ICCJ. Decizia nr. 1909/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1909/2012
Dosar nr. 1845/105/2010
Şedinţa publică de la 16 martie 2012
Asupra recursurilor civile de faţă, constată :
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, la data de 8 aprilie 2010, reclamantul M.V., în calitate de succesor al defunctei sale soţii, M.L.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova - solicitând instanţei, obligarea pârâtului la plata sumei de 2.048.350 RON, echivalentul a 500.000 euro, daune morale pentru suferinţele provocate autoarei sale, urmare dislocării acesteia din localitatea Drobeta-Turnu Severin, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, reclamantul a arătat că soţia sa a fost dislocată împreună cu familia acesteia, L.C. şi C.L. din localitatea sus-menţionată, în Dropia, judeţul Călăraşi, la data de 18 iunie 1951 până la 27 iulie 1955, fiind supusă unei măsuri administrative prin care i s-a stabilit domiciliu forţat, în altă localitate, măsură dispusă abuziv de regimul comunist şi care a avut grave repercusiuni asupra vieţii şi sănătăţii sale, fiind nevoită să trăiască în condiţii vitrege din punct de vedere material, social şi profesional, în acea perioadă şi ulterior.
Tribunalul Prahova, prin Sentinţa civilă nr. 1512 din 19 noiembrie 2010 a admis în parte acţiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
A constatat caracterul politic al măsurii aplicate defunctei M.L.E., constând în dislocarea acesteia din localitatea Drobeta-Turnu Severin în perioada 1951 - 1955, în fosta localitate Dropia, judeţul Călăraşi.
A dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 1.000 euro sau echivalentul în lei al acesteia, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat soţiei reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a apreciat că, în funcţie de durata măsurii administrative, de efectele acesteia şi, în raport de consecinţele produse asupra soţiei reclamantului şi a familiei sale, referitor la îngrădirea şi limitarea adusă valorilor morale, ca: demnitatea, cinstea, onoarea, prejudiciul moral a fost cuantificat la suma de 1.000 euro, având în vedere şi împrejurarea că, soţiei reclamantului i s-a stabilit o indemnizaţie lunară de 822 RON, conform Decretului-lege nr. 118/1990.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apeluri, reclamantul M.V. şi pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, în numele Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al statului.
Astfel, apelantul-reclamant a invocat, în esenţă, nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei atacate, sub aspectul cuantumului exagerat de mic al daunelor morale acordate, în raport de suferinţa produsă soţiei reclamantului şi a solicitat admiterea căii de atac, cu consecinţa obligării pârâtului la plata sumei de 500.000 euro sau echivalentul în lei, la cursul BNR de la data efectuării plăţii.
Apelanta-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, în numele Ministerului Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român a susţinut nelegalitatea sentinţei tribunalului, faţă de prevederile Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, potrivit cărora, cererea pentru acordarea daunelor morale, nu mai are temei juridic legal, astfel că se impune admiterea apelului, schimbarea sentinţei şi respingerea acţiunii reclamantului.
S-a învederat instanţei de apel că, potrivit art. 147 din Constituţie, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 de zile de la publicarea în M. Of., iar dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin decizia sus-menţionată, publicată în M. Of./15.11.2010, aşa încât instanţa trebuia să aibă în vedere prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Prin Decizia nr. 103 din 5 aprilie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamant şi depărată.
Pentru a decide ca atare, instanţa de apel a reţinut că măsura administrativă a dislocării soţiei reclamantului şi mutarea acesteia împreună cu părinţii, în fosta comună Dropia, judeţul Călăraşi are caracter politic, conform Legii nr. 221/2009, astfel că reclamantul este îndreptăţit la daune morale.
Instanţa de fond a acordat daunele morale, cu caracter compensatoriu, suma stabilită neputând constitui o sursă de îmbogăţire fără justă cauză pentru beneficiarul măsurii respective, cu atât mai mult cu cât, tribunalul a argumentat că despăgubirile morale au fost acordate, şi în funcţie de indemnizaţia ce a fost stabilită, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 în favoarea soţiei reclamantului, M.L.E.
Cât priveşte apelul declarat de pârâtă, instanţa de control judiciar şi-a motivat soluţia de respingere a căii ordinare de atac, în sensul că declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu conduce în mod automat la respingerea acţiunii.
Astfel, s-a reţinut de către Curtea de Apel Ploieşti, că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale operează numai pentru viitor, nu şi pentru trecut, nefiind aplicabilă în speţă, întrucât la data introducerii acţiunii, nu se declaraseră neconstituţionale prevederile textului mai sus menţionat din Legea nr. 221/2009.
Împotriva Deciziei nr. 103 din 5 aprilie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs ambele părţi.
În motivarea recursului său, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul M.V. aduce critici referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate de instanţă.
Se susţine că acestea sunt prea mici, în raport cu efectele generate de măsura administrativă cu caracter politic aplicată soţiei reclamantului, deoarece statutul său social a fost iremediabil afectat, împreună cu starea de sănătate, aceasta suferind o serie de boli grave care au dus la imobilizarea sa timp de 17 ani, la imposibilitatea continuării studiilor, la limitarea pe plan profesional a aspiraţiilor sale.
Se arată în motivele de recurs, că instanţa de apel nu a luat în considerare prevederile conţinute în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 din anul 1996 şi nr. 1481/2006, incidente în cauză, precum şi practica judiciară naţională în materie, conform căreia, chiar şi ulterior constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cereri similare au fost soluţionate favorabil.
Recurentul-reclamant susţine că este prea mic cuantumul daunelor morale acordate de către prima instanţă, în funcţie de situaţia de fapt prezentată şi de suma solicitată prin cererea de chemare în judecată, nereprezentând o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de soţia sa.
În calea de atac a recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, se invocă nelegalitatea deciziei pronunţată în apel, ca urmare a faptului că apelul a fost soluţionat cu lipsă de procedură, fără citarea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice la sediul din Bucureşti, sector 5.
Se arată că, în pricina de faţă a fost citat Statul Român prin mandatar, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, deşi nu s-a indicat sediul Ministerului Finanţelor Publice, la sediul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Prahova, astfel că decizia atacată este lovită de nulitate, în temeiul art. 105 alin. (2) coroborat cu art. 85 C. proc. civ.
Cea de-a doua critică din recursul pârâtului vizează faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a constatat neincidenţa în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, interpretare în raport de care, a respins apelul reclamantului, apreciind că aceasta este aplicabilă doar cauzelor înregistrate ulterior publicării deciziei în M. Of.
Recurentul-pârât a formulat şi o cerere de suspendare a executării Sentinţei civile nr. 1512/2010 a Tribunalului Prahova, conform art. 300 alin. (2) C. proc. civ., asupra căreia consilierul juridic F.T. a arătat că nu stăruie a fi soluţionată.
Recursul exercitat de reclamantul M.V. este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
Urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În acest sens, s-a pronunţat şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/17.11.2011, care a motivat, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluări jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de imediată aplicare.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Deciziile prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluţiile APCE nr. 1096, nr. 1996 şi 1481/2006, astfel încât nu se poate reţine o încălcarea a acestora, cum greşit susţine reclamantul.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei Europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
Prin declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziţii şi-au încetat efectele, situaţie faţă de care, în absenţa unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenţia Europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum învederează recurentul-reclamant.
Având în vedere considerentele anterior expuse, privind incidenţa în cauză a deciziei de neconstituţionalitate care a lipsit de efecte juridice textul legal în baza căruia se puteau acorda daune morale, critica recurentului-reclamant privind cuantumul acestora, nu se mai impune a fi analizată.
Referitor la recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin mandatar Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, acesta este fondat şi urmează a fi admis pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a interpretat greşit efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, în sensul inaplicabilităţii acesteia. În realitate, decizia menţionată a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituţională statuând că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale, astfel încât, temeiul juridic al acţiunii reclamantului, nu mai poate constitui o bază legală pentru acordarea daunelor morale.
Prin Deciziile nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. sus-menţionat, deci la o dată anterioară pronunţării deciziei instanţei de apel, Curtea Constituţională a constatat deci, lipsa temeiul juridic al acţiunii reclamantului.
Problema de drept pusă în discuţie se referă la efectele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională, în cazul proceselor aflate în curs de soluţionare la momentul pronunţării lor.
Cum s-a reţinut şi prin considerentele precedente, această chestiune a făcut obiectul de analiză al Deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011.
În condiţiile în care, decizia pronunţată de instanţa supremă a fost publicată înainte de soluţionarea recursului, statuările sale sunt obligatorii, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Conform art. 147 alin. (1) din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi produc efecte numai pentru viitor.
Analizând efectul ex nune al deciziilor Curţii Constituţionale, prin decizia în interesul legii s-a făcut distincţie între situaţiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire şi situaţiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de formă şi de fond, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic, în baza căruia s-a născut.
Acţiunile în justiţie, aflate în curs de soluţionare la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nu pot fi asimilate situaţiilor voluntare, deoarece drepturile de creanţă pretinse sunt concretizate numai în urma exercitării controlului judiciar.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe, norma juridică nu mai există şi nici nu se poate considera că aceasta ultraactivează, în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod proc. civ. invocat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin mandatar Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, referitor la efectele deciziei Curţii Constituţionale în acord cu Decizia nr. 12/2011 pronunţată de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii, şi, pe cale de consecinţă va admite recursul.
Va schimba în parte sentinţa tribunalului, în sensul că va respinge capătul de cerere privind daunele morale.
Cât priveşte primul motiv de recurs al pârâtului, în sensul că, în mod greşit în cauză a fost citată Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, şi nu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, nelegalitatea îndeplinirii procedurii de citare, circumscrisă art. 304 pct. 5 Cod proc. civ. este prevăzută sub sancţiunea nulităţii conform art. 105 alin. (2), dar constituie o nulitate relativă ce poate fi acoperită, în lipsa unei vătămări, întrucât, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost legal reprezentat şi apărat în cauză, nefiind încălcate drepturile procesuale, prin citarea D.G.F.P. Prahova.
De altfel, este de observat că recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este admisibil sub aspectul obligativităţii aplicării în speţă a deciziilor Curţii Constituţionale, în acord cu Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de instanţa supremă, aşa încât, pentru considerente prioritare, ce ţin de respectarea normelor constituţionale şi a prevederilor obligatorii instituite prin dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., critica nelegalităţii deciziei atacate, pentru motivul reglementat de art. 304 pct. 5 din Cod nu poate fi primită.
Întrucât efectul respectării legalităţii, prin aplicarea acestor decizii este atins, în raport de caracterul obligatoriu al normelor sus-menţionate, constatând că instanţele de fond şi apel au făcut o interpretare corectă a celorlalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei pronunţate, Înalta Curte le va păstra, respingând doar capătul de cerere privind daunele morale, urmare desfiinţării temeiului juridic al acordării acestora.
Fără a încălca principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil, constatând că nu se stăruie în soluţionarea cererii de suspendare a executării formulată de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Prahova, dar, având în vedere şi concluziile puse în subsidiar de reprezentanta acestuia, cu ocazia dezbaterii recursurilor, în sensul că lasă la aprecierea instanţei pronunţarea asupra cererii, Înalta Curte constată că urmare admiterii recursului pârâtului, aceasta ar rămâne fără obiect, prin respingerea acţiunii reclamantului.
Aşa fiind, Înalta Curte va face aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) şi art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.V. împotriva Deciziei nr. 103 din 5 aprilie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin mandatar Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte decizia atacată, admite apelul declarat de acelaşi pârât împotriva Sentinţei civile nr. 1512 din 19 noiembrie 2010 a Tribunalului Prahova.
Schimbă în parte sentinţa, în sensul că respinge capătul de cerere privind daunele morale.
Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1907/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1911/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
