ICCJ. Decizia nr. 193/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 193/2012
Dosar nr.5527/86/2010
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată formulată la 17 mai 2010, reclamanţii C.M.T. şi S.R. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Suceava au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 6.500.000 lei, reprezentând prejudiciul material şi moral suferit de autorul lor C.E., salariul şi pensia pe perioada 1949-1987 precum şi averea confiscată.
Prin sentinţa civilă nr. 1773 din 9 noiembrie 2010, Tribunalul Suceava, secţia civilă a admis în parte cererea reclamanţilor, formulată în baza Legii nr. 221/2009 şi a obligat pârâtul să le plătească suma de 200.000 euro cu titlu de despăgubiri morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere următoarele:
Autorul reclamanţilor a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 aşa încât, acesta este îndreptăţit la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, cerinţele art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 fiind întrunite în cauză.
La stabilirea despăgubirilor, instanţa a avut în vedere perioada cât autorul reclamanţilor a fost privat de liberate, suferinţa psihică generată de începerea cercetării penale şi ulterior de condamnare, de faptul că a lăsat acasă o soţie în vârstă de 24 ani cu 2 copii cu vârsta între 2,5 ani, respectiv 4,5 ani, fără nici un venit, locurile de executare a pedepsei, precum şi regimul existent la locul de detenţie.
Deşi în cauză s-a solicitat a se acorda inclusiv salariul şi pensia de care autorul reclamanţilor, C.E., a fost privat în perioada 1949-1987, s-a constatat că aceste pretenţii nu fac parte din categoria despăgubirilor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009.
În ceea ce priveşte averea confiscată şi pentru care s-au depus la dosar înscrisuri, art. 5 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 deşi prevede acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, acestea nu au fost acordate având în vedere că nu s-a făcut nici o dovadă din care să rezulte valoarea acestora.
Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Suceava, au formulat recurs, calificat ulterior de instanţă apel, atât reclamanţii, cât şi pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. a Municipiului Suceava.
Prin apelurile declarate, reclamanţii au invocat cuantumul despăgubirilor morale şi nelegala respingere a daunelor materiale, iar pârâtul a invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 care reglementau acordarea daunelor morale.
Prin Decizia nr. 46 din 2 martie 2011, Curtea de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, respingând apelul reclamanţilor şi admiţând apelul pârâtului, a schimbat sentinţa apelată în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut:
1. Cu privire la apelul reclamanţilor.
Chiar dacă din probele administrate a rezultat că s-a procedat cu ocazia condamnării la confiscarea averii, nu s-a dovedit că la data respectivă autorul reclamanţilor deţinea în proprietate bunuri mobile sau imobile.
În ce priveşte capătul de cerere privind plata despăgubirilor reprezentând salariul şi pensia cuvenite tatălui reclamanţilor, instanţa a reţinut că acestea nu pot fi acordate având în vedere limitele impuse de art. 5 din Legea nr. 221/2009.
2. Referitor la apelul pârâtului.
Prin deciziile nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementează acordarea daunelor morale, sunt neconstituţionale.
Aşa fiind, cum dispoziţia din lege declarată neconstituţională nu se mai poate aplica, nemaiexistând, deci, temeiul de drept pentru acordarea daunelor morale, se impunea ca hotărârea primei instanţe, în ceea ce priveşte acordarea sumei de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale să fie constatată ca lipsită de fundament juridic.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie. Prin urmare, instanţele judecătoreşti sunt ţinute a o aplica, fără a avea abilitatea de a o cenzura.
Aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale proceselor în curs nu constituie o încălcare a principiului neretroactivităţii.
Şi aceasta, deoarece, raporturile juridice deduse judecăţii au luat naştere în perioada anterioară publicării acestor decizii, în temeiul unor dispoziţii legale care beneficiau de prezumţia de constituţionalitate, prezumţie care ulterior a fost înlăturată.
Dacă s-ar aprecia că deciziile de constatare a neconstituţionalităţii unor norme juridice nu pot pune în nici un fel în discuţie efectele produse anterior, s-ar nega însuşi caracterul obligatoriu şi opozabilitatea erga omnes a acestor acte de jurisdicţie constituţională.
Împotriva deciziei pronunţate în apel au declarat recurs reclamanţii C.M. şi S.R.
În susţinerea motivelor de recurs, reclamanţii au arătat că înţeleg să conteste Decizia recurată în sensul că, în propria cale de atac le-a fost creată o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Astfel, au susţinut că deşi la fond le-au fost acordate daune morale în valoare de 200.000 euro, în apel, în raport de dispoziţiile Deciziilor nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, pronunţate nelegal şi publicate în M. Of. abia pe 15 noiembrie 2010, prin care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost considerat neconstituţional, le-a fost respinsă acţiunea.
Au mai arătat că Deciziile nr. 1358 şi 1360/2010 aplicate de judecători, încalcă Legea de funcţionare a Curţii Constituţionale nr. 47/1992, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi chiar principiile Constituţiei României aducând atingere drepturilor la apărare şi la un proces echitabil.
În ceea ce priveşte despăgubirile materiale, au arătat că sunt nemulţumiţi de faptul că, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel nu le-au acordat despăgubirile materiale solicitate pentru confiscarea averii, pentru că aşa cum se face precizarea în adeverinţa şi în declaraţiilor martorilor G., A. şi B., autorul lor avea în 1944, 3 ha teren arabil intravilan, 3 ha pădure, casa cu 4 camere, grajd şi anexe.
Au mai arătat că averea tatălui lor provenea de la bunica M. care în anul 1941 deţinea 9 ha teren, plus pădure şi 2 case. În urma arestării, tatăl lor nu a putut să îşi practice profesia de învăţător astfel că sunt îndreptăţiţi să fie despăgubiţi pentru cei 13 ani, plus 7 ani cât putea profesa tatăl lor ca învăţător, cu suma de 240.000 RON şi 18 ani cât nu a avut acces la pensie, cu suma de 180.000 RON, potrivit art. 5 lit. c).
Au mai susţinut că nu sunt de acord cu motivarea instanţei şi a Statului Român că aceste despăgubiri nu ar fi prevăzute în Legea nr. 221/2009, întrucât nici nu se menţionează să nu se acordă aceste despăgubiri, care în mod clar prin arestarea tatălui lor au contribuit la suferinţa şi lipsa materială a acestora.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
În esenţă, problema care se pune în discuţie este aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamanţilor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraf 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Cât priveşte principiul non reformatio in peius acesta este limitat numai în cadrul căii de atac proprii. Prin urmare, în cazul declarării căii de atac şi de partea adversă, se poate ajunge şi la înrăutăţirea situaţiei părţii, în raport cu situaţia stabilită de prima instanţă.
Cum în cauză au declarat apel atât reclamanţii cât şi pârâtul, practic, nu este o veritabilă înrăutăţire a situaţiei părţii în propria cale de atac, ci în calea de atac exercitată de partea adversă. De altfel, calea de atac formulată de reclamanţi a fost respinsă, instanţa de control judiciar admiţând calea de atac exercitată de pârât.
Nu poate fi reţinută nici critica cu privire la greşita respingere a cererii de acordare a despăgubirilor materiale.
Legea nr. 221/2009, prevede la art. 5 alin. (1) lit. b) că se acordă despăgubiri pentru prejudiciu material doar pentru bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al unei măsuri administrative de condamnare.
În realitate, reclamanţii prin acţiunea introductivă au solicitat suma de 6.500.000 Ron, precizând că în această sumă intră salariul şi pensia tatălui din 1949 până în 1987 când a decedat, averea confiscată din Banila şi daunele morale faţă de modul abuziv de arestare, judecarea, detenţia şi munca la mina de cărbune în condiţii vitrege de climă.
Prin cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanţii nu au menţionat în concret care sunt bunurile confiscate, iar din adeverinţa din 7 decembrie 1957 a M.A.I., invocată de reclamanţi, deşi se menţionează confiscarea întregii averi, bunurile acestuia nu sunt menţionate.
Pe de altă parte, critica privind reaprecierea probelor, respectiv a declaraţiilor martorilor audiaţi la fond, coroborate cu adeverinţa menţionată, nu poate fi reţinută, deoarece actuala structură a recursului, permite verificarea hotărârii doar pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
Cât priveşte, art. 5 lit. c) din Legea nr. 221/2009, invocată pentru prima dată prin cererea de recurs, acesta prevede repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Deşi iniţial recurenţii reclamanţi prin acţiunea introductivă au precizat că în cadrul sumei solicitate cu titlu de daune materiale şi morale intră şi salariul şi pensia cuvenită tatălui său, pentru perioada 1949-1987, prin cererea de recurs aceştia solicită suma de 240.000 Ron, drept salariu şi 180.000 Ron, pensie neîncasată, invocând însă în drept dispoziţiile art. 5 lit. c) din lege.
O astfel de cerere nu poate fi primită direct în recurs, trecând peste calea apelului şi asupra căreia aceasta nu s-a pronunţat, pentru că dacă s-ar proceda astfel, s-ar încălca principiul de drept non omisso medio, ceea ce este inadmisibil.
Ca atare, se va constata că, în mod legal, instanţa de apel a reţinut soluţia tribunalului cu privire la respingerea cererii de acordare a daunelor materiale deoarece acestea nu au fost dovedite.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins ca nefondat, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.M.T. şi S.R. împotriva deciziei nr. 46 din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1953/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 191/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
