ICCJ. Decizia nr. 1945/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1945/2012
Dosar nr. 2948/108/2009
Şedinţa publică din 19 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 514 din 17 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Arad, secţia civilă, au fost respinse excepţiile netimbrării acţiunii, inadmisibilităţii acţiunii şi prescripţiei dreptului la acţiune invocate de pârâta Parohia Ortodoxă Română Arad - Sega II, a fost admisă acţiunea precizată formulată de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco - Catolică de Lugoj, a fost dispusă rectificarea C.F. Arad în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate la pârâtei prima liniuţă asupra imobilului transnotat, evidenţierii pentru acesta a suprafeţei reale de 1.712 m.p. intravilan, precizării construcţiilor acolo notate ca fiind „biserică greco-catolică"; şi revenirii acestui imobil la situaţia anterioară de C.F.
A fost obligată pârâta să lase reclamantei imobilul înscris în C.F. Arad, în deplină proprietate şi posesie, s-a dispus O.C.P.I. Arad să efectueze cuvenitele menţiuni în C.F. după rămânerea irevocabilă a hotărârii şi a fost obligată pârâta la 400 RON cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel Tribunalul a avut în vedere faptul că prin acţiunea civilă înregistrată la această instanţă la data de 1 august 2006, reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică de Lugoj a chemat în judecată pârâta Parohia Ortodoxă Română Arad -Şega II solicitând să se dispună recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. Arad şi reprezentând construcţii situat în Arad str. A.V. împreuna cu teren intravilan în suprafaţă de 2.364 m.p., restabilirea situaţiei anterioare de C.F., întrucât titlul prin care pârâtei i s-a atribuit imobilul descris mai sus -încheierea, este nul de drept în urma abrogării Decretului nr. 358/1948 şi pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate şi posesie acest imobil; să fie îndrumat O.C.P.I. sa radieze înscrierile Arad şi să noteze în C.F. Arad Biserica Greco catolică din Arad Calea A.V., cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanta arată că este proprietara imobilului înscris în C.F. Arad sub nr. top. situat în Arad Calea A.V. nr. 69-75 dobândit prin cumpărare cu preţul de 900.000 RON şi l-a stăpânit până la emiterea Decretului nr. 358/1948 în prezent abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989, când a trecut în mod abuziv în proprietatea pârâtei şi a fost înscris dreptul de proprietar prin încheierea de C.F. nr. 2094/1967.
În drept au fost invocate disp. art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 completate cu Legea nr. 182/2005 şi art. 36 pct. 3 din Legea nr. 7/1996.
Pârâta Parohia Ortodoxă Română Arad -Şega II a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii pe cale de excepţie şi pe fond.
Pe cale de excepţie a invocat netimbrarea acţiunii, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. ultim din Decretul nr. 126 din 24 aprilie 1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) sunt scutite de plata taxei de timbru doar acţiunile promovate în temeiul acestui articol nu şi acţiunile ce au alt obiect.
Prin Decretul-Lege nr. 9/1989 au fost abrogate mai multe acte normative emise de regimul comunist, printre care şi Decretul-Lege nr. 358/1948, în expunerea de motive arătându-se că reglementările pe care le abrogă au un caracter discriminator, nedrept şi au adus grave prejudicii materiale şi morale poporului român, intereselor legitime ale tuturor cetăţenilor, desfăşurării unor relaţii normale cu celelalte state.
În urma recunoaşterii oficiale a Bisericii Române Unită cu Roma Greco Catolică prin art. 3 al Decretului-Lege nr. 126/1990, completat de Legea nr. 182/2005 s-a reglementat procedura de restituire de către Biserica Ortodoxă Română a lăcaşurilor de cult ce au fost preluate de aceasta în urma emiterii Decretului-Lege nr. 358/1948.
Reclamanta a urmat această procedură, convocând pârâta la dialog, însă după o amânare solicitată de pârâtă, aceasta nu s-a prezentat ulterior la întâlnirea programată pentru data de 10 martie 2006 şi nici nu a comunicat eventualele sale obiectiuni fată de pretenţiile formulate de reclamantă, ceea ce exprimă un refuz implicit de restituire a imobilului.
Ca practică judiciară în materie reclamanta invocă sentinţa civilă nr. 4746 din 19 mai 1992 pronunţată în Dosarul nr. 5252/1992 al Judecătoriei Arad şi decizia civilă nr. 212 din 24 martie 1993 pronunţată în Dosarul nr. 182/1993 al Tribunalului Alba.
A invocat de asemenea, excepţia inadmisibilităţii acţiunii învederând că reclamanta are calea realizării dreptului său printr-o acţiune de drept comun sau prin procedura reglementata de Decretul-lege nr. 126 din 24 aprilie 1990, ca în cuprinsul extrasului C.F. Arad nu sunt înscrise lăcaşuri de cult şi case parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma, ca să devină incidente dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 129 din 24 aprilie 1990, precum şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în fond prev. de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 deoarece potrivit art. 38 din Legea nr. 7/1996 reclamanta avea la dispoziţie termenul de 3 ani în care să ceara rectificarea de carte funciară.
Pe de altă parte, situaţia juridică a terenurilor şi a celorlalte imobile preluate de statul român sunt reglementate de Titlul II „Modificarea şi completarea O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România„ al Legii nr. 247/2005, reclamanta pierzând termenul de 6 luni prevăzut la art. 2.
Pe fond pârâta solicită respingerea acţiunii, făcând referire generală la legiuirile bisericeşti care conţin norme referitoare la statutul juridic al bunurilor bisericeşti, precum şi la Constituţia României, C. civ. şi Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase.
În ce priveşte regimul juridic al bunurilor parohiale greco-catolice intrate în patrimoniul comunităţilor parohiale ortodoxe, pârâta arată că Decretele nr. 177/1948 şi au fost edictate datorită faptului că la acea dată majoritatea comunităţilor locale greco-catolice au trecut la ortodoxie.
Deşi Decretul-Lege nr. 9/1989 a anulat Decretul nr. 358/1948 statul român nu are autoritatea de a restitui bunurile parohiale pentru că nu el le-a confiscat, iar de acest lucru nu poate fi acuzată nici Biserica Ortodoxă Română.
În plus art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a stipulat că pentru rezolvarea situaţiei juridice a locaşurilor de cult şi a caselor parohiale ce au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română, se va constitui o comisie mixtă şi se va ţine seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.
Aceste dispoziţii legale au fost considerate ca fiind constituţionale de către Curtea Constituţională (Decizia nr. 23 din 27 aprilie 1994), astfel că ţinând cont ca reclamanta are un număr mult mai mic de credincioşi, acţiunea este neîntemeiată.
Reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică de Lugoj prin răspuns la întâmpinare a solicitat respingerea excepţiilor invocate ca nelegale şi netemeinice şi a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 37 din Decretul nr. 177/1948 învederând că trecerea de la cultul greco catolic la cel ortodox nu a fost o trecere liber consimţită de către credincioşii greco catolici ci una forţată de regimul comunist iar menţinerea în vigoare a prevederilor art. 37 din Decretul nr. 177/1948 lipseşte practic de obiect prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, care devin inaplicabile, învederând în plus că şi în cazul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate , afirmaţiile pârâtei întemeiate pe disp. art. 37 din Decretul nr. 177/1948 referitoare la împrejurarea că majoritatea foştilor greco catolici şi urmaşii lor au ales după 1989 să rămână în continuare în Biserica Ortodoxa Română împreuna cu bunurile parohiale cu care au revenit în anul 1948 sunt nefondate, deoarece pârâta nu a probat aceste susţineri.
Pârâta a solicitat ulterior admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a disp. art 37 din Decretul nr. 177 din 4 august 1948 invocata de reclamantă şi trimiterea dosarului la Curtea Constituţională spre soluţionare.
Prin încheierea de şedinţă din 13 decembrie 2006, Tribunalul Arad, a respins excepţia de netimbrare, considerând că acţiunea este legal scutită de plata taxelor de timbru.
Prin încheierea de şedinţă din 18 ianuarie 2007 Tribunalul Arad a unit cu fondul excepţia de inadmisibilitate a acţiunii şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 37 din Decretul nr. 177 din 04 august 1948.
Prin concluziile scrise reclamanta îşi restrânge acţiunea, solicitând doar imobilul cu din C.F. nr. 8421 Arad.
Prin sentinţa civilă nr. 630 din 17 mai 2007 Tribunalul Arad, a admis în fond acţiunea reclamantei, însă prin decizia civilă nr. 512 din 22 noiembrie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 6636/108/2006 al C.A.T.a fost admis apelul pârâtei, iar sentinţa a fost desfiinţată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Arad.
În considerentele deciziei se arată că prima instanţă a soluţionat doar excepţia de netimbrare şi excepţia de neconstituţionalitate, omiţând să se pronunţe asupra excepţiilor de inadmisibilitate a acţiunii reclamantei şi de prescripţie a dreptului la acţiune, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei, deoarece este vorba de o încălcare esenţială a legii, respectiv a unor norme imperative de ordine publică.
În rejudecare potrivit considerentelor deciziei instanţei de control judiciar, Tribunalul va proceda, potrivit art. 137 C. proc. civ. la soluţionarea prioritară a excepţiilor invocate.
Se va reţine în primul rând că excepţia de neconstituţionalitate a art. 37 din Decretul nr. 177/1948 nu a mai fost susţinută de către reclamantă în rejudecare şi apare ca nefondată deoarece pe parcursul soluţionării cauzei, prin Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, Decretul nr. 177/1948 a fost în întregime abrogat.
Excepţia de netimbrare a acţiunii este de asemenea nefondată în raport cu temeiurile de drept ale cererii de chemare în judecată, deoarece potrivit art. unic al Legii nr. 182/2005, este aprobată şi modificată O.G. nr. 64/2004 pentru completarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, prin introducerea unui nou alin. (4) ce dispune că acţiunile formulate în baza Decretului-lege nr. 126/1990 sunt scutite de taxa de timbru. Anterior, scutirea legală a acestor acţiuni reieşea din dispoziţiile art. 13 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii este neîntemeiată, deoarece acţiunea reclamantei nu este una în constatare ci în realizarea dreptului; chiar pârâta indicând că procedura de urmat este cea prevăzută de Decretul-lege nr. 126/1990, pe care reclamanta, în fapt o urmează.
Sub acelaşi aspect faptul că în cartea funciară imobilul apare înscris ca intravilan cu construcţii nu conduce la inadmisibilitatea acţiunii, deoarece prin ea se revendică un locaş de cult în conformitate cu Decretul-lege nr. 126/1990 iar unul dintre capetele de cerere ale acţiunii vizează tocmai punerea în acord a menţiunilor din cartea funciară cu realitatea faptică; legiuitorul a înţeles să reglementeze situaţia juridică a lăcaşului de cult şi a caselor parohiale, fără a face abstracţie de terenul aferent acestora şi care nu poate fi altul decât cel existent la data preluării aşa cum este oglindit în speţă de cartea funciară; în plus intabularea lăcaşului de cult nu constituie o cerinţă a actului normativ cu caracter reparator care se aplică tuturor zonelor ţării, iar nu doar celor care la data edictării intră sub incidenţa Decretului-lege nr. 115/1938.
Este neîntemeiată şi susţinerea pârâtei că terenul aferent bisericii ar fi trebuit solicitat prin procedura prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, faţă de care acţiunea reclamantului este tardivă, deoarece acest act normativ nu reglementează regimul juridic al lăcaşului de cult, iar la art. 1 alin. (3) arată că sunt imobile...";construcţiile existente în natura împreună cu terenurile aferente lor"; ori în speţă ternul este aferent unui locaş de cult şi nu unei construcţii obişnuite.
Sub acelaşi aspect al inadmisibilităţii motivaţia necesităţii ca în prealabil, să se facă dovada dorinţei credincioşilor din comunităţile ce deţin bunurile este nefondată, deoarece acţiunea judiciară reglementată expres prin O.U.G. nr. 64/2004 nu instituie o astfel de condiţie prealabilă.
În fine, acţiunea nu poate fi considerată ca inadmisibilă nici pentru faptul că la procedura convocării la dialog a participat Protopopiatul iar promovarea cererii de chemare în judecată a fost realizată de către Episcopie, deoarece din partea Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) au fost desemnaţi reprezentanţi clericali ai acestui cult religios prin delegaţia din 27 februarie 2006 emisă de către reclamantă.
S-a reţinut că nici excepţia prescripţiei dreptului la acţiune nu poate fi primită.
Dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 invocate de pârâtă [în prezent art. 36 alin. (1) din lege] nu sunt incidente, deoarece se referă la terţele persoane care au dobândit imobilul cu titlu oneros, ori reclamanta este chiar dobânditorul nemijlocit, cu titlu gratuit, înscris la foaia de proprietate a imobilului la poziţia imediat următoare.
Această excepţie este însă nefondată şi pentru simplul fapt că dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut abia după modificarea Decretului-lege nr. 126/1990 prin O.G. nr. 64/2004, deoarece abia atunci procedura prevăzută de acest act normativ a devenit una jurisdictională anterior acestei modificări legislative procedura fiind una pur administrativă; în plus întreaga procedură s-a definitivat abia prin Legea nr. 182/2005, care a detaliat condiţiile de exercitare a acţiunii civile de către reclamant, astfel cum se regăsesc în prezent.
Ori, în raport cu data de 1 august 2006 la care a fost promovată acţiunea, termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) raportat la art. 7 din Decretul nr. 167/1958 - dincolo de faptul că potrivit art. 21, dispoziţiile acestui decret nu se aplică dreptului la acţiune privitor la dreptul de proprietate - nici nu era împlinit.
În realitate, reclamanta solicită ca rectificarea să aibă loc ca urmare a nulităţii de drept a titlului pârâtei, prin abrogarea Decretului nr. 358/1948, sens în care potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 acţiunea reclamantei este imprescriptibilă.
În fapt din probele administrate în cauză, coroborate cu recunoaşterile făcute de părţi cu ocazia exprimării poziţiei procesuale Tribunalul retine următoarele:
Reclamanta a dobândit prin cumpărare în 1928 imobilul intravilan cu trei case înscris în C.F. Arad, intabulându-se ca proprietar.
Din înscrisurile depuse la dosarul iniţial de pârâtă rezultă cu claritate că o parte a locuitorilor din zona Aradului denumită „Şega";, care la început aparţineau de biserica greco-catolică Arad - centru au trecut la parohia înfiinţată la sfârşitul anului 1926 sub denumirea parohia greco-catolică II Arad - Şega, pentru care în anul 1928 structura locală a acestui cult cumpără în anul 1928 o casă pentru locuinţa parohială şi un teren pentru construirea bisericii pe Calea A.V. din Arad.
Cu sprijinul comercianţilor catolici din Arad, al structurii centrale şi celei locale a cultului greco-catolic, biserica este edificată începând cu anul 1933 şi până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, când deşi nu este finalizată, preotul paroh începe să ţină slujbele în acest locaş de cult, în perioada 1940-1948.
Aşadar, este lipsit de orice îndoială faptul că ceea ce reclamanta revendică prin acţiunea de faţă este un lăcaş de cult, realitatea fiind confirmată şi de expertiza topografică ce menţionează că în prezent pe terenul în discuţie este edificată o biserică.
De altfel, la nivelul anului 1948 lăcaşul de cult se găsea tencuit în interior şi exterior, avea realizate cele două turnuri (pe care au fost fixate crucile) şi cupola, iar pardoseala era făcută din plăci de mozaic, după cum rezultă din istoricul sus-menţionat.
Prin încheierea de C.F. din 18 aprilie 1967, în baza Decretului nr. 358/1948 asupra imobilului se intabulează dreptul de proprietate cu titlul de expropriere şi atribuire în favoarea pârâtei Parohia Ortodoxă Română din Şega II.
Prin încheierea de C.F. din 9 octombrie 1985, în baza Decretelor de expropriere se notează faptul că întregul imobil se dezmembrează în patru parcele, dintre care parcelele cu număr top. nou (construcţii cu teren în întindere de 1.924 m.p. - prima liniuţă) şi număr top (teren în întindere de 440 m.p. - a doua liniuţă) se readnotează sub în favoarea Parohiei Ortodoxe Române din Şega II.
Obiectul prezentei acţiunii astfel cum a fost ea precizată, îl constituie imobilul transnotat şi care apare cu nr. top în extras C.F., în suprafaţă de 1.924 m.p.
În cauză s-a efectuat o expertiză topografică potrivit căreia imobilul în litigiu are o întindere reală de 1.712 m.p.
Din probele administrate în cauză rezultă că în prezent pârâta este în posesia imobilului.
Faţă de această stare de fapt, acţiunea reclamantei apare ca fiind întemeiată prin prisma dispoziţiilor Decretului - lege nr. 126/1990 cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 1 din primul Protocol Adiţional la C.E.D.O.
Reclamanta îşi întemeiază acţiunea pe dispoziţiile Decretului -lege nr. 126/1990, astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Ordonanţa nr. 64/ 2004, modificată şi completată prin Legea nr. 182/ 2005.
Acest act normativ are un evident caracter reparator fiind subsecvent Decretului-lege nr. 9/1989 prin care Biserica Română Unită cu Roma (greco - catolică) este recunoscută oficial, act normativ care abrogând o serie de acte normative emise de regimul comunist, condamnă fără echivoc caracterul discriminator, nedrept şi grav prejudicial al acestor reglementări, printre care se înscrie şi Decretul lege nr. 358/1948.
Din Decretul nr. 358/1948 s-a stabilit că în urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco - catolic la cultul ortodox român, organizaţiile centrale şi statuare ale acestui cult încetează de a mai exista. Totodată se prevede că averea mobilă şi imobilă a organizaţiilor şi instituţiilor acestui cult revine Statului Român, care le poate atribui în parte către Biserica Ortodoxă Română.
Apărarea pârâtei potrivit căreia imobilul nu a fost expropriat de stat ori preluat de către Biserica Ortodoxă Română, ci a trecut în proprietatea sa urmare a voinţei enoriaşilor este neîntemeiată, fiind contrazisă de starea de fapt sus - menţionată. în plus, trebuie arătat că singura excepţie de la preluare, prevăzută de Decretul nr. 358/1948, a fost cea privind averea forţelor parohii, excepţie neaplicabilă în speţă deoarece imobilul a fost proprietatea tabulară a unei Episcopii, entitate de la c are s-a prevăzut în mod expres preluarea bunurilor.
Reclamanta s-a conform procedurii prevăzute de art. 3 din Decretul - lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat şi modificat, convocând pârâta la dialog, după cum rezultă din înscrisurile de la dosar, iar pârâta a răspuns în scris acestei convocări, fără însă a se prezenta la întâlnirea fixată la data de 27 februarie 2006 şi nici la următoarea întâlnire programată la 10 martie 2006.
În acest condiţii, neconstituirea comisiei nu poate împiedica accesul liber al reclamantei la justiţie (a se vedea, în acest sens decizia civilă nr. 6559 din 24 noiembrie 2004 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie).
În dosarul cauzei nu există o probă în sensul exprimării dorinţei credincioşilor din comunitatea ortodoxă cu privire la situaţia bisericii. Dacă în procedura desfăşurată în faţa comisiei mixte, dorinţa credincioşilor este asimilată prin aviz consultativ, respectiv aflarea acestei dorinţe este obligatorie, în procedura jurisdicţională în faţa instanţei, această dorinţă nu are nici o semnificaţie juridică, deoarece rigoarea acestei proceduri ar fi impus ca legiuitorul să facă referire la criterii precise, cum ar fi cel al majorităţii voturilor exprimate în acest sens de credincioşi.
Mai mult, modul de modificare a art. 3 din Decretul - lege nr. 126/1990 prin introducerea a 3 alin. noi, subsecvente celui iniţial, arată clar că legiuitorul a considerat că litigiul trebuie tranşat potrivit regulilor de drept comun, adică în speţa referitoare la proprietate, iar nu potrivit simplei dorinţe a credincioşilor.
Cu alte cuvinte, prin prisma dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., ar fi inadmisibil ca dreptul oricărei persoane la respectarea proprietăţii sale să fie subordonat dorinţei unui terţ, ori că acest drept să fie garantat persoanelor juridice proporţional cu numărul de membri - persoane fizice care o alcătuiesc.
Întrucât caracterul nelegal, discriminatoriu şi opresiv al Decretului - lege nr. 358/1948 a fost deja stabilit prin voinţa legiuitorului, Tribunalul urmează să constate în plus că noţiunea de „ atribuire"; folosită de acest act normativ nu poate fi asimilată cu aceea de proprietate.
Faţă de aceste considerente, acţiunea reclamantului apare ca fiind întemeiată prin prisma dispoziţiilor Decretului - lege nr. 126/1990 cu modificările şi completările ulterioare, dar şi potrivit art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Parohia Ortodoxă Română Arad - Sega II iar prin decizia civilă nr. 216 din 15 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara s-a respins apelul pârâtei reţinându-se următoarele considerente:
Acţiunea reclamantei s-a întemeiat pe dispoziţiile art 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 completată prin Legea nr. 182/2005 şi pe cele ale art. 36 pct. 3 din Legea nr. 7/1991.
Art. 3 al Decretului-Lege nr. 126/1990 (care recunoaşte oficial Biserica Română Unită cu Roma –B.R.U.R.- sau greco-catolică) în forma sa iniţială prevedea inventarierea şi predarea în viitor către aceasta a lăcaşului de cult şi a caselor sale parohiale printr-o comisie mixtă formată din reprezentaţi ai statului şi ai B.R.U.R., numiţi prin hotărâre a Guvernului.
Prin O.G. nr. 64/2004, art. 3 menţionat anterior a fost completat în sensul că în cazul în care reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun.
Printr-un act normativ ulterior, respectiv prin Legea nr. 182/2005 art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 a fost din nou completat prin stabilirea procedurilor de convocare a părţilor din comisia mixtă, prin indicarea modului de dovedire a pretenţiilor dar şi prin precizarea faptului că, dacă comisia nu se întruneşte, nu ajunge la nici un rezultat sau dacă decizia nemulţumeşte pe una din părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în dreptul comun.
Prin urmare, introducerea acţiunii în revendicare de drept comun a fost permisă necondiţionat în oricare din cele trei ipoteze alternative evocate, prevedere legală pe care reclamanta a înţeles să o valorifice în condiţiile în care comisia mixtă nu s-a întrunit pentru a realiza un transfer pe cale amiabilă al imobilului solicitat.
În concret, reclamanta a arătat că acea comisie mixtă prevăzută de lege nu s-a întrunit, adevăr pe care nici pârâta nu-1 neagă dar care justifică această neîndeplinire a procedurii prin greşeli imputabile reclamantei. Aceasta, la rândul său, invocă culpa pârâtei în eşecul constituirii comisiei mixte.
Din analiza textului de lege menţionat rezultă însă că formularea acţiunii de drept comun nu este condiţionată nici de analiza premiselor care au condus la imposibilitatea soluţionării pretenţiilor în procedura administrativă şi nici de localizarea culpei în acest sens în persoana unuia sau altuia din membrii comisiei mixte, fiind suficientă dovedirea împrejurării că respectiva comisie, într-adevăr, nu s-a întrunit, aspect care în cauză a fost dovedit.
Astfel instanţa de apel a reţinut că sesizarea instanţei competente material (Tribunalul) cu o acţiune de drept comun nu este, de principiu, inadmisibilă şi nici prematură câtă vreme legea nu impune şi alte condiţii prealabile pentru regularitatea sesizării.
Fiind stabilit că acţiunea reclamantei este o acţiune de drept comun permisă de lege este în continuare de analizat, potrivit excepţiilor invocate de instituţia pârâtă, dacă este sau nu inadmisibilă din punct de vedere al obiectului său.
Conform termenilor conţinuţi în petitele acţiunii rezultă că aceasta este o acţiune în realizarea dreptului, aspect dedus din faptul că reclamanta a solicitat nu numai constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. Arad (ceea ce ar fi permis respingerea ei ca inadmisibilă conform art. 111 C. proc. civ.) ci şi obligarea pârâtei la lăsarea acestui mobil în deplină posesie şi proprietate precum şi rectificarea C.F. (în sensul radierii pârâtei şi reînscrierii reclamantei ca proprietară), ceea ce reprezintă solicitări, în mod evident, în realizarea dreptului.
Instanţa de apel a reţinut că, excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru acest motiv în mod corect a fost respinsă de instanţa de fond ca neîntemeiată. Precum şi faptul că neîntemeiată este şi excepţia invocată de pârâtă conform căreia acţiunea este inadmisibilă şi pentru faptul că Decretul-Lege nr. 126/1990 nu reglementează decât situaţia lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale nu şi problema terenurilor cum este şi cazul celui revendicat în instanţă de instituţia reclamantă întrucât pârâta omite să observe că acţiunea acesteia este o acţiune în revendicare de drept comun la care legea îndrumă tocmai pentru faptul că nu s-a putut realiza soluţionarea pretenţiilor iniţiale în procedura administrativă prevăzută de actul normativ special, anterior menţionat.
Prin esenţa sa, acţiunea în revendicare permite solicitarea de către proprietar a bunului care i-a aparţinut dar pe care nu-l mai posedă, ori, din extrasul C.F. Arad in exenso rezultă că, înainte de a-i fi luat de către stat şi atribuit instituţiei pârâte, imobilul pe care se află lăcaşul de cult, era compus nu numai din cele trei căşi (case) în str. N. dar şi din terenul şi 465 stânjeni pătraţi (7.424 m.p.), fiind dobândit prin contract de vânzare-cumpărare autentic încheiat la data de 13 august 1928.
Ca atare s-a reţinut că şi terenul pe care se află lăcaşul de cult este admisibil de solicitat prin acţiunea în revendicare ce face obiectul cauzei de faţă, nefiind vorba în speţă de nici un impediment de ordin legal care să blocheze o atare solicitare.
Discutarea, în concret, a situaţiei juridice a terenului nu ar putea fi exclusă şi pentru faptul că reclamanta revendică un imobil, iar potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, prin imobil se înţelege atât terenul cât şi construcţiile edificate pe acesta, aparţinând aceluiaşi proprietar.
Tot caracterul de drept comun al acţiunii în revendicare se opune şi obstrucţionării liberului exerciţiu al acestei acţiuni prin impunerea altor condiţii precum cea enunţată de pârâtă ca fiind obligativitatea obţinerii prealabile a acordului practicanţilor religios majoritari care, potrivit textului legii, nu putea fi valorificată decât în procedura administrativă a Decretului-Lege nr. 126/1990, anterior retrocedării amiabile a imobilelor solicitate.
Nefiind o condiţie necesară şi utilă formulării acţiunii în revendicare de drept comun, în mod corect instanţa de fond a respins ca neconcludentă administrarea probei în acest sens solicitată de instituţia pârâtă.
Posibilitatea exercitării necondiţionate a acţiunii în revendicare în actualul context legislativ instituit prin Legea nr. 182/2005 a fost, de altfel, menţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o speţă similară, respectiv în Hotărârea din 12 ianuarie 2010 (rămasă definitivă la 12 aprilie 2010) pronunţată în cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor contra România, în care statul român a fost condamnat pentru încălcarea art. 6 parag. 1 (dreptul de acces la justiţie) şi a art. 14 (interzicerea discriminării) ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului tocmai pentru faptul că instanţele naţionale respinseseră ca inadmisibilă o acţiune formulată în acelaşi cadrul legal ca şi cea de faţă.
O altă apărare pe excepţie a pârâtei a vizat aspectul netimbrării petitului din acţiunea reclamantei la valoarea pretenţiilor, respectiv în raport de valoarea imobilului solicitat spre retrocedare.
Fiind lămurit, conform celor expuse în cuprinsul prezentei, că acţiunea reclamantei este o acţiune în revendicare de drept comun bazată pe dispoziţiile art. 3 al Decretului-Lege nr. 126/1990 astfel cum el a fost modificat prin Legea nr. 182/2005, tot în acest text este clarificată şi problema timbrajului în sensul că acţiunile sunt scutite de taxa de timbru, motiv pentru care, în mod corect şi justificat, prima instanţă a înlăturat ca neîntemeiată şi excepţia pârâtei ce viza aspectul menţionat.
Apelul instituţiei pârâte a vizat şi aspectul potrivit căruia hotărârea instanţei de fond este nelegală pentru că s-ar fi pronunţat cu încălcarea limitelor acţiunii cu a cărei soluţionare a fost investită.
În concret, s-a afirmat că deşi s-a stabilit prin expertiză că imobilul pe care este construită biserica este înscris în C.F. Arad, în dispozitivul hotărârii s-a reţinut o altă situaţie de fapt, dispunându-se rectificarea C.F. Arad în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei de sub B4 şi de sub B5 prima liniuţă asupra imobilului transnotat de sub A2 cu nr. top şi al evidenţierii construcţiilor de pe el ca fiind biserică greco-catolică, dispunându-se totodată şi revenirea asupra situaţiei de C.F. de sub B3, ceea ce - în opinia apelantei - înseamnă că instanţa s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut.
Instanţa de apel, analizând petitul în revendicare imobiliară formulat de instituţia reclamantă în acţiunea sa, conţinutul expertizei topografice efectuate în cauză precum şi dispozitivul sentinţei apelate, constată că această susţinere a apelantei este nefondată.
În acest sens, instanţa de apel a reţinut că ceea ce reclamanta a pretins prin acţiune au fost construcţiile şi terenurile cu nr. top, în suprafaţă de 2.364 m.p.
Din conţinutul C.F. Arad în extenso rezultă că reclamanta a menţionat greşit nr. top al celei de-a doua parcelă ca fiind 3.924 în loc de 3.124/b/2.2.2/a/l/4 şi că o eroare, oarecum similară, a comis şi expertul menţionând că parcela pe care este construită biserica este cea cu nr. top substituind indicativul „a"; din nr. top corect menţionat în C.F., cu cifra 4 din descrierea celei de-a doua parcele.
Întrucât expertiza efectuată în cauză a avut ca scop confirmarea amplasării bisericii şi stabilirea suprafeţei reale a imobilului, în mod justificat instanţa de fond, observând eroarea materială anterior menţionată a individualizat corect imobilul retrocedat reclamantei ca fiind cel notat în C.F. Arad, respectiv construcţia şi terenul, preluând din expertiză, ceea ce era important de reţinut, respectiv suprafaţa reală de 1.721 m.p. în loc de cea de 1.924 m.p. înscrisă în C.F.
Pronunţându-se asupra retrocedării doar a acestei parcele nu şi în privinţa celei de-a doua instanţa a pronunţat o hotărâre care-i profită acesteia din urmă întrucât reclamantei i-au fost recunoscute pretenţii în cuantum diminuat faţă de cele deduse judecăţii.
În fine, nici motivul din apel vizând greşita obligare a instituţiei pârâte la plata a 400 RON cheltuieli de judecată nu este fondat având în vedere faptul că, fiind în culpă procesuală (căzută în pretenţii) şi fiind dovedit că reclamanta a plătit această sumă pentru onorariul de expert, în mod corect, conform art. 274 C. proc. civ., s-a impus această obligaţie în sarcina pârâtei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Parohia Ortodoxă Română Arad Sega II solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Recurenta susţine că fată de obiectul dedus judecăţii instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, în condiţiile în care temeiul de drept al acţiunii a fost indicat ca fiind dispoziţiile art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 raportate la art. 36 pct. 3 din Legea nr. 7/1996 şi nu pe dispoziţiile art. 480 C. civ., cu atât mai mult cu cât reclamanta şi-a motivat acţiunea pe nulitatea încheierii de C.F. în urma abrogării Decretului nr. 358/1948.
Se mai invocă că dispoziţiile art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 prevede că situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale ce au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română exceptează terenurile care nu sunt incluse în dispoziţiile acestui text de lege.
O altă critică vizează greşita identificare a parcelelor evidenţiate în C.F. Arad în condiţiile în care reclamanta a pretins construcţiile şi terenurile cu nr. top., situaţie în care se susţine că aceasta echivalează cu necercetarea fondului cauzei.
O altă critică vizează greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată, neexistând depuse dovezi care să justifice cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de reclamante.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele:
Prin acţiunea introductivă reclamanta a solicitat în temeiul art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 completate prin Legea nr. 182/2005 şi ale art. 36 pct. 3 din Legea nr. 7/1996, obligarea pârâtei de a-i recunoaşte dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. Arad reprezentând construcţii în str. A.V. împreună cu teren intravilan în suprafaţă de 2.364 m.p.; - restabilirea situaţiei anterioare de C.F. întrucât titlul prin care pârâtei i s-a atribuit imobilul nr. 2094/1967 este nul de drept în urma abrogării Decretului nr. 358/1948 şi pe cale de consecinţă a fi obligată pârâta să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul.
Un alt petit al acţiunii îl constituie radierea înscrisurilor din C.F. în temeiul art. 36 pct. 3 din Legea nr. 7/1996 cu îndrumarea O.C.P.I. Arad –C.F. Arad să noteze în C.F. Arad Biserica Greco Catolică din Arad, calea A.V.
Or faţă de obiectul dedus judecăţii şi de motivele de apel invocate, instanţa trebuia să analizeze raporturile juridice dintre părţi prin raportare la înscrierea din cartea funciară, - încheierea cu privire la care se susţine de către reclamantă că titlul de proprietate al pârâtei înscris în cartea funciară, este lovit de nulitate, ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948.
Or, aceste aspecte ce de altfel au constituit şi motive de apel nu se regăsesc în considerentele hotărârii, cu atât mai mult cu cât rectificarea de C.F. vizează chiar acest aspect al nulităţii de drept a titlului pârâtei.
Este real că legea nu restricţionează modul în care o acţiune în rectificare poate fi valorificată şi ca atare ea poate îmbrăca forma unei acţiuni principale sau va putea fi alăturată unei cereri prin care reclamantul solicită anularea titlului sau desfiinţarea efectelor actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea dreptului.
Astfel în situaţia în care valabilitatea titlului în temeiul căruia s-a făcut înscrierea a cărei rectificare se cere nu a fost cercetată pe cale judecătorească, într-un litigiu anterior, ea va putea fi cenzurată, la cererea reclamantului, de instanţa investită cu acţiunea în rectificarea înscrierii de carte funciară, odată cu soluţionarea acestei acţiuni, instanţa urmând a se pronunţa şi asupra valabilităţii titlului în temeiul căruia s-a făcut intabulare.
Din această perspectivă, a faptului că pârâta a invocat în apărare titlul său înscris în cartea funciară, că acest aspect a format şi obiectul motivelor de apel, cum instanţa de apel nu a analizat şi acest aspect ce este de esenţa litigiului, urmează ca în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ. a se admite recursul, a se casa hotărârea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, ocazie cu care în limitele caracterului devolutiv al apelului, urmează a se examina toate motivele de apel invocate, precum şi necesitatea administrării unor probe legate de
Încheierea nr. 2094/1967 prin care s-a dispus intabularea dreptului de proprietate în favoarea pârâtei şi de prevederile legale art. 1 şi 2 din Decretul - Lege nr. 358/1948 ce au stat la baza înscrierii transferului de proprietate în C.F.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Arad Sega II împotriva deciziei nr. 218 din 15 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1942/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1946/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
