ICCJ. Decizia nr. 1903/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizie nr. 1903/2012
Dosar nr. 607/3/2008
Şedinţa publică din 16 martie 2012
Asupra cauzei de faţa, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 295/A din 17 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta - reclamantă B.C.T.R. împotriva sentinţei civile nr. 39 din 15 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi D.M., D.C.G., C.A.A., M.I., SC F.B. SRL, Municipiul Bucureşti, prin primarul general, B.M. şi B.F. şi cu intimaţii -chemaţi în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor, SC A. SA şi a obligat apelanta la plata către intimat D.C.G. a sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 39 din 15 ianuarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC F.B. SRL cu privire la restituirea apartamentelor din imobilul situat în Bucureşti, str. D.R. şi pe fond a respins cererea reclamantei faţă de această pârâtă, pentru apartamentele sus menţionate, ca fiind formulată faţă de o persoană fără calitate procesuală pasivă.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi Ministerul Finanţelor Publice ca nefondată, pe cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii D.M. şi D.C.G. şi a constatat, pe cale de excepţie, că pârâtul D.M. a dobândit prin uzucapiune de 10 ani, dreptul de proprietate asupra apartamentului situat in Bucureşti, str. D.R. şi pârâta D.C.G. a dobândit prin uzucapiunea de 10 ani dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în Bucureşti, str. D.R.
A respins acţiunea reclamantei B.C.T.R., faţă de toţi pârâţii D.M., D.C.G., C.A.A., M.I., şi SC F.B. SRL, ca neîntemeiată, pe toate capetele de cerere.
A constatat că cererile de chemare în garanţie formulate de pârâţii D.C.G. şi D.M. în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Ministerul Economiei şi Finanţelor au rămas tară obiect.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC A. SA, pe cererea de chemare în garanţie şi faţă de această pârâtă cererea de chemare în garanţie a fost respinsă ca fiind formulată faţă de o persoană Iară calitate procesuală pasivă.
A obligat reclamanta la plata sumei de 1.600 RON cheltuieli de judecată către D.C.G., 3.000 RON către D.M. şi 6.235 RON către pârâta SC F.B. SRL.
La pronunţarea sentinţei s-au avut în vedere următoarele motive:
Prin cererea înregistrată la data de 09 ianuarie 2008 la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta B.C.T.R. a chemat în judecată pe pârâţii R.Ş., R.D.C., C.G., D.M. şi D.C.G. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate că titlul reclamantei, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat din 04 decembrie 1993 este mai bine caracterizat în comparaţie cu titlurile pârâţilor şi, pe cale de consecinţă, să se dispună obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele situate în imobilul din Bucureşti, str. D.R., inclusiv părţile de folosinţă comună şi dependinţele împreună cu garajul şi terenul aferent în suprafaţă de 169,74 m.p.; să se dispună rectificarea C.F. în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate ce s-a dispus în favoarea pârâţilor cu privire la imobilele revendicate.
Reclamanta a formulat cerere completatoare, solicitând citarea în cauză în calitate de pârâţi a numiţilor B.M., B.V., B.F. pentru apartamentul nr., C.A.C. pentru apartament şi D.C.G. pentru apartamentul nr. 5.
S-a renunţat la judecată cu privire la pârâţii C.G., B.M., B.V., B.F.
Tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC F.B. SRL cu privire la capătul de cerere privind restituirea apartamentelor deoarece din probele administrate în cauză rezultă că această pârâtă a dobândit prin act autentic de vânzare-cumpărare apartamentul nr. 1, situat la parterul imobilului sus menţionat.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, Tribunalul a respins-o ca nefondată, cu motivarea că, indiferent dacă bunul a fost ori nu înstrăinat de către stat, ulterior naţionalizării, unor terţi subdobânditori, în litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra bunurilor naţionalizate, statul este reprezentat de la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale de instituţiile prevăzute de art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, astfel că pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General are calitate procesuală pasivă.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor pe cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii D.M. şi D.C.G., s-a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2009 şi Legea nr. 1/2009, instituie răspunderea statului prin unitatea administrativ-teritorială şi a Ministerului Finanţelor Publice, care au atribuţii în restituirea contravalorii apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, dacă acestea sunt restituite în natură către foştii proprietari.
Tribunalul a constatat, pe cale de excepţie, că pârâţii D.M. şi D.C.G. au dobândit, prin împlinirea termenului de uzucapiune de 10 ani, în condiţiile art. 1897 - 1898 C. civ., dreptul de proprietate asupra apartamentelor 4 şi 5, situate în imobilul în litigiu, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC A. SA pe cererea de chemare în garanţie, întrucât această pârâtă nu avea decât calitatea de mandatar al Municipiului Bucureşti la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare pentru apartamentele aflate în administrarea sa şi care se aflau în proprietatea privată a statului.
Acţiunea reclamantei a fost respinsă faţă de toţi pârâţii ca neîntemeiată, pe toate capetele de cerere, întrucât la data formulării acţiunii în revendicare, respectiv la data de 08 ianuarie 2008, pârâţii persoane fizice şi persoana juridică din cauză au dobândit apartamentele în litigiu prin acte autentice de vânzare-cumpărare, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data dobândirii: pârâţii D.M. şi D.C.G. au dobândit apartamentele 4 şi 5 în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea art. 9 din lege, la momentul dobândirii neexistând acţiune în revendicare pe rolul instanţelor, fiind chiriaşi în imobilul sus menţionat făcând demersurile prevăzute de lege pentru a cunoaşte situaţia juridică a imobilului şi nemaideţinând niciun alt imobil în proprietate la acea dată.
Pe de altă parte, reclamanta nu a adus nicio dovadă din care să rezulte că aceşti pârâţi au fost notificaţi de intenţia sa de a dobândi în natură imobilul, astfel că, potrivit art. 45 - 46 din Legea nr. 10/2001, s-a constatat buna-credinţă a acestora la momentul dobândirii bunului.
Pârâţii C.A.A. şi M.I. au dobândit bunul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 23 noiembrie 2007 de la C.G., la momentul dobândirii apartamentului nu exista nicio acţiune pe rolul instanţelor judecătoreşti cu privire la apartamentul nr. 2, în contractul de vânzare-cumpărare s-a făcut menţiunea despre împrejurarea că imobilul era înscris în C.F. potrivit Legii nr. 7/1996, nu era servitutii şi nici alte sarcini cu excepţia interdicţiei legale de înstrăinare notate în baza Legii nr. 112/1995 - imobilul fiind dobândit de către C.G. la data de 30 octombrie 1996 şi înstrăinat către C.A.A. şi M.I. la 23 noiembrie 2007, deci după trecerea celor 10 ani prevăzuţi de Legea nr. 112/1995, în care era interzisă înstrăinarea imobilului.
Reclamanta are dreptul, în calitate de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001, pentru imobilul care a aparţinut bunicii sale, B.C., şi a fost preluat de către stat prin Decretul nr. 92/1950, în condiţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 245/2005, la măsuri reparatorii prin echivalent.
Împotriva acestei sentinţe la data de 25 martie 2010 a declarat apel reclamanta B.C.T.R., în analiza căruia Curtea a constatat următoarele.
Conform art 1897 şi 1898 C. civ., pentru a fi în prezenţa uzucapiunii de scurtă durată, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei posesii de bună credinţă, care să se întemeieze pe un just titlu şi care să aibă o durată în timp de 10-20 de ani.
Având în vedere că cerinţele legate de existenţa unei posesii prelungite în timp, precum şi împlinirea termenului necesar pentru a prescrie sunt îndeplinite în prezenta cauză şi nu formează obiect de controversă între părţi, Curtea a constatat că obiecţiunile apelantei faţă de soluţia primei instanţe vizează doar cerinţa bunei credinţe şi respectiv a justului titlu.
Apelanta susţine că buna credinţă a foştilor chiriaşi, care au cumpărat apartamentele în temeiul Legii nr. 112/1995 este viciată deoarece înstrăinătorul acestora, Primăria Municipiului Bucureşti, a fost informat prin adresă şi atenţionat să nu vândă apartamentele deoarece reclamanta formulase notificare în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 prin care solicitase restituirea în natură. În aceste condiţii, contractele de vânzare cumpărarea au fost perfectate cu nerespectarea termenului de 6 luni reglementat de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 112/1995. Cu privire la justul titlu, apelanta a susţinut faptul că trecerea imobilului în proprietatea statului în temeiul prevederilor Decretului nr. 92/1950 a fost abuzivă, acest act normativ fiind neconstituţional şi contrar Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, pierderea dreptului de proprietate nefiind însoţită de plata unei despăgubiri reale şi prealabile.
Curtea a constatat că toate aceste aspecte aduse în discuţie de către apelantă cu privire la buna credinţă şi justul titlu vizează de fapt valabilitatea contractelor de vânzare cumpărare încheiate de intimaţii pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995, legiuitorul consacrând în acest caz un regim particular al sancţiunii nulităţii (mai ales din punct de vedere al termenului în care poate fi invocată). Această reglementare se găseşte în dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, care în alineatul ultim stabilesc un termen de un an pentru invocarea oricărei cauze de nulitate.
Aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, pe baza probatoriului administrat în cauză, apelanta reclamantă nu a înţeles să uzeze de calea procedurală pusă la dispoziţie de prevederile art 45 din Legea nr. 10/2001 şi nu a contestat în instanţă valabilitatea contractelor de vânzare cumpărare prin care intimaţi pârâţi au dobândit apartamentele, astfel că nu mai pot face obiect de analiză în acest cadru procesual.
Pe cale de consecinţă, intimaţii pârâţi D.M. şi D.G. nu pot fi consideraţi altfel decât dobânditori de bună credinţă, care s-au prevalat de un just titlu apt să fundamenteze dobândirea dreptului de proprietate prin prescripţia achizitivă, motiv pentru care instanţa de apel a apreciat ca nefondat primul motiv de apel.
În ceea ce priveşte cea de-a doua critică referitoare la valabilitatea contractelor de vânzare cumpărarea încheiate în baza Legii nr. 112/1995, pentru considerentele expuse anterior Curtea a constatat că cele reţinute de prima instanţă sunt corecte, actele de înstrăinare fiind considerate ca valabil încheiate, iar prin expirarea termenului special de prescripţie extinctivă, acestea s-au consolidat.
Prin cel de-al treilea motiv de apel, reclamanta susţine că nu era necesară introducerea unei acţiuni în revendicare, în condiţiile în care formulase notificare în temeiul Legii nr. 112/1995. Afirmaţia apelantei reclamante deşi este corectă, nu este de natură să conducă la o altă concluzie în ceea ce priveşte buna credinţă a intimaţilor pârâţi, în condiţiile în care contractele de vânzare cumpărare prin care au devenit proprietarii apartamentelor revendicate nu au fost contestate în justiţie sub aspectul valabilităţii.
În ceea ce priveşte ultimul motiv de apel, referitor la apartamentele nr 1 şi 3 deţinute în prezent cu titlu de proprietate de intimata pârâtă SC F.B. SRL şi respectiv intimaţii pârâţi C.A.A. şi M.I., Curtea a constatat că aceştia au dobândit apartamentele în litigiu prin cumpărarea de la foştii chiriaşi, care le-au dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.
Apelanta susţine în esenţă faptul că nevalabilitatea titlului statului, reprezentat de Decretul nr. 92/1950, radiază şi asupra validităţii transferului dreptului de proprietate către subdobânditori (care sunt de rea credinţă datorită neverificării situaţiei juridice a imobilului), viciindu-le titlul, acesta fiind lovit de nulitate absolută în opinia reclamantei.
Atâta timp cât reclamanta nu a fost diligentă şi nu a uzat de mijlocul procedural pus la dispoziţie de către legiuitor prin dispoziţiile art 45 din Legea nr. 10/2001 şi nu a introdus o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de foştii chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995, titlul lor de proprietate s-a consolidat prin expirarea termenului special de prescripţie.
Analizând din perspectiva C.E.D.O. situaţia juridică a reclamantei, dând astfel relevanţă celor statuate de instanţa supremă prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, Curtea, pornind de la demersurile întreprinse pentru redobândirea proprietăţilor imobiliare, a constatat că apelanta a formulat notificare atât în temeiul Legii nr. 112/1995, rămasă nesoluţionată prin apariţia Legii nr. 10/2001, cât şi în temeiul celei de-a doua legi de reparaţie, nesoluţionată până în prezent, lucru care îi conferă protecţia dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocolul Adiţional la C.E.D.O., sub forma unei valori patrimoniale, care are natura juridică a unui drept de creanţă, având ca obiect despăgubiri reprezentate de contravaloarea imobilului revendicat. Prin urmare, nefiind recunoscut în favoarea apelantei reclamantei dreptul de restituire a imobilului, în mod corect prima instanţă a soluţionat acţiunea în revendicare cu care a fost învestită, dând în mod legal eficienţă valabilităţii contractelor de vânzare cumpărare ale foştilor chiriaşi şi consolidării acestora prin expirarea termenului de prescripţiei extinctivă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta B.C.T.R., criticând-o pentru următoarele motive:
Pentru a putea aprecia care dintre titlurile de proprietate legale este mai bine caracterizat, instanţa trebuia să verifice atât modul în care imobilul a intrat în proprietatea părţilor cât şi modul în care autorii acestora au dobândit dreptul de proprietate asupra bunului, în raport de specificul acţiunii în revendicare imobiliară care presupune compararea titlurilor de proprietate invocate de părţi, inclusiv analiza valabilităţii titlului statului, în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.
Legalitatea transmiterii dreptului de proprietate este unul dintre criteriile de care instanţa trebuie să ţină seama atunci când se apreciază asupra caracterizării unui titlu.
În mod greşit s-a apreciat că recurenta trebuia să solicite în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001 nulitatea contractelor încheiate de chiriaşi, întrucât la acest moment buna sau reaua credinţă a acestora nu mai pot face obiect de analiză. Prin reglementarea prevăzută în art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit nu numai menţinerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu bună credinţă, ci şi preferabilitatea acelor contracte, în considerarea principiului ocrotirii bunei credinţe a dobânditorului unor astfel de imobile şi al stabilităţii actelor juridice civile încheiate.
Cu toate acestea nu poate fi ignorată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în materia respectării dreptului de proprietate privată consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, practică ce s-a format chiar în cauzele româneşti soluţionate de Curte începând cu cauza-Păduraru contra României din 01 decembrie 2005 şi continuând cu S.P. şi altele.
În aplicarea raţionamentului conceput de Curtea Europeană instanţa naţională nu poate decât să constate inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului, ce se aplică prioritar legii naţionale în temeiul art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României, dar şi al Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Î.C.C.J. pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
În mod constant Curtea a analizat în fiecare speţă în parte respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea normelor C.E.D.O. cu privire la dreptul de proprietate prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiţii, în primul rând existenţa unui „bun"; în sensul celui dintâi aliniat al art. 1 din Protocolul nr. 1. Astfel, noţiunea de „bun"; are un caracter autonom în jurisprudenţa Curţii , intrând în această categorie atât bunul actual , constând într-un titlu de proprietate necontestat sau o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat nelegalitatea preluării imobilului, dar şi în speranţa legitimă.
Aceasta decurge , în cazul de faţă, din interesul patrimonial născut din prevederea expresă şi neechivocă a legii speciale [art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001] în sensul că proprietarul nu şi-a pierdut niciodată calitatea avută la data preluării imobilului de către stat. De asemenea, Curtea a reţinut că titularul dreptului deţine doar un interes patrimonial de a obţine restituirea în natură , însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazul în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti.
Prin prisma acestor aprecieri se poate trage concluzia că recurenta-reclamantă deţine un bun în sensul Convenţiei înţeles ca speranţă legitimă.
Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, în considerarea celor ce succed:
Pentru a se putea discuta de o acţiune în revendicare prin comparare de titluri este necesar ca părţile care se prevalează de existenta acestora să le şi deţină.
În prezenta acţiune, reclamanta susţine că titlul său este cel al autorului, de la care statul l-ar fi preluat în mod abuziv, iar acesta este preferabil celor deţinute de către pârâţi, care ar fi lovite de nulitate pentru nerespectarea dipoziţiilor Legii nr. 112/2005, în condiţiile în care formulase cerere de restituire în natură a imobilului în temeiul acestei legi.
Chiar dacă în prezentul litigiu se analizează titlul statului şi se apreciază că acesta ar fi nelegal constituit, acest lucru nu ar fi de niciun folos reclamantei, întrucât nu ar putea duce la admiterea acţiunii în revendicare.
O soluţie contrară ar încălca decizia în interesul Legii nr. 33/2008, prin care Înalta Curte a stabilit principiile aplicabile în soluţionarea unei acţiuni în revendicare formulată pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Potrivit acestei decizii, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, iar într-un conflict între această lege şi Convenţia Europeană are prioritate aceasta din urmă, cu condiţia să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Pe lângă faptul că reclamanta nu a a justificat un eventual conflict între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor fundamentale ale individului, aceasta nu se poate prevala de drepturile conferite de Convenţie sau de Protocoalele adiţionale la aceasta.
Reclamanta susţine că deţine un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ipoteză care nu se confirmă în speţă faţă de jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, în cauza Atanasiu şi alţii contra României, Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778/22.11.2010, s-a reţinut că ";existenţa unui ";bun actual"; în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. ";
Pentru a se prevala de un „bun actual"; în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, reclamanta trebuie să deţină deci o hotărâre definitivă prin care să i se fi recunoscut calitatea de proprietar , iar în dispozitivul acesteia să se fi dispus în mod expres restituirea bunului - ipoteză care nu se regăseşte în speţă.
În aceste condiţii, chiar dacă în prezentul litigiu s-ar constata nevalabilitatea titlului statului, nu s-ar putea dispune restituirea imobilului către reclamantă, întrucât s-a aduce atingere unui alt drept de proprietate şi securităţii raporturilor juridice, acesta fiind deţinut de terţe persoane, ale căror titluri nu pot fi desfiinţate.
Valabilitatea acestora nu poate fi analizată în prezentul litigiu decât cu încălcarea dispoziţiilor art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001 care prevede un termen expres de formulare a unei asemenea acţiuni, care a expirat în anul 2002, inclusiv din perspectiva formulării sau nu a unei cereri de restituire în temeiul Legii nr. 112/2005. în aceste condiţii, nici nu se mai punea problema dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea scurtă, valabilitatea titlurilor deţinute fiind de necontestat.
Se constată astfel că în speţă numai pârâţii sunt deţinătorii unui „bun"; în sensul Convenţiei Europene, ceea ce confirmă legalitatea soluţiei pronunţate, în sensul respingerii acţiunii în revendicare.
În considerarea acestor argumente care susţin caracterul nefondat al criticilor de recurs, ce se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecinţă.
Cu aplicarea art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta-reclamantă la plata sumelor de 2.480 RON către intimatul-pârât D.M. şi de 1.240 RON către intimata-pârâtă D.C.G., reprezentând cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.C.T.R. împotriva deciziei civile nr. 295/A din 17 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenta-reclamantă la plata sumelor de 2.480 RON, către intimatul-pârât D.M. şi de 1.240 RON, către intimata-pârâtă D.C.G., reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1901/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1905/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
