ICCJ. Decizia nr. 1754/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1754/2012
Dosar nr. 69/103/2010
Şedinţa publică din 9 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 69/103 din 15 ianuarie 2010 reclamantul C.T.M. a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, la plata sumei de 250.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea mamei sale, Ţ.V. şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 1357/C din 4 octombrie 2010, Tribunalul Neamţ, a admis, în parte, acţiunea formulată în temeiul Legii nr. 221/2009, de reclamantul C.T.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pe care l-a obligat să-i plătească reclamantului suma de 4000 Euro (echivalentul în lei) pentru prejudiciul suferit prin condamnarea politică a defunctei Ţ.V.
A respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:
Mama reclamantului, a fost condamnată de Tribunalul Militar Iaşi, prin Sentinţa penală nr. 352 din 22 martie 1949, la 3 ani închisoare corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de dispoziţiile art. 209 pct. II lit. e) şi f) C. pen., aşa cum rezultă din ";procesul-verbal (Minută)"; - nr. 352 din 22 martie 1949 al Tribunalului Militar Iaşi (înaintat, în fotocopie, de C.N.S.A.S. Bucureşti cu Adresa nr. S/11927/D din 10 septembrie 2010) şi din Adresa nr. 75818 din 14 decembrie 1990 emisă de Ministerul de Interne, reţinându-se în sarcina acesteia că: ";a participat în calitate de membră în gruparea subversivă de tip legionar ";Grupul 41 FDC Piatra-Neamţ";.
Din cuprinsul Adreselor nr. 75818 şi 75889 din 21 decembrie 1990 emise de Ministerul de Interne rezultă că Ţ.V. (fostă C.) a fost arestată la 21 iunie 1948 şi a fost pusă în libertate la 25 iulie 1951.
În raport de dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 această condamnare pentru infracţiunea (delictul) prevăzut de art. 209 pct. II lit. e) şi f) C. pen. din 1936 (publicat în M.O. nr. 48/2.02.1948) constituie de drept condamnare cu caracter politic.
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevăd că persoana care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare al căror cuantum maxim a fost limitat (prin O.U.G. nr. 62/2010 care a modificat şi completat Legea nr. 221/2009) la 5.000 euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, tribunalul, având în vedere că suma maximă ce poate fi acordată descendenţilor pentru prejudiciul suferit de autorii lor este, conform art. 5 (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009, de 5.000 euro, raportat la împrejurările speţei, a apreciat că o sumă de 4.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de Ţ.V., prin condamnarea de natură politică.
Împotriva sentinţei au formulat apel atât reclamantul, cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Neamţ.
Reclamantul a criticat sentinţa tribunalului sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale acordate.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Neamţ a invocat, în esenţă, faptul că prin Deciziile nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, pronunţate de Curtea Constituţională şi publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010 s-a constatat ca prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, şi că dispoziţiile invocate sunt suspendate de drept.
În subsidiar, în măsura în care, ca urmare a punerii de acord a dispoziţiilor legale declarate neconstituţionale cu cele ale Constituţiei se va reglementa dreptul la despăgubiri al persoanelor care au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative, s-a solicitat reducerea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului în raport de durata executării pedepsei, de perioada scursă de la condamnare, de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în domeniul daunelor morale, precum şi de faptul că despăgubirile nu profită celui condamnat efectiv iar autoarea reclamantului a beneficiat şi de prevederile Decretului nr. 118/1990.
Prin Decizia nr. 23 din 7 martie 2011, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Neamţ împotriva Sentinţei civile nr. 1357/C din 04 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Neamţ pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins acţiunea reclamantului, ca nefondată, menţinând dispoziţia privind respingerea cererii de cheltuieli de judecată. A respins apelul declarat de reclamantul C.T.M. împotriva aceleiaşi decizii.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, prin Deciziile nr. 1358 din 20 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional, aşa încât în speţă se impune respingerea acţiunii reclamantului.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel reclamantul a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanţa să se pronunţe pe fondul acţiunii. în subsidiar a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul admiterii acţiunii, aşa cum a fost formulată.
În dezvoltarea motivelor de recurs reclamantul a susţinut că instanţa a respins acţiunea ca neîntemeiată, interpretând greşit actul dedus judecaţii.
Recurentul-reclamant a învederat instanţei de recurs că regimul de detenţie i-a produs mamei sale grave afecţiuni fizice, dar şi o alterare psihică şi că viaţa de familie a fost grav afectată din punct de vedere material, prin faptul ca mare parte din averea familiei a fost trecută în patrimoniul statului, dar şi moral, fiind lezate grav demnitatea şi onoarea mamei şi a familiei sale.
Recurentul-reclamant a mai susţinut că greşit instanţa a reţinut că în cauză nu ar mai avea temei juridic să judece cauza şi a invocat în acest sens art. 3 C. civ. şi art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurentul-reclamant a mai susţinut următoarele:
Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu poate avea efecte asupra litigiului născut sub imperiul Legii nr. 221/2009, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată fiind aplicabilă pe tot parcursul judecăţii, prin dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 instituindu-se speranţa legitimă de a obţine recunoaşterea creanţei sale.
Prin decizia pronunţată de instanţa de apel s-a produs o încălcare a principiului neretroactivităţii legii în pofida prevederilor art. 1 C. civ. şi art. 15 alin. (2) din Constituţie, precum şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Blecic v. Croaţia, parag. 81) şi a principiului egalităţii armelor în procesul civil, cu consecinţa încălcării dreptului la un proces echitabil, aşa cum este prevăzut de art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Invocând cauzele Metaxas c. Greciei şi Karahalios c. Greciei, recurentul-reclamant a susţinut că atât timp cât, în speţe similare, au fost obţinute despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, şi ceilalţi reclamanţi, ale căror cauze sunt în curs de soluţionare au acelaşi drept - de a le fi soluţionate cauzele, potrivit probelor administrate.
Legea nr. 221/2009 este adoptată în concordanţă cu Rezoluţiile APCE nr. 1096 din 1996 şi nr. 1481 din 2006, documente care fac parte din categoria actelor internaţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. În conformitate cu prevederile art. 20 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
Dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2) şi art. 147 alin. (1) şi (4), precum şi dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 din Constituţie coroborate cu cele ale art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale impun că hotărârea judecătorească pronunţată în baza unei legi care la momentul emiterii sale era în vigoare şi aplicabilă nu poate fi retractată ulterior în urma ingerinţelor Curţii Constituţionale.
De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii (erga omnes) şi nu limitate doar la părţile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepţia (inter partes) şi au putere numai pentru viitor. Efectele juridice produse de dispoziţiile legale anterior constatării neconstituţionalităţii lor rămân valabile, potrivit principiului aplicării legilor în timp.
Efectul ex nunc al actelor Curţii constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept.
Pe cale de consecinţă, efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională.
Doar astfel reclamanţii au dobândit o speranţă legitimă de a obţine recunoaşterea creanţelor lor, în situaţia contrară încălcându-se art. 1 din Primul Protocol Adiţional combinat cu art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în raport de soluţiile irevocabile primite de alţi reclamanţi.
Transpunerea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în dreptul intern al statelor părţi se face potrivit dispoziţiilor din sistemul legal al fiecărui stat, care poate, sau nu, să îi asigure prioritate în raport cu reglementările interne.
România a ratificat Convenţia şi Protocoalele ei adiţionale prin Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of. nr. 135/31.05.1994, intrată în vigoare la 20 iunie 1994. Statutul acesteia în dreptul românesc este reglementat de acţiunea combinată a art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţia României. Potrivit art. 11 alin. (2), tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar potrivit art. 20 dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Prin urmare, mecanismul constituţional descris mai sus încorporează textul Convenţiei Europene în dreptul intern, conferindu-i totodată o forţă juridică superioară legilor şi permiţând aplicarea sa directă de către instanţele interne. Făcând parte din dreptul intern, Convenţia nu îşi pierde însă caracterul principal de act de drept internaţional.
Superioritatea Convenţiei Europene faţă de normele de drept interne, forţa juridică supralegislativă a acesteia rezultă din textul constituţional - art. 20 alin. (2). Datorită principiului subsidiarităţii consacrării şi protecţiei internaţionale a drepturilor omului, în raport cu dreptul intern, în caz de conflict, reglementările internaţionale vor prevala şi le vor înlătura pe cele interne, numai în ipoteza în care sunt mai favorabile.
Superioritatea Convenţiei se aplică atât în raport cu legile anterioare, cât şi în raport cu cele posterioare intrării în vigoare a acesteia. Pe data intrării în vigoare a Convenţiei, dispoziţiile contrare din legile anterioare, sunt abrogate implicit, iar constatarea acestei abrogări o poate face orice autoritate publică ce interpretează şi aplică legea.
În raport cu legile interne posterioare intrării în vigoare a Convenţiei, intervine sancţiunea prevăzută de art. 20 alin. (2) din Constituţie, şi anume inaplicabilitatea legii interne contrare, aspecte ce pot fi constatate, de asemenea de orice autoritate publică ce interpretează şi aplică legea, nu numai de Curtea Constituţională.
În cauza Gans Dos ier tind Fordertechnic GmbH contra Germaniei, Curtea a statuat cu valoarea de principiu că noţiunea de bunuri din art. 1 al Protocolului 1 are o semnificaţie autonomă şi nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, anumite alte drepturi şi interese ce constituie active putând fi considerate ";drepturi de proprietate, deci bunuri";, potrivit acestei dispoziţii.
Orientarea de ultim moment a Curţii Europene a Drepturilor Omului este aceea de a da putere obligatorie erga omnes precedentului judiciar, mai ales în cazul în care procesul respectiv se va fi finalizat în faţa Curţii de Casaţie, în calea de atac a recursului; edificatoare, în acest sens, este cauza Beian contra României din decembrie 2007, în care s-a arătat, printre altele, că instanţa de la vârful sistemului judiciar al României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are rolul de integrator şi de unificator al practicii judiciare şi care trebuie să asigure predictibilitatea actului de justiţie, printr-un sistem de hotărâri de speţă care să nu se contrazică între ele şi să nu pună în discuţie credibilitatea actului de justiţie; lipsa de predictibilitate şi de credibilitate duce la o încălcare indirectă, dar nu mai puţin periculoasă, a principiului convenţional şi constituţional al liberului acces la justiţie, precum şi a dreptului la un proces echitabil; în această optică, o soluţie de speţă nu poate fi contrazisă de o altă soluţie de speţă, dacă speţele sunt identice sau similare, de unde concluzia că precedentul judiciar poate avea caracter de izvor de drept în speţe identice sau similare; ideea de unitate a practicii şi de predictibilitate a actului de justiţie este, de altfel, prezentă şi în Constituţie [art. 124 alin. (2) - ";Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi";].
Mai mult în condiţiile în care soluţiile pronunţate în speţe de acelaşi gen ar fi diferite s-ar încălca art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care prevede -interzicerea generală a discriminării, în sensul că nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică.
Concluzionând, prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare. Acest aspect implică obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională.
Aprecierea asupra caracterului şi efectelor deciziei Curţii Constituţionale prin care s-a admis sau s-a respins excepţia de neconstituţionalitate şi asupra efectului deciziilor instanţei de contencios constituţional (considerente şi dispozitiv) prin care s-a analizat conformitatea unor dispoziţii legale din dreptul intern cu normele dreptului comunitar, asupra instanţelor de drept comun, reprezintă chestiuni de judecată, fiind rezultatul unui raţionament logico-juridic şi al unui proces de interpretare sistematică a dispoziţiilor legale incidente şi, în consecinţă, constituie atributul esenţial al activităţii de judecată.
Interpretarea textelor legale aplicabile cazului cu care a fost învestit este în atribuţia esenţială şi exclusivă a judecătorului cauzei, iar rezultatul operaţiunii de interpretare şi soluţia dată speţei nu poate face obiectul unei cenzuri administrative.
În sensul celor menţionate, recurentul-reclamant a invocat faptul că după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale unele instanţe au judecat cauzele pendinte raportându-se la Legea nr. 221/2009, în vigoare la momentul introducerii acţiunilor, astfel procedând instanţa Curţii de Apel Oradea în mai multe dosare, al căror număr şi mod de soluţionare a fost indicat de recurentul-reclamant în cererea de recurs, exemplificativ.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.
Cu titlu preliminar, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează, respectiv interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Cu privire la criticile vizând efectele, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 sunt de reţinut următoarele:
Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege menţionat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Se va face, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intră sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un ";bun"; al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: ";deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează";; că ";dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată"; şi, prin urmare, ";instanţele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale";.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, Înalta Curte s-a pronunţat, în recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, prin care s-a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, ";dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.";
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în Monitorul Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 07 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului şi nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurentul-reclamant, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii s-a statuat, de asemenea, că prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul pretinsei ";discriminării"; constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi decelată nicio încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, ";exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie";.
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În ce priveşte Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Adunării Generale a O.N.U., la care face trimitere recurentul-reclamant, este de reţinut că acestea sunt documente politice internaţionale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. şi, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaţionale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 şi 20 din Constituţie, care se referă numai la tratatele internaţionale.
Având în vedere temeiurile menţionate, invocarea de către recurentul-reclamant a jurisprudenţei unor instanţe despre care acesta afirmă că după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale au judecat cauzele pendinte raportându-se la Legea nr. 221/2009, în vigoare la momentul introducerii acţiunilor, nu are relevanţă în cauză deoarece art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, iar Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv.
În raportul juridic dedus judecăţii de reclamant este incidentă această normă imperativă, de ordine publică astfel că aplicarea ei imediată nu poate fi tăgăduită sau nesocotită.
Recurentul-reclamant a invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 3 C. civ., însă nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi culpabilă de denegare de dreptate, deoarece acţiunea reclamantului a fost soluţionată.
Faptul că instanţa de apel a respins acţiunea, arătând, prin considerentele hotărârii, motivele pentru care s-a impus soluţia adoptată (intervenirea pe parcursul judecăţii a deciziilor Curţii Constituţionale), nu înseamnă că judecătorul a refuzat să judece, în sensul prevăzut de art. 3 C. civ.
Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul C.T.M. împotriva Deciziei nr. 23 din 7 martie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2012.
← ICCJ. Decizia nr. 1753/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1755/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
---|