ICCJ. Decizia nr. 189/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 189/2012
Dosar nr.141/115/2010
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 737 din 29 aprilie 2010 Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamanţii C.M.A., C.G.I., M.I., H.M. şi C.E.A. împotriva pârâtului Statul Român, prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Caraş-Severin.
În consecinţă pârâtul a fost obligat să plătească reclamanţilor C.M.A., C.G.I., H.M. şi C.E.A. echivalentul în lei la data efectuării plăţii a sumei de 15.000 euro, pentru fiecare reclamant în parte, şi a respins cererea formulată de reclamantul M.I., împotriva pârâtului Statul Român.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii C.M.A., C.G.I., H.M. şi C.E.A. sunt nepoţii lui C.A. care a fost arestat şi a executat o pedeapsă cu închisoarea, în perioada 06 octombrie 1959-03 octombrie 1965, în Penitenciarele din Timişoara, Jilava, Aiud şi Ostrov.
Ca urmare a detenţiei, C.A. a avut de suferit o mulţime de suferinţe fizice şi psihice, cauzate de bătăile primite, de proasta alimentaţie, de lipsa de asistenţă medicală, de umilinţele suportate şi de muncile foarte grele la care a fost supus. După eliberare acesta a rămas o persoană bolnav, nu a mai putut să muncească la capacitatea normală pentru a-şi întreţine familia şi a fost în continuare persecutat, găsindu-şi foarte greu un loc de muncă şi acela inferior pregătirii sale şi mult mai prost plătit.
După arestarea lui C.A., a rămas soacra acestuia, soţia, 2 copii şi 4 nepoţi (4 din cei 5 reclamanţi). Anterior arestării, C.A. a luptat ca legionar contra regimului comunist, iar la moartea fiicei sale, C.E.A., întrucât a coborât din munţi pentru a veni la înmormântare a fost prins şi condamnat de către autorităţi.
Din cauza condamnării politice suferite de bunicul lor, accesul reclamanţilor la viaţa socială şi politică a comunităţii a fost restrâns, iar accesul la continuarea educaţiei, la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat, i-a fost interzis. Toate aceste restricţii au adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, valori ce se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la demnitate, onoare şi alte valori similare (printre care şi accesul la învăţătură), valori cuprinse în drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Pentru atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale, prima instanţă a apreciat că o indemnizaţie echitabilă o reprezintă suma de 15.000 euro. În stabilirea acestui cuantum, au fost avute în vedere consecinţele negative ale prejudiciului suferit de reclamanţi şi implicaţiile negative ale acestora în toate planurile vieţii lor sociale.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, reclamanţii C.M.A., C.G.I., H.M. şi C.E.A. şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin.
Prin Decizia nr. 207 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă a fost respins apelul reclamanţilor iar apelul pârâtului a fost admis în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, s-au constatat neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele acestei decizii, în cauza de faţă, a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 47 alin. (4) şi art. 147 alin. (1) din Constituţie.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispoziţiile Constituţiei, s-a constatat că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate.
Cu privire la apelul reclamanţilor, ce viza fondul pretenţiilor reclamaţilor, s-a constatat ca neîntemeiat, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretenţiilor acestora.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii C.M.A., C.G.I., H.M. şi C.E.A., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurenţii au arătat că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost aplicată în mod nelegal, întrucât aceasta nu se aplică cauzelor aflate pe rol, în primă instanţă sau în căile de atac la data pronunţării acesteia.
A aprecia altfel, înseamnă a institui un tratament distinct în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă deşi cererile au fost depuse în acelaşi timp.
Au susţinut că la data introducerii acţiunii sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la acţiune pentru solicitarea despăgubirilor inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea în vigoare la data introducerii acţiunii era aplicabilă pe tot parcursul procesului. Mai arată că în susţinerea principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza B. contra Croaţia).
Totodată, recurenţii-reclamanţi au susţinut şi că sentinţa pronunţată de instanţa de fond, la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale era deja definitivă, susceptibilă de executare, astfel că aceştia aveau o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol din Convenţie.
În ipoteza în care s-ar considera că nu mai pot beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, au susţinut că sunt îndreptăţiţi la obţinerea despăgubirilor în temeiul dreptului comun, respectiv art. 998-999 C. civ., precum şi a art. 3 şi 5 din C.E.D.O.
În final, au subliniat că dacă s-a consacra soluţia de neacordare a despăgubirilor s-ar încălca principiului egalităţii în drepturi şi s-ar crea situaţii juridice discriminatorii ceea ce contravine art. 14 din C.E.D.O.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurenţi aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamanţilor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag.1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.M.A., C.G.I., H.M. şi C.E.A. împotriva deciziei nr. 207 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 191/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 188/2012. Civil → |
|---|
