ICCJ. Decizia nr. 1752/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1752/2012
Dosar nr. 4956/108/2009
Şedinţa publică din 9 martie 2012
Asupra cauzei civile de faţă;
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Arad la data de 25 septembrie 2009, reclamanţii M.P. şi C.L. au chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 1.500.000 euro, respectiv echivalentul în lei la cursul euro din ziua plăţii - cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a tatălui lor, M.P., la 10 ani închisoare corecţională, 3 ani interdicţie corecţională pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 120 din 24 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 4956/108/2009, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii M.P. şi C.L. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, având ca obiect pretenţii.
A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să achite reclamanţilor suma de 80000 euro sau echivalent în lei, la cursul B.N.R. în ziua plăţii.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de câte 2400 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre Tribunalul Arad a reţinut următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 14 din 29 noiembrie 1949 a Tribunalului Militar teritorial Timişoara tatăl reclamanţilor M.P. a fost condamnat la 10 ani închisoare corecţională, 1000 lei amendă corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională, pentru crima de uneltire contra ordinei sociale potrivit art. 209 pct. IV C. pen. şi confiscarea totală a averii, iar prin Decizia penală nr. 256 din 03 martie 1956 s-a redus pedeapsa la 5 ani închisoare corecţională.
Acţiunea reclamanţilor a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 a Legii nr. 221/2009, lege cu caracter reparatoriu în cuprinsul căreia se arată că, ";constituie măsură administrativă, cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei Miliţii sau Securităţi, având ca obiect (...) internarea în unităţi şi colonii de muncă (...)";, iar în cuprinsul aceleiaşi legi art. 5 alin. (1) lit. a) se arată că ";orice persoană ce a suferit condamnări sau măsuri cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii până la gradul al doilea inclusiv pot solicita instanţei acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral (...)";
În atare condiţii, tribunalul a reţinut că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., ale art. 52 alin. (3) din Constituţia României, cu referire (orientativ doar în ceea ce priveşte criteriile de acordare) la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. sunt îndeplinite şi că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanţelor Publice, a pagubei suferite de către reclamanţi, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acestora în scopul repunerii pe cât posibil în situaţia anterioară a reclamanţilor.
Împotriva Sentinţei civile nr. 120/PI din 24 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 4956/108/2009 au declarat apel reclamanţii M.P. şi C.L. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad.
Reclamanţii M.P. şi C.L. au solicitat schimbarea sentinţei în sensul admiterii în totalitate a acţiunii şi acordării sumei de 1.500.000 euro.
Pârâtul apelant Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată.
În motivarea apelului pârâtului s-a arătat că, beneficiază de dreptul la despăgubiri morale doar persoanele condamnate politic şi nu cele deportate în Siberia sau în Bărăgan.
S-a arătat că sentinţa de condamnare nu conţine menţiunea (caracterul politic).
De asemenea, s-a arătat că prejudiciul invocat, şi reţinut de către prima instanţă a fost remediat prin aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, ceea ce exclude o nouă reparaţie în acest sens.
Prin Decizia civilă nr. 384A din 28 februarie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamanţii M.P. şi C.L. împotriva Sentinţei civile nr. 120/PI din 24 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Arad.
A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad împotriva aceleiaşi sentinţe şi, rejudecând:
A schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acţiunea civilă introdusă de către reclamanţi împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Curtea Constituţională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24 /2000, această împrejurare determinând existenţa unor reglementări paralele, cu aceleaşi conţinut şi finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituţională.
De asemenea, Curtea Constituţională a mai reţinut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag şi încalcă regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariţia unor soluţii judiciare total diferite, pronunţate în cauze care au acelaşi temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existenţa unei norme de drept accesibile precise şi previzibile, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei).
Aceeaşi Curte Constituţională a mai reţinut că textul în analiză nu defineşte o reglementare clară şi adecvată sau proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări şi violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Faţă de această motivare şi mai ales de soluţia Curţii Constituţionale, descrisă mai sus, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
Nu poate subzista susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost proprietarul unui ";bun";, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea, în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, or, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în Monitorul Oficial, este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au declarat recurs reclamanţii M.P. şi C.L., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată, precum şi cheltuieli de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanţii au susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi a fost dată cu încălcarea principiilor egalităţii armelor, neretroactivităţii legii, egalităţii în drepturi, a prevederilor Constituţiei, Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi altor norme de drept internaţional la care România a aderat invocând următoarele argumente:
Prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost creată reclamanţilor speranţa dobândirii unui bun, respectiv dreptul de a obţine despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea dispusă, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar intervenţia legislativă pe parcursul judecării litigiului prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale conduce la încălcarea principiului egalităţii armelor în procesul civil cu consecinţa nerespectării dreptului reclamanţilor la un proces echitabil astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Decizia nr. 1358/2010, prin care Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi al Legii nr. 221/2009, acesta fiind chiar articolul în baza căruia se puteau solicita daune morale ca urmare a suferinţelor îndurate de către persoanele condamnate politic, nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunţării ei, ci acelor acţiuni înregistrate ulterior publicării sale în Monitorul Oficial.
A se aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor care sunt îndreptăţite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi petenţii au depus cererile în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, (...), s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, (...)astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivităţii fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croaţia, parag. 81).";
Urmare a aplicării Deciziei nr. 1358/2010 cauzelor pendinte se creează două categorii de persoane care, deşi se află în situaţii identice sau comparabile, se bucură de tratament juridic preferenţial unele de altele, adică se realizează o discriminare a condamnaţilor şi deţinuţilor, la care fac referire art. 1 - 2 din Legea nr. 221/2009, contrar art. 14 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În consecinţă, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, astfel că se impune a acorda prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.
Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile, aceasta fiind prima reformă în sistemul judiciar român, judecătorul român fiind astfel judecătorul Convenţiei, conform afirmaţiilor publice ale unui înalt magistrat.
Constituţia României mai prevede că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Este şi cazul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, din acel moment aceasta devenind parte integrantă a sistemului român de drept şi dobândind în cadrul acestuia, aplicabilitate directă, având forţa juridică constituţională şi supralegislativă.
În caz de neconcordanţă între dispoziţiile Convenţiei şi legile interne, în sistemul prevăzut de dispoziţiile art. 20 din Constituţie, aceasta poate fi invocată direct în faţa instanţelor de judecată, sancţiunea aplicabilă fiind inaplicabilitatea normelor interne contrare Convenţiei, în raporturile juridice concrete şi cu privire la situaţia conflictuală supusă examinării instanţei de judecată.
De asemenea, prevederile Convenţiei, împreună cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, alcătuiesc un ";bloc de convenţionalitate"; care este direct aplicabil în sistemul de drept român. La rândul său, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului are şi ea forţa constituţională şi supralegislativă, astfel încât instanţele de judecată române vor fi obligate să le aplice, indiferent dacă soluţiile jurisprudenţiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului au fost pronunţate în cauze referitoare la România sau la alte state părţi ale Convenţiei.
Curtea de Apel Timişoara trebuia să analizeze consecinţele deciziei Curţii Constituţionale asupra drepturilor reclamanţilor, din perspectiva art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, a art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează în esenţă dreptul de proprietate, a art. 11 alin. (2), art. 15, art. 16, art. 20, art. 21 din Constituţia României şi nu să respingă apelul reclamanţilor.
Recurenţii-reclamanţi au invocat în susţinerea recursului lor, jurisprudenţa Înaltei Curţi în dosare având ca obiect speţe asemănătoare precum şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Niţă contra României, cauza Broniowski vs. Polonia)
Au arătat că înţeleg să invoce în speţă aplicarea directă a prevederilor art. 14, art. 6 şi art. 5 alin. (5) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a art. 1 din Protocolul nr. 1, a prevederilor Constituţionale ce le sunt favorabile, precum şi a Legii nr. 221/2009, în temeiul căreia s-a pronunţat în cazul lor o hotărâre în prima instanţă.
Au mai susţinut că s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului că o diferenţă de tratament între persoane plasate în situaţii analoage sau compatibile este discriminatorie dacă ea nu se bazează pe o justificare obiectivă şi rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului: cauza Frette c. Franţa, Hotărârea din 26 februarie 2002; cauza Pretty c. Regatului Unit, Hotărârea din 29 aprilie 2002, cauzele Marckx c. Belgiei, Hotărârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pag. 16. parag. 33, respectiv Fredin c. Suediei).
De asemenea, în cauza Stubbings c. Marea Britanie (Hotărârea din 24 septembrie 1996) s-a decis că există ";discriminare în sensul articolului 14 al Convenţiei atunci când persoanele aflate în situaţii identice sau compatibile se bucură de tratament preferenţial unele faţă de altele";.
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare nedreaptă este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, din motive neimputabile reclamanţilor.
Or, instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că ";violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite";.
Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că art. 5 alin. (5) din Convenţie stipulează că ";orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.";
Acest drept la reparaţii trebuie exercitat însă în mod nediscriminatoriu, cu respectarea art. 14 din Convenţie. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că suma acordată cu titlu de reparaţii pentru detenţie nelegală trebuie sa aibă un cuantum suficient de mare, astfel ca dreptul acesta să apară concret şi efectiv, şi nu teoretic şi iluzoriu (cazul KW c. Suisse, Hotărârea din 3 decembrie 1997).
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.
Dreptul la indemnizare pentru detenţia nelegală suferită, al cărui cuantum, potrivit normelor naţionale, este stabilit de jurisdicţiile civile, reprezintă ";drepturi şi obligaţii cu caracter civil"; în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie.
Art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, impune o sferă suplimentară de protecţie. În cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislaţiei naţionale, precum şi în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice, în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale are obligaţia de a se comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii, Hotărârea din 2009).
Recurenţii-reclamanţi au susţinut că este indubitabil că prin nedreapta condamnare şi măsura confiscării averii tatălui lor, M.P., acestuia i-au fost încălcate drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate, prevăzut prin art. 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, dreptul la viaţa de familie prevăzut de art. 16 (3) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cât şi a Constituţiei României din acea vreme, dreptul la sănătate şi îngrijire medicală, prevăzut de art. 25 (1) precum şi dreptul la respectarea proprietăţii sale, reglementat de legea fundamentală a Statului Român, precum şi de actele normative cu caracter internaţional ratificate de Statul Român.
Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege menţionat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Se va face, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intră sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un ";bun"; al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: ";deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează";; că ";dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată"; şi, prin urmare, ";instanţele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale";.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, Înalta Curte s-a pronunţat, în recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, prin care s-a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, ";dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.";
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în Monitorul Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 28 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului şi nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii s-a statuat, de asemenea, că prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul pretinsei ";discriminării"; constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi decelată nicio încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, ";exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie";.
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Tot astfel, pentru considerentele expuse, reţinute în cuprinsul Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţate de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 3307 C. proc. civ., se constată că susţinerea vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea normelor comunitare menţionate nu poate fi primită şi că nu se mai impune nici analizarea cuantumului despăgubirilor solicitate de reclamanţi prin acţiune, care nu mai poate avea loc, odată ce şi-au încetat efectele dispoziţiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale.
Faţă de cererea recurenţilor-reclamanţi care au înţeles să invoce în speţă aplicarea directă a prevederilor art. 14, art. 6 şi art. 5 alin. (5) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a art. 1 din Protocolul nr. 1, a prevederilor Constituţionale ce le sunt favorabile, precum şi a Legii nr. 221/2009, în temeiul căreia s-a pronunţat în cazul lor o hotărâre în prima instanţă sunt de reţinut următoarele:
Temeiul juridic al cererii în despăgubiri formulate de reclamanţi l-a constituit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinat ca atare în primă instanţă - iar analizarea pretenţiilor din perspectiva altor prevederi legale ar echivala cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, potrivit art. 316 coroborat cu art. 294 C. proc. civ., în recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanţa de recurs examinează legalitatea hotărârii recurate în raport de cadrul procesual şi de temeiurile de drept fixate în fazele procesuale anterioare, neputându-se pronunţa pentru prima oară în recurs asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant şi nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
Excepţiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. sunt redate în teza II şi în alin. (2) din acelaşi art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu şi cauza acesteia.
Fiind de strictă interpretare şi aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se şi la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
Având în vedere temeiurile arătate, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi, soluţie în raport de care acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de reclamanţi prin cererea de recurs, nu se justifică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii M.P. şi C.L. împotriva Deciziei nr. 384 A din 28 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1751/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1753/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
