ICCJ. Decizia nr. 1901/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizie nr. 1901/2012
Dosar nr. 829/208/2010
Şedinţa publică de la 16 martie 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată;
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Caransebeş, la 9 martie 2010, reclamanta H.M. a chemat în judecată pe pârâtul Primarul comunei R.M. pentru a soluţiona notificarea emisă în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 1009 din 13 aprilie 2010, Judecătoria Caransebeş s-a deînvestit şi a trimis cauza Tribunalului Caras-Severin, competent a o soluţiona, în raport de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul Caraş-Severin, prin sentinţa civilă nr. 1517 din 23 septembrie 2010 a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi acţiunea formulată de reclamanta H.M. în contradictoriu cu pârâtul Primarul comunei R.M.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că, prin notificarea trimisă pârâtului prin intermediul executorului judecătoresc la data de 13 august 2001, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilelor înscrise în C.F. R.M., constatând că, pe baza precizării acţiunii, obiectul cererii îl constituie obligarea pârâtului să soluţioneze notificarea formulată de reclamantă.
Astfel, cu privire la excepţia puterii lucrului judecat invocată de pârât, instanţa de fond a constatat că nu există autoritate de lucru judecat, neexistând identitate de obiect, între cererea soluţionată prin sentinţa civilă nr. 900 din 09 martie 2006, pronunţată de Judecătoria Caransebeş în Dosarul nr. 4971/C/2005 (prin care s-a solicitat anularea donaţiei efectuată de antecesorii reclamantei către Statul Român) şi obiectul prezentei cereri, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 166 C. proc. civ.
Referitor la fondul cauzei, instanţa a reţinut că la data de 20 martie 2008, prin adresă pârâtul a comunicat reclamantei dispoziţia din 20 martie 2008, prin care a soluţionat cererea acesteia, astfel încât, a constatat că a rămas fără obiect acţiunea.
Împotriva sentinţei Tribunalului a declarat apel reclamanta, solicitând desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, Tribunalului Caraş-Severin.
În motivarea apelului său, reclamanta H.M. a arătat că respingerea acţiunii a fost motivată de emiterea dispoziţiei din 20 martie 2008 a Primarului comunei R.M., care nu a fost pusă în aplicare, întrucât Prefectura judeţului Caraş-Severin a respins dosarul, ca incomplet şi neconform cu legea, ulterior, emiţându-se dispoziţia din 7 octombrie 2010 cu referire doar la o parte din imobile, respectiv la terenul înscris în C.F.
S-a susţinut că pentru celelalte terenuri înscrise în C.F. R.M., nu a fost emisă nicio dispoziţie.
Prin decizia nr. 357 din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamanta H.M. împotriva sentinţei civile nr. 1517 din 23 septembrie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin.
A desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare, Tribunalului Caraş-Severin.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că, prin notificarea trimisă pârâtului, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilelor înscrise în C.F. R.M., iar înainte de data introducerii acţiunii de faţă, într-adevăr au fost emise de către pârât două dispoziţii, respectiv cea cu din 20 martie 2008 apreciată de Prefectură ca fiind neconformă cu legea şi dispoziţia din 07 octombrie 2010 emisă ulterior de pârât, care se referă doar la imobilul înscris în C.F. S-a mai reţinut că, din modul în care este formulată atât acţiunea iniţială, cât şi precizarea acesteia, rezultă că reclamanta este nemulţumită de modalitatea în care pârâtul a soluţionat notificarea, în baza Legii nr. 10/2001, iar prima instanţă nu a dat dovadă de rol activ, nelămurind aspectele invocate privind greşita aplicare a Legii nr. 10/2001.
Ca atare, constatând că prima instanţă a soluţionat cauza fără a cerceta fondul, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, Tribunalului Caraş-Severin.
Împotriva deciziei nr. 357/2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, a declarat recurs pârâtul Primarul comunei R.M., indicând în drept motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ.
Astfel se susţine în dezvoltarea motivelor de recurs, că instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că recurentul-pârât nu a fost citat de Curtea de Apel Timişoara şi că apelul a fost depus cu depăşirea termenului legal, nesocotindu-se prevederilor art. 284 alin. (1) din acelaşi cod.
Pe fondul cauzei au fost invocate dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001 rep.care stipulează că în cazul imobilelor donate statului, acestea se consideră preluate abuziv, doar în cazul în care „s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă";,hotărârea neexistând în speţă,
Recurentul-pârât solicită admiterea căii de atac, casarea deciziei Curţii de Apel Timişoara şi constatarea tardivităţii declarării apelului de către reclamanta H.M.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
Cât priveşte critica ce vizează necitarea recurentului-pârât aceasta nu poate fî primită, întrucât, potrivit dovezii de îndeplinire a procedurii de citare, rezultă că pârâtul a fost legal citat, cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 85, 88 şi 89 C. proc. civ., astfel că nu se poate invoca, cu temei, incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Este de observat că, procedura citării şi comunicării actelor de procedură a fost reglementată ca o instituţie fundamentală a procesului civil, fiind menită să contribuie la asigurarea înfăptuirii principiului dreptului la apărare, precum şi a principiului contradictorialităţii.
Astfel, art. 85 prevede obligativitatea citării părţilor în vederea pronunţării unei hotărâri valabile, iar art. 89 C. proc. civ. adaugă că citaţia va fi înmânată părţii, sub pedeapsa nulităţii, cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată, condiţie ce a fost respectată în cauză.
Nulitatea prevăzută de art. 89 C. proc. civ. are însă un caracter relativ şi poate fî declarată doar după invocarea acesteia, de către cel care are interes, iar potrivit dispoziţiilor art. 108 alin. (3) din acelaşi cod, se acoperă dacă nu a fost invocată la prima zi de înfăţişare ce a urmat după respectiva neregularitate şi înainte de a se pune concluzii în fond.
În speţă, pârâtul a fost legal citat, astfel că, nelegalitatea îndeplinirii procedurii de citare conform dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., respectiv încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod constituie un motiv de recurs, ce însă, nu se regăseşte în cazul concret dedus judecăţii.
Cea de-a doua critică, referitoare la depăşirea termenului legal de 15 zile prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., pentru depunerea apelului de către reclamantă, este de asemenea, nefondată.
Aceasta deoarece, calea ordinară de atac a apelului declarat de reclamantă a fost exercitată la 23 noiembrie 2010, iar comunicarea sentinţei instanţei de fond s-a realizat la data de 9 noiembrie 2010, astfel cum rezultă din „dovada de primire şi procesul-verbal de predare"; ce se află la dosar apel, deci înlăuntrul termenului stipulat de lege.
Nici ultima critică, ce vizează conform susţinerilor recurentului-pârât, chestiuni legate de fondul cauzei, nu poate fi examinată, deoarece excede analizei realizată de instanţa de apel, care nu a examinat fondul cererii de restituire, astfel că nu poate fi primită şi încadrată în motivele de recurs, pe care pârâtul Primarul comunei R.M. şi-a fundamentat, în drept, criticile din recurs.
Aşa fiind, în raport de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât, conform art. 312 alin. (1) teza a-II-a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul comunei R.M. împotriva deciziei nr. 357 din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1899/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1903/2012. Civil → |
|---|
