ICCJ. Decizia nr. 1942/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1942/2012
Dosar nr. 7614/30/2009
Şedinţa publică din 19 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 7614/30/2009, reclamantul S.Z. a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 2293 din 15 octombrie 2009 emisă de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea dispoziţiei şi obligarea pârâtului la soluţionarea în fond a notificării din 09 august 2001, cu cheltuieli de judecată.
Reclamantul a arătat în motivarea contestaţiei, că în calitate de persoană îndreptăţită - moştenitor legal al părinţilor săi S.S. şi S.K., a înaintat notificarea din 09 august 2001, depusă la B.E.J. O.B., înregistrată la Primăria Municipiului Timişoara din 14 august 2001 şi notificarea din 27 septembrie 2001, depusă la acelaşi birou executor judecătoresc, înregistrată la Primăria Municipiului Timişoara din 05 octombrie 2001, prin care a solicitat restituirea imobilului situat în Timişoara, str. Ş., înscris în C.F. Timişoara.
A mai susţinut reclamantul că aceste notificări au fost respinse prin dispoziţia atacată, motivat de faptul că nu ar fi completat dosarul cu actele solicitate şi astfel, nu face dovada calităţii de persoană îndreptăţită a dreptului de proprietate invocat.
Reclamantul a mai arătat că toate documentele solicitate le-a depus la dosar prin intermediul mandatarului său, I.G.
Prin sentinţa civilă nr. 2498 din 5 octombrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 7614/30/2009, Tribunalul Timiş, a admis contestaţia formulată şi, în consecinţă, a anulat dispoziţia din 15 octombrie 2009 emisă de pârât, obligându-l pe acesta la soluţionarea în fond a notificării din 09 august 2001, depusă la B.E.J. O.B.
În justificarea soluţiei, prima instanţă a reţinut, în sinteză, următoarele considerente:
Prin dispoziţia din 15 octombrie 2009 pârâtul Primarul Municipiului Timişoara, a respins cele două notificări formulate de reclamantul S.Z., prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Timişoara, str. Ş., înscris în C.F. Timişoara, cu motivarea că autorul notificării nu a completat dosarul cu actele solicitate, astfel că nu face dovada calităţii de persoană îndreptăţită şi a dreptului de proprietate invocat.
Din dispoziţie rezultă că actele care mai trebuiau depuse sunt: actul de identitate al autorului notificării; certificatul de moştenitor; decizia din care rezultă preluarea imobilului, împuternicire notarială pentru revendicarea în baza Legii nr. 10/2001, declaraţie notarială în conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001, solicitare pentru dreptul de folosinţă special asupra terenului. în plus, la baza soluţiei de respingere a stat faptul că reclamantul sau împuternicitul său nu s-a prezentat în vederea semnării procesului verbal privind starea de fapt a imobilului revendicat.
Din verificarea actului administrativ s-a constatat că actele solicitate fie se regăsesc la dosar, în forma legalizată, fiind suplimentată în faţa instanţei îndeplinirea cerinţei privind apostila pentru actele emise în străinătate, fie nu sunt necesare.
În aceste condiţii, Tribunalul a constatat netemeinicia dispoziţiei, motiv pentru care în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001 a admis contestaţia, a anulat dispoziţia contestată şi a obligat pârâtul la soluţionarea în fond a notificării.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Primarul Municipiului Timişoara, iar prin decizia nr. 603 din 16.03.2012 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă s-a respins, ca nefondat apelul pârâtului, pentru următoarele considerente:
Aşa cum corect a stabilit şi prima instanţă, contrar susţinerilor pârâtului, în dosarul primei instanţe au fost depuse de către reclamant următoarele înscrisuri: declaraţie autentică conform art. 5 din Legea nr. 10/2001 dovada cetăţeniei române, copie carte identitate, procură generală, certificatele de moştenitor, extras carte funciară din care rezultă că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, de la autoarea reclamantului.
Chiar dacă aceste înscrisuri nu s-au aflat în dosarul administrativ, aceasta nu înseamnă că ele nu pot fi depuse ca probe în faţa primei instanţe, întrucât, dacă s-ar admite contrariul, ar însemna să fie încălcate principiile contradictorialităţii, nemijlocirii şi dreptului la apărare, care consacră procesul civil, precum şi dispoziţiile din C. proc. civ. privind administrarea probelor.
Totodată, s-a reţinut că reclamantul are cetăţenie română, ceea ce lasă fără efect solicitarea recunoaşterii dreptului special de folosinţă asupra terenului, iar art. 42 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 - republicată nu instituie obligaţia prezentării notificatorului în vederea semnării procesului verbal privind starea de fapt a imobilului revendicat.
Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că în mod corect prima instanţă a admis în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001 contestaţia şi a anulat dispoziţia din 09 august 2001 emisă de pârât, obligându-l să soluţioneze în fond notificarea.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Primarul municipiului Timişoara, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului aşa cum a fost formulat modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului cu consecinţa respingerii contestaţiei reclamantului S.Z. şi menţinerii, ca temeinică şi legală, a dispoziţiei din 15 octombrie 2009, emisă de Primarul Municipiului Timişoara.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a arătat următoarele:
Instanţa de fond, prin sentinţa nr. 1498 din 05 octombrie 2010 a reţinut în mod nelegal şi nefondat că actele solicitate (în faza administrativă) fie se regăsesc la dosar în formă legalizată, fie suplimentată în faţa instanţei îndeplinirea cerinţei privind apostila pentru actele emise în străinătate, fie nu sunt necesare (...)";, aspect reţinut în mod nelegal şi de instanţa de apel.
Astfel, instanţele au apreciat în mod nelegal şi nefondat că reclamantul nu trebuie să depună decizia din care rezultă preluarea imobilului întrucât această stare de fapt reiese din menţiunile de carte funciară, iar reprezentantul celui care a preluat imobilul nu a dovedit o altă realitate juridică cu privire la imobilul revendicat în timp ce calitatea de cetăţean român dovedită în cauză lasă fără efect cerinţa cu privire la dreptul special de folosinţă asupra terenului.
A mai învederat reclamantul că, în bază notificărilor din 09 august 2001 şi din 27 septembrie 2001 depuse la B.E.J. O.B. şi înregistrate la Primăria Municipiului Timişoara, potrivit art. 21 din Legea nr; 10/2001, numitul S.Z., prin împuternicitul său G.I., a solicitat instituirea în natură a imobilului situat în Timişoara, înscris în C.F. Timişoara.
Or, susţine recurentul, dovada calităţii de persoană îndreptăţită la restituire şi aceea de a arăta că preluarea imobilului s-a făcut abuziv, revine în sarcina persoanei care solicită restituirea şi se consideră îndreptăţită la restituire aşa cum prevăd dispoziţiile Legii nr. 10/2001 republicată.
Faţă de acest aspect, arată recurentul, prin adresele Direcţiei Patrimoniu - Serviciul Administrare Imobile din 21 iunie 2002, din 18 iunie 2002., 19 iulie 2002, 02 octombrie 2003. 03 aprilie 2007, 24 august 2007, 19 martie 2008 şi 03 octombrie 2008. I s-a solicitat autorului notificării şi împuternicitului acestuia, să depună în completarea dosarului, în original sau în copie legalizată, actul de identitate al autorului notificării, certificatul de moştenitor sau de calitate de moştenitor după proprietarul tabular de la care Statul Român a preluat imobilul notificat, sentinţa judecătorească sau o decizie a organelor împuternicite, din care să reiasă că imobilul notificat a fost preluat de Statul Roman în temeiul Decretului nr. 111/1951 ca bun abandonat, împuternicire notarială pentru revendicarea imobilului în temeiul Legii 10/2001 din partea autorului notificării pentru mandatarul care a semnat notificarea în numele acestuia, declaraţie notarială dată de autorul notificării în conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001, solicitare pentru dreptul de folosinţa special asupra terenului daca autorul notificării nu are cetăţenia româna, însă aceste documente nu au fost depuse.
De asemenea, se mai susţine că autorul notificării sau împuternicitul acestuia nu s-au prezentat în vederea semnării procesului-verbal privind starea de fapt a imobilului revendicat, condiţie obligatorie impusă de prevederile art. 42 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, prin dispoziţia atacată, în mod legal, s-a dispus respingerea notificării din 09 august 2001, emisă de Primăria Municipiului Timişoara, deoarece autorul notificării nu a completat dosarul cu actele solicitate şi nu a făcut dovada calităţii de persoana îndreptăţită şi a dreptului de proprietate invocat.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Sintetizând criticile formulate în cauză, Înalta Curte reţine că acestea se referă la faptul că intimatul contestator S.Z. nu a depus, în procedura administrativă, actele necesare în dovedirea notificărilor din 09 august 2001, depusă la B.E.J. O.B., şi din 27 septembrie 2001, depusă la acelaşi B.E.J., înregistrate la Primăria Municipiului Timişoara, pentru imobilul situat în Timişoara, str. Ş., înscris în C.F. Timişoara şi nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001 republicată.
Asupra celei dintâi critici, Înalta Curte reţine următoarele:
În conformitate cu art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, (...) pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2005, prevăd, la art. 25.1, că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, explicitându-se, în cadrul acestor norme (art. 25.1 şi art. 25.2), semnificaţia curgerii termenului de 60 de zile, în raport de atitudinea unităţii deţinătoare şi a persoanei care se pretinde îndreptăţită la măsurile reglementate de Legea nr. 10/2001 republicată.
În cauză, recurentul susţine că respingerea notificării a fost determinată de nedepunerea actelor doveditoare de către persoana interesată, în cadrul procedurii administrative instituite de legea specială, dar aceasta nu se raportează, în conţinutul motivelor de recurs, la actele, încuviinţate şi administrate ca probe, în procedura judiciară, şi, mai ales, la consecinţele juridice ale administrării acestor probe.
Or, dacă se poate accepta, în anumite cazuri determinate, teza, potrivit căreia, prin nedepunerea unor acte specifice, solicitate de unitatea deţinătoare, în procedura administrativă, partea interesată şi-a asumat soluţia respingerii notificării, nu poate fi acceptată, ca o concluzie peremptorie, că această atitudine a părţii ar putea determina imposibilitatea administrării probelor, în condiţiile art. 167 C. proc. civ., în faţa instanţelor judecătoreşti.
A interpreta în sens contrar ar echivala cu încălcarea dreptului de acces la un Tribunal imparţial şi independent, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Tribunal care trebuie să aibă deplină jurisdicţie, în fapt şi în drept, deci să poată examina orice element, aspect de fapt sau de drept al cazului dedus judecăţii, aceasta implicând, în mod necesar, administrarea oricărei probe considerate relevante în cauză.
Astfel, deşi procedurile administrative reprezintă, în principiu, limitări legale ale dreptului de acces la un tribunal, hotărârile pronunţate de organele administrative cu atribuţii jurisdicţionale, subordonate guvernului, trebuie să fie supuse controlului unei instanţe independente, care va pronunţa o hotărâre pe baza „meritelor"; cazului, după examinarea acestuia sub toate aspectele (a se vedea cauza Glod contra României, hotărârea din 16 septembrie 2004, cauza Crişan contra României, hotărârea din 27 mai 2003).
În consecinţă, administrând probele necesare cauzei, îri procedură judiciară, instanţele de fond şi de apel au concretizat garanţia procesuală a deplinei jurisdicţii, impusă şi garantată de art. 6 al Convenţiei, ceea ce determină caracterul nefondat al acestei critici.
Procedând la analizarea celuilalt motiv de recurs, se poate constata că recurentul Primarul Municipiului Timişoara nu invocă niciun argument de fapt sau de drept care să susţină aserţiunea, conform căreia reclamantul nu ar fi persoană îndreptăţită la obţinerea măsurilor reparatorii pentru imobilul solicitat, astfel încât instanţa de recurs consideră că situaţia de fapt reţinută de instanţele anterioare, pe baza probelor administrate în procedura judiciară, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale, este pe deplin lămurită şi poate fi însuşită de această instanţă, care, în actuala structură a recursului, nici nu are atributul legal de a o modifica, putând face doar aplicarea dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., în ipoteza, inexistentă în cauză, a aplicării greşite a legii - art. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată - la împrejurări de fapt ce nu au fost deplin stabilite.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu este operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel interpretând şi aplicând corect legea la situaţia de fapt dedusă judecăţii, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara împotriva 603 din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 603 din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1941/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1945/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
