ICCJ. Decizia nr. 1961/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1961/2012
Dosar nr.13924/3/2010
Şedinţa publică din 19 martie 2012
Deliberând, în condiţiile art.256 Cod procedură civilă, asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia IV-a civilă, sub nr. 13924/3/2010, astfel cum a fost precizată, reclamantul C.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 12.000.000 euro, în echivalent lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri morale suferite pentru condamnarea sa politică la muncă silnică, pedeapsă din care a executat efectiv 10 ani, 2 luni şi 23 de zile în perioada 11 mai 1954 - 4 august 1964.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, că prin sentinţa penală 1950/1954 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, în temeiul art. 1 alin. (8) şi art. 7 din Decretul 199/1950, raportat la art. 157 din fostul C. pen., pentru crimă de act de teroare şi, totodată, prin aceiaşi sentinţă, în baza art. 267 din fostul C. pen., a fost condamnat la 10 ani închisoare contravenţională pentru tentativă la delictul de trecere frauduloasă a frontierei, fiind obligat să execute pedeapsa cea mai grea, de muncă silnică pe viaţă.
Reclamantul a fost arestat la data de 11 mai 1954 în baza mandatului de arestare nr. 4157/1954 şi a fost eliberat din Penitenciarul Gherla la 4 august 1964, conform biletului de eliberare nr. 3950/1964.
Prin Decretul nr. 167/1964 al C.S. al R.P.R., restul de pedeapsă a fost graţiat, astfel încât, din pedeapsa aplicată, reclamantul a executat efectiv 10 ani 2 luni şi 23 zile.
Prin sentinţa civilă nr. 791 din 27 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul C.G.; a obligat pârâtul la plata către reclamant a echivalentului în lei a sumei de 50.000 euro, calculat la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând daune morale suferite ca urmare a arestării şi condamnării politice a reclamantului prin sentinţa penală nr. 1950/1954 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de reclamantul C.G., de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul public - parchetul de pe lângă tribunalul Bucureşti, prin Decizia nr. 247 din 01 martie 2011 a admis apelurile declarate de pârât şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti; a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant, pentru considerentele ce urmează:
Prin acţiunea dedusă judecăţii reclamantul a susţinut că are dreptul la acordarea de despăgubiri băneşti - daune morale, conform Legii nr. 221/2009, faţă de caracterul politic al condamnării suferite de acesta, respectiv condamnarea, prin sentinţa penală 1950/1954 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, la muncă silnică pe viaţă, în temeiul art. 1 alin. (8) şi art. 7 din Decretul 199/1950, raportat la art. 157 din fostul C. pen., pentru crimă de act de teroare şi, respectiv, în baza art. 267 din fostul C. pen., la 10 ani închisoare contravenţională pentru tentativă la delictul de trecere frauduloasă a frontierei, fiind obligat să execute pedeapsa cea mai grea, de muncă silnică pe viaţă.
Curtea a reţinut că, prin apelul său, apelantul-reclamant a contestat, în esenţă, cuantumul sumei acordate în prima instanţă cu titlul de daune morale, susţinând că acestea nu au fost acordate proporţional cu gravitatea concretă a suferinţelor la care a fost supus, urmare a vătămărilor fizice şi psihice, suportate în urma acţiunilor represive a autorităţilor statului comunist.
La rândul său, apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a criticat soluţia instanţei de fond cu privire la cuantumul daunelor morale, invocând modificările aduse legislaţiei în materie prin OUG nr. 62 din 30 iunie 2010 şi jurisprudenţa C.E.D.O.
De asemenea, în şedinţa publică din data de 1 martie 2011 apelantul a susţinut oral aplicarea în cauză a deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate referitor la Legea nr. 221/2009.
Faţă de aceste critici, Curtea a reţinut că, urmare a sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit, de către această instanţă, că aceste dispoziţii legale sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată: „Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie".
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie: „Dispoziţiile din legile [..] constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul […], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".
Cum aceste decizii nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 15 noiembrie 2010, iar până la data soluţionării cauzei în apel, termenul de 45 zile, menţionat anterior, s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor legale neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel nu putea decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză.
Aşa cum s-a constatat de Curtea Constituţională prin cele două decizii, legiuitorul român a acordat o atenţie deosebită reglementărilor referitoare la reparaţiile pentru suferinţele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voinţa noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaşte şi de a condamna aceste fapte. În acest sens, au fost iniţiate şi adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile şi imobile preluate abuziv şi, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensaţii pentru acestea, reabilitarea celor condamnaţi din motive politice, acordarea de indemnizaţii, de despăgubiri pentru daunele morale suferite şi de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ţinut seama de rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" şi nr. 1.481 (2006) intitulată,,Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor comise de regimul comunist".
În acest sens a fost adoptat Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, prevederile OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Curtea Constituţională a constatat, prin deciziile sus-menţionate, că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Totodată, s-a apreciat că nu poate exista decât o obligaţie „morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, această apreciere fiind raportată şi la jurisprudenţa obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein şi alţii împotriva Germaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei), reţinându-se că dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu impun statelor membre nici o obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
De asemenea, s-a reţinut, prin referire la aceeaşi jurisprudenţa, că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Curtea Constituţională a analizat prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă şi a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeaşi finalitate, şi anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Curtea a constatat că prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată - adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Deşi despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă ar trebui să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative, Curtea Constituţională a constatat că despăgubirile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai arătat că dispoziţiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moştenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale, or, s-a apreciat că, prin introducerea posibilităţii moştenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, şi anume cel al echităţii şi dreptăţii. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moştenitorii de gradul II au aceeaşi îndreptăţire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca şi acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esenţiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie.
Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din OUG nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea a constatat că trimiterile la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional.
Faţă de cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul deciziilor sus-enunţate, obligatorii atât pentru instanţe, cât şi pentru persoanele care au solicitat instanţelor să li se recunoască şi stabilească despăgubiri constând în sume de bani pentru daune morale, în baza Legii nr. 221/2009, consideraţiile expuse mai sus urmează să reprezinte un răspuns la motivele de apel formulate de către toţi apelanţii.
Referitor la prevalenţa altor reglementări internaţionale în materie, respectiv a rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) şi nr. 1.481 (2006), precum şi a Rezoluţiei 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiţie şi tratament echitabil al victimelor, Curtea a reţinut că textele adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei - recomandări, rezoluţii sau opinii - reprezintă orientări importante pentru Comitetul de Miniştri, guverne, parlamente naţionale, partide politice naţionale şi pentru alţi actori importanţi ai societăţii. Astfel, rezoluţiile conţin hotărârile Adunării asupra problemelor pe care este împuternicită să le reglementeze sau în privinţa cărora exprimă opinii care angajează doar responsabilitatea ei, dar nu creează un drept direct la despăgubire în favoarea persoanelor fizice şi, prin urmare, potrivit considerentelor mai sus enunţate, invocarea în speţă a acestor acte cu caracter normativ nu este de natură a conduce la o altă concluzie, decât cea deja expusă în paragraful anterior.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicită modificarea acesteia în parte, în sensul respingerii apelurilor declarate de Statul Român, şi Ministerul Public.
Prin motivele de recurs se arată, în esenţă, că temeiul legal pentru acordarea despăgubirilor băneşti în echitate subzistă, că dreptul la un proces echitabil şi bun în recurs, efectiv a fost încălcat, fiind încălcat principiul nediscriminării.
Înalta Curte, analizând Decizia prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente cauzei, reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed:
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie, în fapt, o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
In considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag.1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.G. împotriva deciziei nr. 217/ A din 1 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1983/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1957/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
