ICCJ. Decizia nr. 1832/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1832/2012
Dosar nr.292/30/2009
Şedinţa publică din 14 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 497/ PI din 23 februarie 2010, Tribunalul Timiş a respins contestaţia formulata de contestatorii J.G.H. şi K.H.N. în contradictoriu cu intimaţii Primarul Municipiul Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara, a respins contestaţia din Dosarul conexat nr. 808/30/2009, formulata de contestatoarea F.K.G. şi a admis cererea de intervenţie accesorie formulata de intervenienta T.M.C.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin contestaţia înregistrată la data de 19 ianuarie 2009, contestatorii J.G.H. şi K.H.N. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiul Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Statul Român prin Consiliu Local al Municipiului Timişoara şi Ministerul Economiei si Finanţelor Publice, anularea dispoziţiei nr. 2995 din 30 decembrie 2008 emisă de Primarul Municipiul Timişoara, referitoare la imobilul situat în Timişoara, str. C.B., jud. Timiş, prin care s-au respins notificările din 14 noiembrie 2001 şi din 08 februarie 2002, restituirea în natură a părţii din imobil cu privire la care se poate dispune această măsură, şi anume partea din imobil ce nu a fost înstrăinată în baza Legii nr. 112/1005, respectiv teren şi curte în suprafaţă de 409 m.p. din CF Timişoara, apartamentul nr. 2 din CF Timişoara, terenul în suprafaţă de 382 m.p., înscris în CF Timişoara, şi, de asemenea, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr. 1 din CF Timişoara, conform prevederilor Legii nr. 247/2005.
Au mai solicitat contestatorii ca, în urma stabilirii valorii apartamentului nr. 1 din imobil, pentru care li se cuvin măsuri reparatorii în echivalent, să se dispună compensarea acestei valori cu valoarea actualizată până în prezent a despăgubirilor primite de M.M.M. pentru cota de ½ parte a imobilului situat în Timişoara, str. C.B., iar, in cazul în care va rezulta o diferenţă, pârâţii să fie obligaţi la plata acesteia.
S-a mai solicitat rectificarea cărţilor funciare, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român şi înscrierii dreptului de proprietate al contestatorilor, în cota de ½ părţi fiecare.
Pentru ipoteza în care nu va fi soluţionată în fond contestaţia, s-a solicitat, urmare a anulării dispoziţiei contestate, obligarea pârâţilor să emită o dispoziţie prin care să le fie acordate contestatorilor măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul menţionat, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, contestatorii au învederat instanţei că au calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii privind imobilul, astfel cum atestă certificatul de moştenitor nr. X/2004 eliberat de B.N.P. - C.R. şi a actelor de stare civilă care atestă calitatea de succesori în drepturi ai foştilor proprietari deposedaţi abuziv.
Pârâtul Primarul Municipiul Timişoara, prin întâmpinare, a solicitat respingerea contestaţiei, susţinând că, potrivit certificatului de calitate de moştenitor din 31 iulie 2004 emis de B.N.P. - L.D., după defuncta C.A. a rămas, ca unic moştenitor, J.M., şi este străină de succesiune M.M.M., în calitate de fiică a defunctei, iar singurii moştenitori ai întregului imobil sunt contestatorii, ori imobilul a fost revendicat în baza Legii nr. 112/1995 de către M.M.M. şi i s-au acordat despăgubiri pentru cota de ½, ce au şi fost încasate de către aceasta.
S-a mai precizat prin întâmpinare că, prin adresele emise de către Primăria Municipiul Timişoara, s-a solicitat contestatorilor depunerea actului de curatela în original, apostilat, tradus şi legalizat, copii legalizate ale actelor de identitate şi procura in original, tradusă şi legalizată, care însă nu au fost depuse.
Pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar, pe fond, a solicitat respingerea contestaţiei.
Împotriva aceleiaşi Dispoziţii având nr. 2995, a formulat contestaţie si contestatoarea F.K.G., înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 808/30/2009, la data de 06 februarie 2009, cerere care conţine aceleaşi pretenţii şi critici aduse deciziei atacate, contestatoarea precizând că are, alături de J.G.H. şi K.H.N., calitatea de persoană îndreptăţită, conform Legii nr. 10/2001, privind imobilul situat în Timişoara, str. C.B.
La termenul din data de 24 noiembrie 2009, văzând legătura existentă între cele două cauze, pentru o mai bună administrare a justiţiei, în temeiul dispoziţiilor art. 164 alin. (1) C. proc. civ., s-a dispus conexarea celor două pricini.
În cauză, a formulat cerere de intervenţie accesorie, în interesul pârâtului Primarul Municipiul Timişoara, intervenienta T.M.C., solicitând respingerea contestaţiilor formulate, susţinând că procura depusă de mandatara contestatorilor nu este o procură autentificată la notar, aşa cum prevede legea specială, ci este un mandat sub semnătură legalizată şi că lipsesc o serie de acte justificatoare care să demonstreze dreptul la măsuri reparatorii.
Prima instanţă a reţinut că prin Dispoziţia nr. 2995 emisă de Primarul Municipiul Timişoara, la data de 30 decembrie 2008, au fost respinse notificările din 14 noiembrie 2001 formulată de petenta J.G.H. şi din 08 februarie 2002 formulată de K.H.N. în calitate de reprezentant al mamei sale, K.E., reţinându-se că petenţii nu au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite.
Deşi, iniţial, notificatorii au solicitat acordarea de despăgubiri pentru cota de ½ din imobil, fiecare pentru câte ¼, ulterior şi-au modificat această poziţie, solicitând restituirea în natură a întregului imobil, iar, pe calea prezentei contestaţii, restituirea în natură a apartamentului ce se află în proprietatea statului situat în imobilul din litigiu şi a suprafeţei de teren de 409 m.p.
La data de 19 octombrie 2005 a decedat K.E., având ca moştenitori legali pe contestatorii K.H. şi F.K.G. (fila 169 vol. II).
Din piesele dosarului administrativ depus în copie, tribunalul a reţinut că, pentru cota de ½ din imobilul din litigiu s-au acordat despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995 numitei M.M.M., în calitate de moştenitoare legală (fiică) a proprietarei tabulare C.A.
Certificatul de calitate de moştenitor emis la data de 31 iulie 2004 de B.N.P. - L.D. o indică drept moştenitoare legală a defunctei înainte menţionată, pe numita J.M., în calitate de sora postdecedată, iar cu privire la numita M.M.M. reţine că este străină de moştenire.
Notificările au fost făcute prin reprezentant, respectiv de avocat G.C., în baza procurilor date acesteia de K.H.N., S.H.B. şi J.G.H., însă, astfel cum corect a constatat comisia abilitată să le soluţioneze, acestea nu fac dovada mandatului acordat în acest scop, respectiv că legalizarea efectuată de notar se referă la semnătura aplicată pe acestea, iar nu la conţinutul lor, or, faţă de obiectul mandatului, şi anume exercitarea unui drept de dispoziţie, se impunea ca procurile depuse să îmbrace forma autentică, condiţie în absenţa căreia nu s-au putut stabili puterile conferite mandatarului şi, pe cale de consecinţă, nu s-a putut verifica nici calitatea mandanţilor - notificatori de persoane îndreptăţite la a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001.
De asemenea, în privinţa notificatoarei K.E. se menţionează calitatea de reprezentant legal al acesteia a numitului K.H., fără a se face dovada acestei calităţi, existenţa legitimaţiei de însoţitor din anul 1998, care îl menţionează ca şi curator, nu constituie un act apt a face dovada că acesta avea şi la data notificării această calitate.
Tribunalul a constatat că, în mod just şi cu respectarea art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi a punctului 23 pct. 1 din Normele Metodologice nr. 250/2007 privind aplicarea unitară a Legii nr. 10/2001, entitatea notificată a soluţionat cererile de restituire în natură şi acordare de despăgubiri pentru imobilul situat în Timişoara, str. C.B., a respins contestaţiile, şi, pe cale de consecinţa, în baza dispoziţiilor art. 52 şi următoarele C. proc. civ., a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta T.M.C.
Prin Decizia nr. 336 din 22 februarie 2001, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva susmenţionatei sentinţe care a fost desfiinţată iar cauza trimisă spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Curtea de apel a reţinut următoarele:
Prima instanţă a soluţionat pricina fără a analiza în nici un fel fondul pretenţiilor reclamanţilor, respectiv, calitatea lor de persoane îndreptăţite a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, cu privire la imobilul în litigiu, mulţumindu-se să reţină absenţa unor procuri autentice, absenţă care, în opinia tribunalului, ar face imposibilă stabilirea limitelor mandatului acordat şi implicit analiza temeiniciei pretenţiilor notificatorilor.
Curtea, analizând actele depuse la dosarul cauzei, a constatat că acest raţionament este greşit din mai multe puncte de vedere.
În primul rând, s-a reţinut a fi eronată reţinerea instanţei de fond că obiectul mandatului viza exercitarea unui drept de dispoziţie, astfel că procurile trebuiau să îmbrace forma autentică.
Formularea unei notificări pentru a solicita unităţii administrative să acorde măsuri reperatorii în baza Legii nr. 10/2001, pentru un imobil, nu poate fi calificat ca un act de dispoziţie, ci este un act de conservare a patrimoniului notificatorilor, în condiţiile în care legea reparatorie prevede un termen înăuntrul căruia trebuie depusă notificarea, iar sancţiunea prevăzută de lege este chiar pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent (art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001).
Această interpretare se impune având în vedere doctrina juridică reputată în materie, precum şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este constantă în a statua că notificarea prin care se solicită acordarea măsurilor reparatorii formulată de către moştenitorii proprietarilor unui imobil preluat abuziv reprezintă un act de conservare, şi nu unul de dispoziţie, care nu implică îndeplinirea cerinţei formei autentice a împuternicirii.
De altfel, nu există nici o prevedere expresă în cuprinsul Legii nr. 10/2001 republicată sau al HG nr. 250/2007 care să impună necesitatea unei procuri autentice.
În plus, art. 86 C. proc. civ. arată că procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în instanţă trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată. Ca atare, în condiţiile în care, pentru promovarea unei acţiuni în justiţie este suficientă existenţa unei procuri sub semnătură legalizată, nu se poate accepta teza avansată de către tribunal, în sensul că, pentru depunerea notificării ce declanşează procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 se impune o procură autentică.
În al doilea rând, se impune a observa că, la dosarul administrativ precum şi în faţa primei instanţe, au fost depuse de către notificatori mai multe înscrisuri legalizate de către autorităţile Statului german, ce încorporează mandatul acordat de către notificatori pentru promovarea cererii în baza Legii nr. 10/2001. Chiar dacă aceste procuri au un conţinut în limba română, autorităţile germane au legalizat semnătura mandatarului, astfel că aceste acte, prin prisma celor arătate supra şi a dispoziţiilor Legii nr. 105/1992, constituie un mandat valabil exprimat pentru declanşarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Actele de la filele 139-144 şi 150 şi urm., cuprinzând procurile legalizate de notarul din Germania, ce poartă apostila prevăzută de Convenţiei de la Haga din 1961, constituie procuri valabile, al căror conţinut a fost în mod eronat înlăturat de către tribunal.
De altfel, chiar tribunalul reţine în considerente că legalizarea efectuată de către notar se referă la semnătura aplicată (ce aparţine notificatorilor), nefiind necesară legalizarea conţinutului actului, ce a fost asumat de către semnatarul acestuia şi a fost confirmat ulterior, inclusiv prin procuri autentificate, limitele puterilor conferite în baza acestor mandate sunt clar exprimate, şi că, în nici un caz nu se poate reţine că, faţă de forma acestora şi de limitele recunoscute ale mandatului, nu se poate verifica nici calitatea mandatarilor - notificatori de persoane îndreptăţite la a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 republicată.
Având în vedere că, din considerentele sentinţei atacate, rezultă că prima instanţă a analizat exclusiv valabilitatea mandatelor acordate de notificatori, şi nu calitatea acestora de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială reparatorie, curtea a constatat că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului pricinii, astfel că, pentru a nu prejudicia părţile de un grad de jurisdicţie, curtea a reţinut că se impune aplicarea prevederilor art. 297 C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunţării sentinţei, soluţia ce se impune fiind de desfiinţare a sentinţei atacate şi trimiterea cauzei la Tribunalul Timiş, în vederea rejudecării.
Împotriva susmenţionatei hotărâri au declarat recurs pârâţii Primarul mun. Timişoara, Primăria mun. Timişoara, Consiliul local al mun. Timişoara, Unitatatea Administrativ Teritorială şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, criticând-o pentru nelegalitate.
În dezvoltarea recursului lor, încadrat în prevederile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., recurenţii Primarul mun. Timişoara, Primăria mun. Timişoara, Consiliul local al mun. Timişoara şi Unitatea Administrativ Teritorială au susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a pârâţilor Consiliul local al mun. Timişoara, Primăria mun. Timişoara şi Unitatea Administrativ Teritorială în cauza dedusă judecăţii întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, act normativ ce conferă legitimare procesuală pasivă doar primarului localităţii şi nicidecum entităţilor menţionate.
De asemenea, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că se impune analizarea fondului pretenţiilor deduse judecaţii considerând ca valabile actele de reprezentare depuse de notificatori, deşi acestea (procurile) au fost emise ulterior depunerii notificării, respectiv în anul 2003, aşa încât, la data notificării notificatorii nu deţineau un mandat legal pentru persoanele ce au înaintat actele executorului judecătoresc. Pentru ca o persoană să formuleze o notificare valabilă, este necesar să aibă un mandat de reprezentare al persoanei în numele căreia formulează notificarea, la data întocmirii acesteia.
Or,depunând procurile după expirarea termenului legal de formulare a notificării, de un an şi şase luni, prevăzut imperativ, sub sancţiunea decăderii, de Legea nr. 10/2001, reclamanţii nu se mai aflau în termenul legal de a solicita beneficiul legii de reparaţie. În aceste condiţii şi întrucât nu au solicitat repunerea în termenul legal de a formula notificarea, în mod greşit a considerat instanţa de apel că se impune analiza fondului cererii deduse în justiţie, caz în care instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut.
La acestea se adaugă atitudinea oscilantă a notificatorilor cât priveşte întinderea dreptului pretins, indicat iniţial ca fiind cota de ½ din imobilul în litigiu, pentru ca ulterior să solicite restituirea imobilului în integralitatea sa.
Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei instanţei de apel în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei tribunalului, cu consecinţa menţinerii acestei hotărâri ca legală şi temeinică.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş a susţinut, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că greşit a fost desfiinţată sentinţa tribunalului iar cauza trimisă spre rejudecare, întrucât nu are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii, în raport de dispoziţiile art. 24, art. 26 din Legea nr. 10/2001, sens în care au înţeles să reitereze excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. De asemenea, corect instituţia notificată a respins notificarea reclamanţilor care nu au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite în sensul legii speciale, context în care se vădesc a fi nelegale dispoziţiunile instanţei de apel care, reţinând îndeplinite aceste condiţii, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Recursurile nu sunt fondate.
Cu notificarea înregistrată din 14 noiembrie 2001 J.G.H. prin mandatar, avocat G.C., a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în Timişoara, str. C.B. înscris în GF Timişoara compus din teren cu casă de 382 m.p. compus din teren şi curte de 409 m.p., preluat de stat în baza Decret nr. 92/1950.
De asemenea, cu notificarea din 8 februarie 2002 K.H. în reprezentarea mamei sale, K.E., prin mandatar, avocat G.C., a solicitat măsuri reparatorii pentru acelaşi imobil, situat în Timişoara, str. C.B., înscris în GF Timişoara.
Sesizarea autorităţii administrative a fost făcută în virtutea mandatului dat de notificatori avocatului G.C., astfel cum rezultă din conţinutul împuternicirilor avocaţiale din 12 noiembrie 2001, respectiv din 17 septembrie 2002, mandatarul avocat acţionând în limitele mandatului acordat, redactare notificare în baza Legii nr. 10/2001, acţiune şi reprezentare judiciară în temeiul aceleaşi legi, declanşând şi exercitând legal procedurile de notificare pentru obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială în legătură cu imobilul în cauză în favoarea persoanelor ce au împuternicit-o în acest scop.
Corect s-a reţinut astfel de către instanţa de apel că legea specială nu pretinde, pentru validitatea/ legală sesizare a entităţii învestite cu soluţionarea notificării, forma autentică a actului de reprezentare/ împuternicire, întrucât, astfel cum rezultă din interpretarea art. 4 din Legea nr. 10/2001, anterior modificării prin Legea nr. 247/2005, cererea de acordare a măsurilor reparatorii formulate de succesorii proprietarului imobilului preluat abuziv, reprezintă un act de conservare iar nu de dispoziţie, care nu implică cerinţa formei autentice a împuternicirii (cerinţă care, de altfel nu este pretinsă de legea specială).
Mai mult, 1a dosarul administrativ, anterior soluţionării notificărilor prin dispoziţia contestată, au fost depuse de notificatori mai multe înscrisuri legalizate de autorităţile germane, ce încorporează mandatul acordat de notificatori pentru promovarea cererii în baza Legii nr. 10/2001, acte legalizate de notar şi apostilate conform Convenţiei de la Haga, procuri valabile, legal reţinute ca atare de instanţa de apel şi care confirmă şi consolidează mandatul acordat avocatului în scopul formulării pretenţiilor materializate în notificările reclamanţilor.
În acest context, corect s-a reţinut, ca urmare a analizării exclusiv a valabilităţii mandatului acordat de notificatori, prima instanţă greşit nu a analizat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire şi astfel nu a intrat în cercetarea fondului cauzei deduse judecăţii, instanţa de apel făcând legal aplicaţiunea dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ.
Nu sunt fondate prin urmare nici criticile privind pronunţarea extra petita, întrucât sancţiunea decăderii prevăzută de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 intervine doar în situaţia neformulării notificării în termenul prevăzut de lege, ceea ce nu este cazul în speţă, notificările reclamanţilor fiind formulate în interiorul termenului defipt de legea specială.
În consecinţă, pentru motivele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse judecăţii urmează să fie respinse ca nefondate, criticile din recursurile părţilor privind lipsa calităţii procesuale pasive, dat fiind soluţia pronunţată în prezentul recurs, care a vizat exclusiv aspectul legalităţii soluţiei instanţei de apel cât priveşte desfiinţarea hotărârii primei instanţe, urmând a fi analizate de instanţa de trimitere cu prilejul rejudecării cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Primarul Municipiului Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara, Consiliul Local Municipal Timişoara, Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Timişoara, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva deciziei nr. 336 din 22 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1833/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1796/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
