.
Analizând criticile care susţin motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, lămurindu-i şi înlocuindu-i motivarea ca urmare a omologării raportului de expertiză al expertei D.L., în varianta I a acestuia.
O astfel de soluţie nu poate avea la bază o motivare contradictorie, deoarece instanţa de apel, ca instanţă de fond, reapreciind probele deja administrate, poate ajunge la aceeaşi soluţie, însă în raport de alte argumente, astfel încât este în măsură să păstreze soluţia primei instanţe, înlocuindu-i motivarea, ceea ce este permis de lege, ca efect al devoluării fondului în apel.
Pentru stabilirea situaţiei de fapt, instanţa de apel nu are obligaţia să administreze noi probe, dacă apreciază, în temeiul art. 167 C. proc. civ., că acestea nu pot să aducă la dezlegarea pricinii deoarece cele deja administrate la prima instanţă de fond sunt concludente şi pertinente şi, pe baza lor, se poate identifica situaţia de fapt.
Alegerea variantei I la raportul de expertiză efectuat de către experta D.L. şi omologarea sa de către instanţa de apel, a fost motivată de faptul că numai experta D.L. a avut în vedere criteriul impus de art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, anume acela al preţului cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială.
Acest argument este suficient pentru a motiva, în mod implicit, înlăturarea celorlalte expertize efectuate în cauză, care nu au aplicat acest criteriu legal.
Expertiza realizată de D.L. la data de 29 octombrie 2009 a avut la bază metoda comparaţiei, „ţinând cont de preţurile practicate pe piaţă cu terenuri asemănătoare din zonă", prin raportare la comparabile din anii 2008 - 2009, metodă confirmată de către aceeaşi expertă prin răspunsul pe care l-a dat obiecţiunilor încuviinţate de instanţă, la data de 8 iunie 2010, unde a analizat „preţurile de tranzacţionare ale altor imobile de acelaşi fel".
Prin urmare, comparabilele au fost foarte apropiate de data efectuării expertizei şi concomitente acesteia, respectiv contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 20 februarie 2009 prin care două terenuri din aceeaşi comună, în suprafaţă de 4.951 şi 1.458 m.p., au fost vândute cu suma totală de 3.000 lei, ceea ce exprimă un preţ de 0,46 lei pe mp, respectiv contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 12 decembrie 2008 prin care un teren din aceeaşi comună a fost vândut cu 0,78 lei / m.p., adresa din 7 iunie 2010 a BNP - I.C. din care rezultă că în perioada 1 ianuarie 2009 - 23 iulie 2009 au fost vândute prin acest notariat terenuri arabile extravilane în comuna Rîfov cu preţuri declarate cuprinse între 0,4 şi 3 lei/ m.p., adresa din 2010 a BNP - L. şi D. din care rezultă că, în luna octombrie 2009, deci la momentul efectuării expertizei, un teren extravilan din aceeaşi comună a fost vândut cu 0,64 lei/ m.p., cât şi adresa din 2010 a Primăriei comunei Rîfov din care rezultă că în luna decembrie 2009 terenurile de pe raza comunei se vindeau cu 0,83 lei/ m.p.
Înscrisurile menţionate se referă la terenuri cu aceeaşi categorie de folosinţă, extravilan, care sunt situate în aceeaşi unitate administrativ teritorială, comuna Rîfov, judeţul Prahova, astfel încât nu este fondată susţinerea recurentei că nu există identitate de terenuri între terenul în litigiu şi comparabile.
În aceste condiţii nu pot fi primite criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994 care prevăd că expertiza trebuie să aibă în vedere preţurile cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ - teritorială, la data efectuării expertizei, sens în care instanţa de apel a admis obiecţiunile la raportul de expertiză şi a dispus ca experţii să răspundă acestora.
Înalta Curte constată că, faţă de diligenţa depusă de instanţă pentru a se obţine comparabile cât mai apropiate de momentul efectuării raportului de expertiză, recurenta nu a făcut dovada că ar fi existat comparabile, constatând în contracte de vânzare-cumpărare în formă autentică realizate la nivelul lunii octombrie 2009 şi iunie 2010 - când s-a realizat răspunsul la obiecţiuni de către experta D.L., pe care instanţa să nu le fi avut în vedere şi care să fie contrare celor administrate în cauză, în sensul de a dovedi o valoare mai mare a preţului terenului pe metru pătrat decât cea oferită de expropriator. Dacă acestea existau, recurenta le putea depune la dosar, ceea ce nu a făcut, chiar criticile sale din recurs raportându-se numai la contracte de vânzare - cumpărare din septembrie 2008 şi martie 2009.
Este de observat că respectarea art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994 impune ca părţile să fie în măsură să depună la dosar comparabile la nivelul perioadei în care se realizează expertiza, pentru imobile din aceeaşi unitate administrativ teritorială, iar, în măsura în care nu se pot produce astfel de comparabile, să se aibă în vedere comparabile cât mai apropiate de momentul realizării expertizei, în caz contrar putându-se ajunge la imposibilitatea realizării raportului de expertiză.
De asemenea, Înalta Curte observă că este în favoarea recurentei o evaluare în raport de contracte de vânzare - cumpărare la nivelul anului 2008 - 2009, având în vedere că, ulterior acestei perioade, preţul pe metru pătrat al terenurilor a scăzut considerabil datorită crizei economice, astfel încât recurenta nu poate invoca în mod plauzibil o afectare a dreptului său de a primi despăgubiri la reala valoare a imobilului de care a fost expropriată.
Din toate cele expuse anterior, Înalta Curte observă că nu s-a făcut dovada că recurenta este îndreptăţită la o despăgubire mai mare decât cea care i-a fost acordată prin hotărârea contestată, ceea ce demonstrează că instanţa de apel, lămurind motivarea primei instanţe, a făcut o corectă aplicare a art. 27 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, potrivit cu care despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată.
Pentru aceste argumente, Înalta Curte apreciază că nici motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta I.A. împotriva deciziei nr. 88 din 28 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 175/2012. Civil. Obligaţie de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1747/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
