ICCJ. Decizia nr. 1839/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1839/2012
Dosar nr. 17904/3/2010
Şedinţa publică din 14 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1156 din 8 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul M.G. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a fost obligat acesta din urmă să plătească reclamantului 4.000 euro în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de daune morale, luându-se act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a reţinut că prin cererea sa de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 25.000 euro în echivalentul în lei la cursul B.N.R. din data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic luate faţă de bunica sa, prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu al acesteia în perioada 18 iunie 1951 - 1 septembrie 1955, cu cheltuieli de judecată.
Pe baza probelor administrate, prima instanţă a stabilit că reclamantul este descendent de gradul doi al defunctei M.A., în calitate de nepot şi că aceasta a fost dislocată prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I., fiindu-i stabilit domiciliul obligatoriu în comuna Brateş, Regiunea Galaţi, măsură care a durat până la 1 septembrie 1955.
Cererea a fost găsită întemeiată în raport de prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi, reţinându-se că autoarea reclamantului a mai beneficiat şi de drepturile acordate în temeiul Decretului - lege nr. 118/1990, s-a apreciat că suma de 4.000 euro este suficientă pentru repararea prejudiciului de ordin moral suferit.
împotriva acestei sentinţe, au declarat apel ambele părţi.
In motivarea apelului declarat de reclamant a fost criticată soluţia adoptată de prima instanţă doar în ceea ce priveşte aspectul cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, solicitându-se acordarea unei sume mult mai mari având în vedere măsurile abuzive la care bunica sa a fost supusă timp de 4 ani, 3 luni şi 19 zile.
S-a tăcut trimitere la jurisprudenţa I.C.C.J. în cauzele privind acordarea daunelor morale deţinuţilor politici, ca şi la practica C.E.D.O. în materia daunelor morale acordate pentru prejudicii morale.
În motivarea apelului declarat de pârât, a fost criticată pentru netemeinicie şi nelegalitate soluţia primei instanţe în primul rând întrucât s-a arătat că s-a făcut în cauză o greşită aplicare a legii, respectiv a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care are în vedere doar subiectele de drept sau succesorii celor ce au fost condamnaţi politic, iar nu şi pe acei faţă de care s-au luat doar măsuri administrative cu caracter politic, aşa cum este şi măsura dislocării.
În plus, despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) au la bază prejudiciul moral suferit de condamnat, iar nu de către soţul sau descendenţii acestuia.
O altă condiţie ce se deduce din raţiunea legii este aceea că dreptul soţului sau descendenţilor de a obţine despăgubiri există doar în condiţiile în care decesul celui condamnat a intervenit după data intrării în vigoare a legii.
Subsidiar, s-a solicitat diminuarea sumei acordate cu titlu de despăgubiri, întrucât cuantumul acesteia este exagerat de mare.
Prin Decizia civilă nr. 189/ A din 22 februarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul declarat de reclamant şi a admis recursul pârâtului schimbând în tot sentinţa în sensul respingerii acţiunii.
În considerentele deciziei s-a reţinut că motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii acesteia, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamantul, în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând că forţa obligatorie a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 a creat o situaţie discriminatorie care a nesocotit principiul aplicării unitare a legii. De asemenea, Decizia Curţii Constituţionale nu împiedică aplicarea cu prioritate a pactelor şi tratatelor internaţionale, conform art. 20 din Constituţie, şi, ca atare, statuările CEDO au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale.
Recursul nu este fondat.
Înainte de pronunţarea deciziei atacate a fost dată Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, au fost declarate neconstituţionale.
În speţă, încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ţine cont de o dispoziţie declarată neconstituţională.
Problema de drept care se pune în speţă nu este, deci, cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptăţit la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o decizie definitivă.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Este de menţionat că şi în practica CEDO se recunoaşte eficienţa controlului realizat de instanţa de contencios constituţional.
Sub acest aspect, având a se pronunţa asupra unei situaţii similare (Decizia în Cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituţionalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare şi care ulterior a fost declarat neconstituţional ar putea constitui o bază legală solidă în înţelesul jurisprudenţei Curţii. De aceea, reclamanţii nu ar fi putut avea o speranţă legitimă că pretenţiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretenţiilor lor se va face în baza legii, aşa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, şi nu în baza legii aşa cum era ea la momentul pronunţării hotărârii".
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul susţine că s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În ce priveşte Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Adunării Generale a ONU, acestea sunt documente politice internaţionale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale ONU şi, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaţionale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 şi art. 20 din Constituţie, care se referă numai la tratatele internaţionale.
Având în vedere aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva deciziei nr. 189/ A din 22 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1841/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1836/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
