ICCJ. Decizia nr. 1794/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1794/2012
Dosar nr. 18000/3/2009
Şedinţa publică din 13 martie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de fată retine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 29 aprilie 2009, reclamanta V.E. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti - prin primarul general şi pe S.C. A. S.A., ca urmare a refuzului îndelungat şi nejustificat al entităţii deţinătoare, de a soluţiona notificarea formulată, în temeiul Legii nr. 10/2001, art. 21 (1).
Prin Sentinţa civilă nr. 1329 din 6 octombrie 2010, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta V.E., M.T., M.M., M.N., B.M. şi B.N., astfel cum a fost precizată; au fost obligaţi pârâţii să restituie în natură reclamanţilor imobilele situate în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 220,08 mp şi construcţii şi compus din teren în suprafaţă de 236,12 mp şi construcţie, astfel cum au fost identificate prin rapoartele de expertiză tehnică specialitatea construcţii civile şi specializarea topografie, a omologat rapoartele de expertiză tehnică specialitatea construcţii civile efectuat de dl. expert V.M., aflată la dosar şi în specialitatea topografie, efectuat de dl. expert S.G., şi a obligat pârâţii la plata către reclamanta V.E. a sumei de 1.200 RON onorariu de avocat şi 2.000 RON onorariu experţi tehnici, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de S.C. A. S.A. şi Primăria municipiului Bucureşti, prin Decizia nr. 255/A din 10 martie 2011 a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti; a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe şi, drept consecinţă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea faţă de această pârâtă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală. Celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate au fost menţinute, iar apelanta-pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti a fost obligată la plata sumei de 2.300 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamanta V.E.
La pronunţarea deciziei instanţa de apel a reţinut cele ce urmează:
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta S.C. A. S.A., Curtea a constatat că s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că societatea pârâtă nu are calitatea de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, având în vedere statutul acesteia de mandatar, prestator de servicii al Municipiului Bucureşti cât şi dispoziţiile H.G. nr. 250/2007 care definesc noţiunea de unitate deţinătoare în procedura Legii nr. 10/2001.
Unitatea administrativ-teritorială (în speţă Municipiul Bucureşti) exercită dreptul de dispoziţie asupra bunurilor din domeniul privat al acesteia, aşa încât s-a constat că apelanta-pârâtă nu poate fi considerată ca fiind unitatea deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, având în vedere şi calitatea acesteia de mandatar al pârâtului Municipiului Bucureşti şi de prestator de servicii al acestuia.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, Curtea a reţinut lipsa declaraţiei din partea notificatorilor din care să rezulte că nu mai au probe de depus nu poate constitui un impediment pentru unitatea deţinătoare de a soluţiona notificarea în termenul legal, această cerinţă fiind stipulată de legiuitor în favoarea persoanelor îndreptăţite în sensul că reprezintă o garanţie pentru acestea că unitatea deţinătoare va rezolva cererea de acordare a măsurilor reparatorii, analizând întregul material probator pe care persoanele îndreptăţite ar fi putut să-l pună la dispoziţia unităţii deţinătoare.
Prevederile pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003 stabileau că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire putea avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Prevederile art. 23.3. din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 evidenţiază că actele solicitate în mod expres de către entităţile învestite cu soluţionarea notificării, care se depun după data de 14 mai 2003, pot fi luate în considerare numai dacă aceasta (entitatea învestită) consideră că sunt esenţiale pentru soluţionarea notificării şi numai dacă nu s-a emis deja decizia de soluţionare.
Curtea a apreciat că aceste dispoziţii legale sunt de natură să ofere un răspuns şi celeilalte susţineri a apelantului pârât, din economia acestor prevederi (astfel cum au fost interpretate şi de instanţa supremă prin Decizia civilă nr. XX/2007 pronunţată în recurs în interesul legii) rezultând caracterul obligatoriu şi imperativ al termenului de 60 de zile stabilit de legiuitor, care decurge din natura acestuia de termen procedural, de decădere.
De asemenea, faptul că legea stabileşte în sarcina persoanelor îndreptăţite obligaţia de a face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului a cărui retrocedare se cere cât şi dovada deţinerii legale a acestuia la momentul preluării abuzive, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece, în condiţiile în care cei care au formulat notificare nu fac aceste dovezi, unitatea deţinătoare poate să respingă notificarea în termenul legal de soluţionare.
Depunerea unor înscrisuri doveditoare în copie, neînsoţite de exemplarul original al acestora, nu poate reprezenta o justificare pentru nesoluţionarea notificării în termenul de 60 de zile, unitatea deţinătoare având posibilitatea, aşa cum prevăd Normele metodologice să ceară completarea materialului probator prin depunerea originalului, iar în cazul în care această solicitare rămânea fără efect din partea persoanelor îndreptăţite, unitatea deţinătoare putea soluţiona notificarea în aceste condiţii.
În ceea ce priveşte susţinerile apelantului referitoare la termenul în care trebuiau depuse actele doveditoare, Curtea a apreciat că eventuala nerespectare a acestuia de către cei care au formulat notificări nu poate avea semnificaţia unei exonerări de răspundere a unităţii deţinătoare pentru nesoluţionarea în termenul legal a cererii de retrocedare cu care a fost învestită, în condiţiile în care unitatea deţinătoare a avea posibilitatea să solicite completarea probatoriul, cu indicarea concretă a actelor ce trebuie depuse, iar lipsa unui răspuns adecvat din partea notificatorului sau comunicarea unui răspuns în sensul că nu poate completa probaţiunea sau nu apreciază necesar, dădea dreptul unităţii deţinătoare să treacă la soluţionarea cererii pe baza celor existente în dosar la acel moment, cu respectarea termenului de 60 de zile.
Împotriva deciziei a formulat recurs Primăria municipiului Bucureşti, întemeiat pe dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor se arată că în mod greşit s-a reţinut existenţa unui refuz nejustificat al Municipiului Bucureşti de a soluţiona notificarea şi incidenţa Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece procedura administrativă este încă în desfăşurare, până la emiterea unei dispoziţii.
O altă critică se referă la cuantumul nejustificat de mare al cheltuielilor de judecată acordate în apel cât timp nu s-au administrat probe noi, iar cauza s-a soluţionat cu celeritate.
Intimaţii-reclamanţi, prin întâmpinarea formulată în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente cauzei, reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
1. Petiţionarii M.T., M.M., M.M. şi V.E., în calitate de moştenitori ai defunctului M.I., au formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, şi au transmis Primăriei municipiului Bucureşti prin intermediul B.E.J. D., I. şi C., Notificarea nr. 1502 din 25 iulie 2001 prin care au solicitat restituirea imobilului situat în Bucureşti.
Notificarea nu a fost soluţionată de unitatea deţinătoare în termenul prevăzut de art. 25 din legea de reparaţie, motiv pentru care, după aproape 8 ani de la transmiterea notificării, la 24 aprilie 2009, petiţionarii au învestit instanţa de judecată cu acţiunea ce formează obiectul prezentei cauze.
Recurenta susţine că dispoziţiile Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite nu sunt aplicabile întrucât etapa administrativă nu a fost epuizată.
Critica este vădit nefondată câtă vreme, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, termenul de 60 de zile stabilit de legiuitor nu a fost prorogat în condiţiile art. 25 din lege.
Drept urmare, cum recurenta, în calitate de unitate deţinătoare, nu a respectat obligaţia instituită prin art. 25 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, au devenit pe deplin aplicabile dispoziţiile Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.
Potrivit acestei decizii, obligatorii pentru instanţe conform art. 3307 C. proc. civ., lipsa răspunsului unităţii deţinătoare echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat.
În consecinţă, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea persoanei îndreptăţite.
2. Apelul declarat de Primăria municipiului Bucureşti a fost respins de instanţa de apel, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Recurenta invocă încălcarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că instanţa ar fi trebuit să diminueze cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de intimaţii-reclamanţi faţă de gradul redus de dificultate al procesului.
Conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să micşoreze onorariile avocaţilor ori de câte ori vor constata că sunt nepotrivit de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Critica nu poate fi primită având în vedere valoarea mare a pricinii respectiv două imobile situate în zona centrală a Bucureştiului, solicitate a fi restituire în natură încă din 2001.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 255A din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1793/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1798/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
