ICCJ. Decizia nr. 1872/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1872/2012
Dosar nr. 13429/118/2009
Şedinţa publică din 15 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea introdusă la data de 09 decembrie 2009, reclamanta M.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 euro, echivalent în RON, la data efectuării plaţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmare a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Prin sentinţa civilă nr. 108/02.0.2010 a Tribunalului Constanţa, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantă şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale, fiind respinse restul pretenţiilor, ca nefondate.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta M.S., a fost dislocată la data de 18 iunie 1951 din comuna S., judeţul Timiş şi i s-a fixat domiciliul obligatoriu în comuna P.F., în perioada 1951-1955, conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Stabilirea domiciliului obligatoriu pentru reclamantă şi familia sa într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei anumite profesii, origini etnice sau situaţii materiale prospere considerate drept o ameninţare la adresa sistemului politic totalitar, reprezintă o măsură abuzivă, ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.
S-a mai reţinut că deşi reclamanta M.S. este îndreptăţită la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a acestei măsuri administrative abuzive, acest drept nu poate fi interpretat în sensul obţinerii unor sume exorbitante, fără corespondent în raport de ceea ce însemnă prejudiciul moral, cum este suma de 100.000 euro solicitată de reclamantă prin acţiune.
Instanţa de fond a apreciat că o despăgubire de 50.000 de euro reprezintă o reparaţie echitabilă în acord cu jurisprudenta C.E.D.O., care a adoptat o poziţie moderată prin sumele acordate cu titlu de daune morale, iar pe de ală parte nu trebuie neglijată nici împrejurarea că reclamantul a beneficiat şi de despăgubirile Decretului-Lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanta M.S. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa.
Prin decizia nr. 264/C din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, respingând apelul reclamantei şi admiţând apelul pârâtului, a schimbat în tot hotărârea apelată, în sensul că a respins în totalitate acţiunea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că urmare a adoptării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost abrogate, situaţie în care cererea reclamantei de acordare a daunelor morale nu mai are temei legal.
Legea nr. 221/2009, se înscrie în încercarea legiuitorului român de a transforma condamnarea comunismului dintr-o manieră declarativă, într-o realitate juridică cu efecte clare. Prin aceasta s-a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1999 şi Legea nr. 214/1999 cu privire la compensaţiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, a statuat însă adiţional şi asupra vocaţiei de a pretinde anumite „compensaţii morale";.
Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior - lucru imposibil, ci producerea unei satisfacţii de ordin moral, prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu în acord cu recomandările normative internaţionale.
Lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, ori, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complineşte cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
Astfel, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare -dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele acordate.
Aceasta însemnă că răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de astfel prin Decizia nr. 1358 a Curţii Constituţionale.
În speţă, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii domiciliului forţat într-o altă localitate în perioada 1951-1955, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator -exclusiv la abuzul săvârşit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă şi neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial şi produsă asupra persoanei reclamantului.
Ori, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care priveşte măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moşteniri din punctul de vedere al celor direct vizaţi de condamnările cu caracter politic.
În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată şi prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Curtea a reamintit că în condiţiile în care în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
În raport de toate aceste considerente, s-a reţinut că, în speţă, reclamanta a beneficiat la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizaţie în cuantum de 800 RON lunar, conform Hotărârii nr. 2087 din 25 iunie 1991 emisă de Comisia Judeţeană Constanţa de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990.
Recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost aşadar justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speţă, reclamanta a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acţiune.
Împotriva deciziei pronunţată de instanţa de apel, a declarat recurs, reclamanta M.S., prin care a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, considerat în mod greşit că aceasta nu mai este îndreptăţită la plata despăgubirilor morale.
Astfel, a arătat că nu s-a avut în vedere perioada îndelungată a restricţiei domiciliare (1951-1955), condiţiile în care recurenta a fost evacuată din casă, modalitatea în care a călătorit şi a supravieţuit în B., pe câmp, sub cerul liber, lipsa totală a apei potabile, imposibilitatea de a învăţa, imposibilitatea părăsirii lagărului de muncă, supravegherea continuă şi stigmatul de deportat politic.
Or, tocmai Statul a încălcat drepturile garantate de Constituţie supunând-o la o măsură administrativă abuzivă, care i-a marcat existenţa, până în prezent, deşi au trecut mai bine de 50 de ani.
Mai mult, trebuia să aibă în vedere că, deşi potrivit art. 26 din Constituţia anului 1948, „mama, precum şi copii până la vârsta de 18 ani, se bucura de protecţie deosebită, stabilită prin lege";, tocmai statul a supus şi minorii la condiţii inumane de supravieţuire, ce le-au marcat copilăria şi le-au afectat dezvoltarea, pe plan social, profesional, familial, moral;
A considerat că instanţa de apel, trebuia să aibă în vedere natura diferită a indemnizaţiei primită de către recurentă în baza Decretului - Lege nr. 118/1990 - aceasta fiind prevăzută pentru vechimea în muncă aferentă perioadei stabilirii domiciliului obligatoriu; că nu a mai primit alte despăgubiri din partea Statului Roman şi că efectele măsurii administrative au fost cel puţin la fel de grele ca şi perioada petrecută în lagăr - suferinţe fizice şi psihice.
Cu ocazia dezbaterilor recursului, reprezentantele statului şi Ministerului Public au invocat decizia nr. 12/2011, pronunţată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
În esenţă, recurenta reclamantă critică nelegala respingere a cererii sale de acordare a despăgubirilor morale solicitate ca urmare a suferinţelor îndurate prin măsura deportării.
Dreptul recurentei-reclamantei de a solicita acordarea de despăgubiri morale a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Problema care se pune în discuţie este aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of./15.11.2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdictionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentid), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la Tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesolutionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15
noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În condiţiile în care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se constată că acţiunea nu mai are bază juridică pe acest temei de drept, iar hotărârea instanţei de apel este legală.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.S. împotriva deciziei nr. 264/C din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1871/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1874/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
