ICCJ. Decizia nr. 1905/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1905/2012
Dosar nr. 7786/101/2009
Şedinţa publică de la 16 martie 2012
Deliberând conform art. 256 C. proc. civ. asupra recursului civil de faţă, constată;
Prin Sentinţa civilă nr. 467 din 14 septembrie 2010, Tribunalul Mehedinţi a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta B.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
A dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 25.000 euro, reprezentând despăgubiri morale suferite de reclamantă, părinţii şi bunicii acesteia.
A respins petitul privind acordarea de daune materiale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, la data de 3 noiembrie 2009, reclamanta B.E. a chemat în judecată pe pârâtul sus-menţionat, solicitând obligarea acestuia, la plata sumei de câte 1 milion euro pentru fiecare membru al familiei sale, care a fost dislocat în Bărăgan, la plata sumei de 5 milioane euro, daune morale, precum şi la 50.000 euro, reprezentând contravaloarea morii pe care a avut-o familia sa, în comuna Gruia, pentru reclamantă (născută în perioada dislocării), sau echivalentul în lei, la cursul BNR de la data efectuări plăţii.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că la data de 18 iunie 1951 bunicii şi părinţii reclamantei au fost deportaţi în Bărăgan, unde li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, în comuna Dropia, judeţul Călăraşi, măsura fiind aplicată prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951.
Ca atare, tribunalul a reţinut că, potrivit prevederilor art. 3 şi 5 din Legea nr. 221/2009 este considerată măsură administrativă cu caracter politic, prin efectul legii, dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu luată de organele fostei miliţii sau securităţii, astfel că pentru privaţiunile şi suferinţele cauzate reclamantei şi familiei sale, determinate de condiţiile precare de viaţă, de locuit, de hrană puţină, de lipsa de medicamente şi a unor condiţii de trai decente, instanţa a stabilit la 25.000 euro cuantumul daunelor morale acordate.
Astfel, a apreciat că suma cerută de reclamantă este disproporţionat de mare, fiind exagerată în raport de consecinţele negative aduse reclamantei şi familiei sale, prin măsura administrativă cu caracter politic prevăzută de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Referitor la petitul având ca obiect acordarea daunelor materiale, instanţa a reţinut că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele menţionate la alin. (1) au dreptul la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
A mai reţinut instanţa de fond că solicitanţii trebuiau să facă dovada că au fost proprietarii bunurile pe care le cer, precum şi dovada faptului că aceste bunuri au fost confiscate, ca efect al măsurii administrative.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanta B.E. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că soluţionarea acţiunii trebuia să se facă în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în vigoare la data introducerii acţiunii şi a arătat că dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010 nu sunt aplicabile în speţă, întrucât acţiunea dedusă judecăţii se afla pe rol la data intrării în vigoare a actului normativ, care nu poate retroactiva.
O altă critică a reclamantei a vizat respingerea greşită a petitului privind despăgubirile materiale, reprezentând contravaloarea morii pe care familia sa a avut-o în comuna Gruia, ce i-a fost preluată abuziv şi nu a mai fost restituită.
În motivarea apelului său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a adus critici referitoare la aceeaşi chestiune, a daunelor morale acordate, care nu au fost dovedite şi nu sunt întemeiate.
Apelantul-pârât a susţinut că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial implica o operaţiune de estimare, care se realizează în raport de criterii obiective, şi nu în mod arbitrar şi a evidenţiat că, în speţă, reclamanta nu a făcut dovada unui prejudiciu cu consecinţe din cele mai grave, în urma cărora să se poată acorda daune morale în cuantumul maxim prevăzut de lege.
Pe cale de consecinţă, apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei şi respingerea acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată în principal şi, în subsidiar, admiterea în parte a acesteia, conform O.U.G. nr. 62/2010.
Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 193 din 28 martie 2011 a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Sentinţei civile nr. 467 din 14 septembrie 2010 a Tribunalului Mehedinţi.
A schimbat sentinţa sus-menţionată şi a respins acţiunea. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta B.E. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că la data promovării acţiunii de către reclamantă, erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care constituiau cadrul legislativ pentru persoanele condamnate politic sau cărora li s-a aplicat o măsură administrativă cu caracter politic (sau moştenitorilor acestora), să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, acest text reprezentând temeiul de drept al cererii formulată în justiţie.
Dispoziţiile legale mai sus citate au fost declarate neconstituţionale, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010 şi, ulterior acestei date, Curtea Constituţională a constatat şi prin alte decizii, neconcordanţa dintre dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituţia.
În atare situaţie, instanţa a avut în vedere prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională, duce la încetarea efectelor textului de lege, după 45 de zile de la publicarea deciziei în M. Of.
La data soluţionării apelurilor, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispoziţiile legii fundamentale, astfel că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ menţionat nu mai pot fi aplicate, declararea ca neconstituţională, echivalând cu inexistenţa normei juridice.
Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, instanţa este obligată să aplice dispoziţiile legale în vigoare, la data când soluţionează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind nelegal ca legea veche să retroactiveze.
Aşadar, constatând că la data când se soluţionează apelurile nu mai sunt în vigoare dispoziţiile legale ce au constituit temeiul legal al acţiunii, instanţa de apel a apreciat că acţiunea este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă, ca atare.
Declararea ca neconstituţional a textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care a constituit temeiul juridic al acţiunii reclamantei, nu reprezintă o încălcare a dreptului acesteia, de acces la justiţie sau a dreptului de proprietate, aşa cum acesta este garantat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În accepţiunea acestui din urmă text, reclamanta nu este titulara unui bun, pentru că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data promovării acţiunii, a născut pentru reclamantă doar o vocaţie la obţinerea unor despăgubiri, nu un drept efectiv.
Cât priveşte soluţia de respingere a apelului reclamantei, instanţa de apel a reţinut că, deşi prin Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale s-a constatat neconstituţionalitatea O.U.G. nr. 62/2010, referitoare la plafonarea despăgubirilor acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, efectele acestei decizii rămân fără eficienţă juridică, atâta vreme cât prin Decizia nr. 1358/2010 s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce constituie temeiul legal al acţiunii.
Instanţa de apel a apreciat că, în mod corect a fost respins capătul de cerere privind despăgubirile materiale solicitate pentru moara situată în comuna Gruia, preluată abuziv şi pretinsă de reclamantă, întrucât nu s-au depus înscrisuri care să facă dovada proprietăţii acestui imobil.
Împotriva Deciziei nr. 193 din 28 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs, reclamanta B.E., criticând-o pentru nelegalitate, în sensul că instanţa de apel nu a avut în vedere că, legea aplicabilă era aceea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, şi că nu se aplica Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, autorii reclamantei, bunicii şi părinţii acesteia nebeneficiind de vreo reparaţie pentru suferinţele şi privaţiunile la care au fost supuşi prin măsura administrativă a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu.
Astfel, în dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a arătat că a învestit instanţa cu soluţionarea prezentei acţiuni anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 62/2010 şi ale deciziei sus-menţionate a Curţii Constituţionale şi, prin urmare, instanţa de apel a aplicat greşit legea, deoarece aceste dispoziţii nu pot produce efecte, retroactiv.
În acest sens, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, precum şi cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii.
Prin urmare, recurenta-reclamantă a arătat că dispoziţiile Legii nr. 221/2009 sunt aplicabile în speţă, deoarece acţiunea a fost formulată în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, care erau în vigoare la data introducerii acţiunii, iar dispoziţiile privind neconstituţionalitatea acestui text de lege, nu sunt incidente în speţă.
Ultima critică a reclamantei vizează nelegalitatea respingerii cererii privind acordarea daunelor materiale şi aprecierea eronată realizată de instanţa de fond, menţinută de cea de apel, în sensul că reclamanta nu a probat împrejurarea că moara a aparţinut bunicului său, L.G.
Examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate, neîncadrate în drept, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
Problema de drept a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, şi, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.";
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, de la data publicării deciziei în M. Of.
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa instanţei europene, creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă - sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situaţie voluntară), în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
Aşa fiind, faţă de caracterul imperativ, de ordine publică al dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, aplicarea generală şi obligatorie a deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil faţă de dispoziţiile Constituţiei României.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situaţia dată.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu este titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta susţine că s-ar afla, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme neclare, imprecise.
Cât priveşte critica recurentei-reclamante privind nelegalitatea soluţiei de respingere a daunelor materiale, urmare nedovedirii proprietăţii asupra morii ce a aparţinut bunicului său, nici aceasta nu este fondată şi nu poate fi primită, în raport de analiza făcută de instanţa de apel.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva Deciziei nr. 193 din 28 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1903/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1907/2012. Civil → |
|---|
