ICCJ. Decizia nr. 1883/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1883/2012
Dosar nr. 17887/3/2010
Şedinţa publică din 15 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 12 aprilie 2010 reclamantul C.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa la 5 ani temniţă grea pentru uneltire contra ordinii sociale, prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 1 C. pen., pedeapsă dispusă prin sentinţa penală nr. 497/1950 a Tribunalului Militar Constanţa, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 481 din 27 februarie 1951 Curţii Militare de Casare şi Justiţie.
Prin sentinţa civilă nr. 1545 din 18 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis în parte cererea; a obligat pârâtul la 5.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri morale către reclamant şi a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a făcut dovada faptului că pedeapsa pentru care a fost condamnat se încadrează în dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta având de drept caracter politic, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ şi conferind reclamantului dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în limitele prevăzute de O.U.G. nr. 62/2010.
Cu privire la scopul compensaţiei acordate pentru daunele morale suferite, Tribunalul a apreciat că aceasta este destinată să recunoască că încălcarea unui drept fundamental a cauzat daune morale, iar cuantumul ei trebuie stabilit având în vedere gravitatea suferinţelor reclamantului, precum şi faptul că acesta nu a mai beneficiat şi de alte despăgubiri.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, reclamantul C.M. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea cererii sale, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice au arătat că, dată fiind incidenţa în cauză a deciziei referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, instanţa nu mai poate acorda în acest caz vreo sumă de bani cu titlu de daune morale pentru că nu mai există de nevinovăţie şi a violării secretului corespondentei.
Prin decizia nr. 306/A din 21 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice şi de Ministerul Public, reprezentat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins acţiunea reclamantului C.M. ca neîntemeiată. A menţinut dispoziţia referitoare la cheltuielile de judecată şi a respins apelul reclamantului.
Pentru a hotărî astfel instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. la 15 noiembrie 2010, după pronunţarea hotărârii primei instanţe, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstitutionale.
Conform art. 147 alin. (1) din Constituţie: „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei";, iar alin. (4) al aceluiaşi art.: „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor";.
Obligativitatea erga omnes a deciziilor pronunţate în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie derivă din poziţia Curţii Constituţionale ca unică autoritate de jurisdicţie constituţională, independentă faţă de orice altă autoritate publică şi al cărei scop este garantarea supremaţiei Constituţiei, în concordanţă cu principiul statului de drept, prevăzut la art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală.
Pe calea excepţiei de neconstituţionalitate se asigură protecţia jurisdicţională în contra legislativului, plecând de la principiul care stă la baza controlului constituţionalităţii legilor, potrivit căruia judecătorul trebuie să facă întotdeauna să prevaleze norma superioară asupra normei inferioare, deci Constituţia asupra legii.
A admite contrariul înseamnă a aplica o normă legală care înfrânge Constituţia, fiind evident lipsită de validitate, atunci când este examinată prin prisma normei superioare, adică atunci când este cercetată prin prisma acordului/dezacordului acestuia cu Constituţia.
Având în vedere, pe de o parte, că efectele admiterii excepţiei se produc erga omnes şi ca atare în aceleaşi condiţii atât faţă de autorul excepţiei, cât şi faţă de alţii, iar pe de altă parte, că, în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia nu mai face aplicarea textului declarat neconstituţional prin ipoteză ulterior sesizării instanţei, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziţie constituţională nu mai poate fi aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfăşurare la data publicării deciziei Curţii Constituţionale.
O asemenea soluţie este în concordanţă şi cu pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, îndeosebi Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, care să conducă la aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
În ceea ce priveşte art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, trebuie în primul rând avut în vedere faptul că, pornind de la caracterul autonom al noţiunilor utilizate de Convenţie şi de actele sale adiţionale, Curtea a extins noţiunea de „bun";, în sensul textului menţionat, la situaţii în care apar puse în discuţie anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, care pot să se prezinte sub forma unor speranţe legitime la obţinerea unor indemnizări.
Referitor la incidenţa art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, a reţinut că, s-a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminenţa dreptului şi noţiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerinţă a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influenţării soluţionării litigiului de către puterea judiciară, cu excepţia cazului în care există motive extrem de importante de interes general.
Făcând aplicarea acestor principii în cauza de faţă, s-a constatat, pe de o parte, că nu este vorba de o intervenţie a legiuitorului sau a executivului în vederea influenţării soluţionării litigiului, de natură să aducă atingere principiului preeminenţei dreptului şi noţiunii de proces echitabil sau a principiului egalităţii şi nediscriminării, ci a Curţii Constituţionale, care potrivit statutului său este o autoritate publică independentă şi al cărei scop este garantarea supremaţiei Constituţiei (cu alte cuvinte, nu se aplică o nouă lege, ci s-a declarat neconstituţionalitatea textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii), iar pe de altă parte, intervenţia a avut loc în principal, pentru a înlătura un paralelism legislativ, contrar normelor de tehnică legislativă şi principiilor constituţionale.
Art. 14 din Convenţia europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului dispune că exercitarea tuturor drepturilor şi libertăţilor pe care ea le recunoaşte trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.
Admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate generează anumite diferenţe de tratament între situaţiile unor categorii de persoane, însă singurul criteriu care poate fi admis ca fiind rezonabil şi obiectiv este cel al existenţei unui proces pe rol la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of., iar nu cel al momentului sesizării instanţelor de către acestea.
5 De altfel, într-o situaţie similară, Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a apreciat că revirimentele de jurisprudenţă (care, de asemenea, ar genera diferenţe de tratament în condiţii similare) sunt întâlnite în toate sistemele judiciare şi reprezintă o componentă normală a vieţii juridice într-un stat democratic (cauza Unedic împotriva Franţei, hotărârea din 18.12.2008).
În ceea ce priveşte rezoluţiile adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, din analiza conţinutul acestor documente internaţionale, a constatat că acestea au caracterul unor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, scopul lor fiind acela de a duce în conştiinţa comunităţii internaţionale necesitatea condamnării ferme a comunismului, atât ca doctrină, cât şi ca regim politic, precum şi de a inspira statele, care au fost sub egida acestui regim totalitar, în atitudinea lor faţă de victimele unui astfel regim de guvernare.
În plus, numai tratatele, iar nu şi actele organizaţiilor internaţionale, cum este şi Consiliul Europei, sunt menţionate de art. 11 şi 20 din Constituţie şi ca atare, chiar admiţând că rezoluţiile în discuţie ar avea caracter normativ, ele fac parte din ordinea juridică internaţională, în care subiecte de drept nu sunt şi cetăţenii, iar nu din ordinea juridică internă, nebucurându-se de aplicabilitate directă.
Referitor la incidenţa Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, a reţinut, că şi acest act a fost adoptat de Adunarea Generală a O.N.U., ca rezoluţie, neavând putere de lege.
Pe cale de consecinţă, reţinând că în prezent prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, şi-au încetat de drept efectele, rămân fără interes cercetarea motivelor de apel formulate în legătură cu aplicarea acestora, precum şi faptul că instanţa a limitat cuantumul despăgubirilor în raport de dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010, declarate ulterior neconstituţionale prin decizia nr. 1356 din 21 octombrie 2010
Curtea a menţinut în schimb dispoziţia referitoare la cheltuielile de judecată, în primul rând pentru că nu a făcut obiectul unei critici în apel şi, în al doilea rând, pentru că sumele respective sunt datorate de Către Stat, chiar în condiţiile respingerii acţiunii, având în vedere că acesta se află în culpă, prin adoptarea actului normativ pe care reclamantul şi-a fundamentat cererea de chemare în judecată, act în legătură cu care s-a constatat după sesizarea instanţei că era în neconcordanţă cu legea fundamentală.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, a declarat recurs reclamantul solicitând admiterea acestuia şi modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului şi schimbării în parte a sentinţei sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale.
În susţinerea motivelor de recurs a arătat că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în conformitate cu dispoziţiile art. 304, pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, a considerat că Decizia nr. 1358/2010, pronunţată Curtea Constituţională nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunţării ei, ci acelor acţiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of. A se aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi petenţii au depus cererile în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedura prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute neimputabile persoanelor aflate în cauză.
A menţionat că prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 prin care s-a declarat neconstituţional art. I, pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 s-a reţinut că principiul egalităţii şi interzicerii discriminării, a fost reluat de C.E.D.O. in Protocolul nr. 12 la Convenţie, adoptat in anul 2000, iar art. I al acestui Protocol prevede: „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie sa fie asigurat fără nici o discriminare bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice şi orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie";.
Ca atare, sfera suplimentară de protecţie stabilita de art. I din Protocol, se refera la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislaţiei naţionale, precum şi exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice in conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta de o anume manieră. Aceste principii au fost reluate înjurisprudenţa recentă a C.E.D.O. în cauza Thorne vs. The United Kingdom, pronunţată în anul 2009.
Judecătorul cauzei aflată pe rol este obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată, şi să mai constate că ar exista neegalitate între părţile care au putut obţine hotărâre judecătorească până la data de 15 noiembrie 2010, faţă de celelalte, care din cauza tergiversării judecării cauzei şi-au pierdut aceasta şansă.
Principiul neretroactivităţii legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior, principiu consacrat în art. 1 C. civ.
În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte analiza instanţei de apel privind stabilirea unei „neconcordante între o asemenea soluţie, care rezultă din aplicarea dreptului intern şi pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, îndeosebi Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, care să conducă la aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie";, a considerat că este neîntemeiată.
Astfel, a susţinut că, faptul că până la această dată legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea, nu le este imputabil petenţilor şi nu este un temei legal, ca cererile să fie respinse, ci este obligatoriu ca cererile să fie judecate în acord cu prevederile constituţionale şi internaţionale;
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în art. 5, alin. (1) şi (5) prevede dreptul la libertate şi la siguranţă, nimeni neputând fi lipsit de libertatea sa, iar persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.
Prin incriminarea în Legea nr. 221/2009, a unor acte normative dinainte de anul 1989, ca având caracter politic, se recunoaşte ca acestea au fost contrare Constituţiei din acea vreme, precum şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (la care România a aderat în data de 10 decembrie 1948), Tratatelor şi Acordurilor Internaţionale la care România era şi este parte.
În ceea ce priveşte sumă de 5.000 euro, acordată de instanţa de fond a arătat că nu reprezintă o compensaţie echitabilă şi justificată pentru prejudicial moral suferit de reclamant şi a apreciat că trebuie să aplice criteriile consacrate de doctrina şi jurisprudenţa în materie de daune morale.
A solicitat ca la stabilirea întinderii acestei compensaţii să se aibă în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic de către reclamant ca urmare a condamnării sale din motive politice, prin raportare la importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care reclamantul a perceput consecinţele vătămării, luând in considerare şi durata privării de libertate, respectiv 5 ani.
O atare soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa în materie C.E.D.O., care nu limitează reparaţia pentru prejudicial moral încercat prin condamnare şi arestare pe nedrept doar la constatarea încălcării Convenţiei, ci recunoaşte dreptul la despăgubiri băneşti echitabile, care nu înseamnă, însă, o sumă modică, cum în mod neîntemeiat a reţinut instanţa de fond.
Cu ocazia dezbaterilor recursului, reprezentanta Ministerului Public a invocat decizia nr. 12/2011, pronunţată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
În esenţă, recurentul reclamant critică nelegala respingere a cererii sale de acordare a despăgubirilor morale solicitate ca urmare a suferinţelor îndurate prin condamnarea sa penală.
Dreptul recurentului-reclamant de a solicita acordarea de despăgubiri morale a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Problema care se pune în discuţie este aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale.
În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionâlităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la Tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. l din Protocolul nr. l, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. l.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În condiţiile în care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se constată că acţiunea nu mai are bază juridică pe acest temei de drept, iar examinarea altor critici devine inutilă.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva deciziei nr. 306A din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1882/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1884/2012. Civil → |
|---|
