ICCJ. Decizia nr. 1882/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1882/2012
Dosar nr. 13633/95/2010
Şedinţa publică din 15 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 16 noiembrie 2010 pe rolul Tribunalului Gorj , secţia civilă, reclamantul I.Z., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat instanţei ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, sa fie obligat pârâtul la plata sumei de 520.000 RON despăgubiri civile, reprezentând daune morale pentru suferinţele psihice şi rele tratamente la care, părinţii săi, au fost supuşi cu ocazia deportării în lagărul din T., pe motive entice.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că părinţii săi, în urma unui decret lege dat de M.I.A., în anul 1942, au fost îmbarcaţi împreună cu mai mulţi cetăţeni de etnie romă în vagoane de marfa, păzite de jandarmi şi au fost duşi în T., unde au stat în perioada 1 iulie 1942-1 septembrie 1944.
A mai arătat că pe parcursul întregului traseu au fost trataţi inuman, fiind bătuţi de jandarmi, ţinuţi fără hrană şi apă, iar după ce au fost debarcaţi din tren, au fost transportaţi cu mijloace de transport în locuri de care nu aveau cunoştinţă, unde au fost cazaţi în grajduri, bătuţi de supraveghetori şi ţinuţi fără mâncare şi apă potabilă.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi a Legii nr. 221/2009, cu completările ulterioare.
Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a solicitat respingerea acţiunii formulată de reclamant ca fiind prescrisă, arătând că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile Decretului-Lege nr. 167/1958, fiind vorba despre un drept de creanţă, iar prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită a început să curgă de la data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi cel care răspunde ea.
Prin sentinţa civilă nr. 3 din 12 ianuarie 2011, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia civilă, s-a admis excepţia invocată de intimat şi s-a respins acţiunea formulată de reclamantul I.Z., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind prescrisă.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
În raport de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., instanţa s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtul Statul Român - excepţie ce face de prisos în totul, cercetarea în fond a pricinii.
Astfel sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru valorificarea unui drept subiectiv nesocotit ori încălcat sau pentru realizarea unui interes care se poate obţine numai pe calea justiţiei, se circumscrie unor reguli specifice, proprii activităţii de judecată.
Instituţia prescripţiei şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta fac parte din categoria acestor reguli specifice şi nu sunt de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, finalitatea lor fiind de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, care este necesar pentru exercitarea în condiţii optime a acestui drept. Astfel, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege şi orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă, în conformitate cu disp. art. 1 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 167/1958, iar termenul general de prescripţie este de 3 ani, potrivit art. 3 din acelaşi act normativ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul I.Z., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că instanţa de fond nu a ţinut cont că daunele morale sunt de natură nepatrimonială; nu s-a luat în considerare faptul că a luat la cunoştinţă de posibilitatea de a beneficia de daune morale abia în luna ianuarie 2010, când a apărut în presă un articol despre acordarea acestor daune; nu s-a dispus discutarea fondului cauzei, instanţa de fond pronunţându-se doar pe excepţie.
Apelul declarat a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 150 din 8 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pentru următoarele considerente:
Excepţia legală a împlinirii termenului de prescripţie extinctivă este o excepţie de ordine publică care poate fi invocată de orice parte interesată, inclusiv de instanţă, din oficiu, şi în orice fază a procesului, chiar şi în căile de atac.
Astfel, în raport de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., corect instanţa de fond s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune - excepţie care face de prisos în totul, cercetarea în fond a pricinii.
Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege şi orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 167/1958, iar termenul general de prescripţie este de 3 ani, potrivit art. 3 din acelaşi act normativ.
De asemenea, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, aşa cum rezultă din prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În cauza de faţă, la data de 16 noiembrie 2010, reclamantul a formulat împotriva Statului Român o acţiune în pretenţii, solicitând despăgubiri băneşti pentru acoperirea unui prejudiciu de natură morală, întemeindu-şi în drept cererea pe dispoziţiile art. 998 şi următoarele C. civ., norme de drept comun care reglementează regulile ce guvernează răspunderea civilă delictuală.
Astfel, reclamantul a susţinut că în perioada 1 iulie 1942-1 septembrie 1944, părinţii săi au fost deportaţi în lagărul din T. pe motive etnice şi în această perioadă au fost supuşi la rele tratamente, persecutaţi şi privaţi de libertate în mod nelegal, motiv pentru bare s-a impus obligarea Statului Român la prejudiciul moral creat.
Având în vedere că dreptul pretins de reclamant este un drept de creanţă, cu caracter patrimonial, dar şi dispoziţiile art. 21 din Decretul-Lege nr. 167/1958, a rezultat că în cauză nu sunt exceptate de la aplicare dispoziţiile legale privind prescripţia extinctivă cuprinse în acest act normativ.
În consecinţă, s-a pus problema de a şti când s-a născut dreptul la acţiune şi când a început să curgă termenul prescripţiei extinctive - în sensul art. 8 alin. (1) din Decretul-Lege - dacă s-a epuizat termenul prescripţiei extinctive şi, dacă a intervenit întreruperea ori suspendarea cursului prescripţiei.
Pe de o parte, activitatea delictuală invocată de reclamant a durat până în anul 1944 când a primit ordinul de repatriere în ţară şi, pe de altă parte, chiar dacă activitatea delictuală s-a sistat la acea dată, reclamantul ar fi fost în imposibilitatea obiectivă, să formuleze anterior anului 1990 o astfel de acţiune, cu un asemenea obiect-întrerupătoare de prescripţie în sensul art. 16 lit. b) din Decretul-Lege nr. 167/1958, acţiune pe care să o îndrepte împotriva Statului, caracterizat printr-un regim totalitar. Astfel, până la acea dată, a operat suspendarea cursului prescripţiei, potrivit art. 13 lit. a) din decret.
Aşadar, în raport cu instaurarea după acest an a unui nou regim democratic, se pune problema până la ce dată a durat suspendarea cursului prescripţiei şi care este momentul de la care (cel mai devreme) şi până la care (cel mai târziu) se putea formula o astfel de acţiune, fundamentată pe dreptul comun.
Chiar dacă nu era prevăzut în legea specială (O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000) acordarea unor daune morale, persoana îndreptăţită, în virtutea dreptului de acces la o instanţă era în măsură să promoveze o acţiune în justiţie, potrivit regulilor de drept comun prin care să solicite repararea daunei morale cauzată de regimul instaurat în România în perioada respectivă.
Astfel, dacă despre fapta ilicită şi urmările produse, reclamantul a aflat în urma revenirii sale în ţară, despre cunoaşterea celui răspunzător de prejudiciul produs ca urmare a deportării a aflat cel mai târziu la data când putea să beneficieze de drepturile acordate persoanelor deportate, în baza Legii nr. 189/2000.
Cum de la acest moment, curge termenul de prescripţie; de 3 ani, s-a reţinut, în raport de data introducerii acţiunii – 16 noiembrie 2010, că, în mod corect instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată din oficiu de către instanţă şi a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca fiind prescrisă.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, a formulat recurs reclamantul lacob Zali prin care a arătat că daunele morale solicitate sunt de natură nepatrimonială, şi deci imprescriptibile.
A considerat că a cuantificat suma solicitată pentru a putea învesti instanţa cu judecarea cauzei şi pentru a da competenţa tribunalului.
În privinţa daunelor morale, a susţinut că, nu există adoptat un act normativ cu caracter special, astfel că, sunt aplicabile normele dreptului comun pentru angajarea răspunderii pentru o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, instanţele reţinând greşit faptul că beneficiind de drepturile acordate de Legea nr. 189/2000, automat trebuia să cunoască faptul că are dreptul şi la daune morale pe care le poate solicita într-un anumit timp.
În perioada 1942-1944, autorii săi, au fost lipsiţi de protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale recunoscute de Constituţia României, Decretul nr. 31/1954 şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, fapt ce le-a produs suferinţe pe plan moral, social, profesional şi familial şi le-a fost lezată demnitatea, onorarea şi libertatea individuală.
Instanţele de judecată nu au reţinut că problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţele psihice încercate de noi. Ea presupune o apreciere şi evaluarea complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot îmbrăca forme concrete de manifestare, instanţa are posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă o sumă de bani şi în ce cuantum este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.
Faţă de cele menţionate a susţinut că daunele morale solicitate sunt de natură nepatrimonială, deci imprescriptibile, şi nu intră sub incidenţa Decretului nr. 167/1958.
În concluzie, a solicitat admiterea recursului şi reţinerea cauzei spre rejudecare pe fond sau casarea sentinţei şi a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 alin. (8) şi (3041) C. proc. civ.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
Faţă de temeiul legal al acţiunii, respectiv art. 998-999 C. civ. se constată că hotărârea pronunţată în prima instanţă este supusă atât apelului cât şi recursului.
Instanţa va analiza decizia în raport de criticile formulate şi deşi recurentul a indicat drept temei motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acestea pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Contrar susţinerilor recurentului, nu se poate aprecia că instanţele anterioare i-au negat dreptul de a uza de dispoziţiile art. 998-999 C. civ., pe motiv că sunt edictate norme cu caracter special în ceea ce priveşte drepturile cuvenite persoanelor deportate din motive etnice cu începere din anul 1940, respectiv O.G. nr. 105/1999, care a completat Decretul-Lege nr. 118/1990.
Dimpotrivă, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au analizat acţiunea reclamantului în raport de temeiul juridic invocat de aceasta, şi anume art. 998-999 C. civ., stabilind însă că dreptul valorificat prin această acţiune, fiind un drept patrimonial, este supus prescripţiei extinctive reglementate de Decretul nr. 167/1958, ceea ce este corect.
Recurentul-reclamant face confuzie între dreptul valorificat prin acţiune şi ceea ce a generat naşterea acestui drept.
Este patrimonial dreptul subiectiv al cărui conţinut poate fi exprimat băneşte, pecuniar. Sunt patrimoniale dreptul real şi dreptul de creanţă.
Este nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani. Sunt personal nepatrimoniale drepturile care privesc existenţa şi integritatea persoanei, drepturile care privesc identificarea persoanei şi drepturile decurgând din creaţia intelectuală.
În speţă, reclamantul a solicitat prin acţiune obligarea pârâtului la plata de despăgubiri băneşti, astfel că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat injustiţie este un drept de creanţă evaluabil în bani şi, ca atare, are natură patrimonială.
Faptul că despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu moral nu schimbă cu nimic natura dreptului ce se cere a fi protejat prin acţiunea dedusă judecăţii. Dreptul la despăgubiri băneşti este un drept cu conţinut economic, evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială este incontestabilă.
Prin urmare, criticile recurentului privind greşita calificare a naturii dreptului pretins prin acţiune sunt nefondate.
Cât priveşte susţinerile referitoare la caracterul cert, lichid şi exigibil al unei creanţe, acestea nu au nicio relevanţă în aprecierea naturii dreptului dedus judecăţii, ca drept patrimonial sau nepatrimonial. Caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei interesează sub aspectul posibilităţii de efectuare a executării silite, sens în care art. 379 alin. (1) C. proc. civ. prevede că „Nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.";
Aşa cum s-a arătat deja, dreptul de creanţă valorificat de reclamant în prezentul litigiu are natură patrimonială, iar un asemenea drept este supus prescripţiei extinctive.
Astfel, potrivit art. l alin. (1) din Decretul nr. 167/195 8 privitor la prescripţia extinctivă, „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege";, iar potrivit art. 3 din acelaşi decret, „Termenul de prescripţie este de 3 ani (...)";.
Pe de altă parte, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.";, iar potrivit art. 13 lit. a) din acelaşi decret, „Cursul prescripţiei se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere.";
Raportat la natura patrimonială a dreptului valorificat de reclamant în prezenta cauză şi la dispoziţiile privind prescripţia extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, redate anterior, în mod legal curtea de apel a confirmat soluţia fondului de respingere a acţiunii ca prescrisă, criticile formulate pe acest aspect nefiind fondate.
Din moment ce reclamantul a cunoscut că autorii săi au fost deportaţi de regimul politic trecut în lagărul din T., în perioada 1942-1944, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită a statului ar fi trebuit să înceapă să curgă de la momentul încetării faptei ilicite, respectiv din anul 1944, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Regimul politic dictatorial care a subzistat în ţara noastră până la revoluţia din decembrie 1989 se constituie însă într-un caz de forţă majoră care a împiedicat, în mod obiectiv, pe reclamant să promoveze acţiune în justiţie împotriva statului, pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei pricinuite prin deportarea pe motive etnice. Ca atare, în perioada 1944-1990 cursul prescripţiei a fost suspendat, operând cauza de suspendare prevăzută de art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
Mai mult decât atât, instanţele anterioare au reţinut în favoarea reclamantului suspendarea cursului prescripţiei şi după instaurarea regimului democratic din anul 1990, respectiv până la apariţia O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, prezumând practic că întrucât prin acest act normative s-a reglementat acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive etnice de regimurile instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, până la apariţia lui, reclamantul nu a putut, în mod obiectiv, să prefigureze posibilitatea de a acţiona în justiţie pentru a obţine repararea prejudiciului moral încercat de autorii săi prin deportarea din motive etnice, în perioada 1942-1944.
Trimiterea făcută de instanţe la O.G. nr. 105/1999 nu s-a făcut, aşadar, pentru a justifica înlăturarea dreptului reclamantului la acţiunea în răspundere civilă delictuală de drept comun, ci pentru a justifica suspendarea cursului prescripţiei dreptului la acţiunea de drept comun şi după instaurarea regimului democratic din anul 1990, ceea ce îi profită reclamantului.
Fiind recunoscută suspendarea cursului prescripţiei extinctive în perioada 1944-2000, termenul general de prescripţie de 3 ani, aplicabil în cauză, a început să curgă în anul 2000 şi s-a împlinit în anul 2003. Or, reclamantul a formulat acţiunea la data de 16 noiembrie 2010, deci după împlinirea termenului legal de prescripţie, aşa încât în mod corect, în cauză, s-a constatat prescris dreptul material la acţiune.
Aşadar întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei apare ca nefondat şi va fi respins în consecinţă, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.Z. împotriva deciziei nr. 150 din 8 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1881/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1883/2012. Civil → |
|---|
