ICCJ. Decizia nr. 191/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 191/2012
Dosar nr.1118/115/2010
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, la 22 martie 2010, reclamanţii L.V.C., C.G.V.I. şi L.L. au solicitat instanţei, obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraş Severin la plata sumei de 1.000.000.000 euro, cu titlu de daune morale pentru dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei nr. 200/1951 şi pentru suferinţele cauzate prin aceasta.
Prin sentinţa civilă nr. 912 din 25 mai 2010 a Tribunalului Caraş Severin s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii L.V.C., C.G.V.I. şi L.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraş Severin, fiind obligat pârâtul la plata sumei de 125.000 euro, în echivalent în lei, la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamantul împreună cu familia acestuia au fost deportaţi în Câmpia Bărăganului, în perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955.
Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, instanţa a apreciat că le-au fost cauzate atât reclamanţilor, cât şi familiei lor prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie. De asemenea, stabilirea unui domiciliu forţat lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private a familiei reclamanţilor, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum şi asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cât priveşte însă cuantumul acestor daune morale, instanţa a apreciat că suma de 1.000.000 euro solicitată prin acţiunea introductivă este exagerată, stabilind că suma de 125.000 euro (câte 5000 euro/persoană/an de deportare) acoperă consecinţele negative ale prejudiciului şi ale implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sociale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii L.V.C., C.G.V.I. şi L.L. cât şi pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Caraş-Severin.
Prin Decizia nr. 213 din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, respingând ca nefondat apelul reclamanţilor, a admis apelul formulat de pârât şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că examinarea motivelor de apel este subsidiară unui aspect primordial, derivat din schimbările intervenite în conţinutul Legii nr. 221/2009 după înregistrarea acţiunii.
În acest sens a fost luat în discuţie, ca motiv de apel de ordine publică împrejurarea că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, art. 5 pct. 1 lit. a) al Legii nr. 221/2009 care a servit ca temei juridic al acţiunii de faţă a încetat să-şi mai producă efectele avute în vedere de legiuitor la momentul adoptării legii.
Analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituţionalităţii sale dar şi cel al compatibilităţii lui cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Aspectul neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv: DL nr. 118/1990, republicat şi OUG nr. 214/1999 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificări şi completări ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistenţă conduce la crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate.
Curtea Constituţională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii menţionate prin instituirea, ca efect al dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, şi de aceea, este în mod vădit, neavenită.
Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a articolului amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia revizuită, un caracter general obligatoriu şi putere numai pentru viitor.
Curtea Constituţională a reţinut că lipsa obligaţiei statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată şi de jurisprudenţa C.E.D.O. în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza E. ş.a. contra Germania, Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza K. şi I.K. contra Georgia), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacţie de ordin moral prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste cât şi într-o manieră individuală, ca efect al OUG nr. 214/1999, care a permis acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.
Chiar şi în absenţa vreunei obligaţii rezultate din Convenţie, interesul statului român pentru consacrarea acestei reparaţii de ordin moral ca şi a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizaţii lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului–lege nr. 118/1990, aceloraşi categorii de persoane şi pentru aceleaşi fapte prejudiciabile ca şi cele menţionate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv iar măsurile menţionate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei şi reprezintă în sine o satisfacţie echitabilă în sensul art. 41 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei generate de aplicarea acestui articol.
Tribunalul a reţinut, faţă de cele arătate că reclamanţii nu aveau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun" în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 al Primului Protocolului adiţional la Convenţie, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) şi cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).
Faptul că statul nu are, potrivit obligaţiilor pozitive impuse de Convenţie, decât obligaţia de protecţie a unui „bun" (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici şi un interes patrimonial existent şi suficient de caracterizat) iar nu şi obligaţia de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale şi prin raportare la jurisprudenţa C.E.D.O. în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza V.M. contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza S. contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza A. contra Polonia).
Rezultă, deci, că raportul juridic de obligaţie la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să îşi producă efectele, cel mai devreme, la data soluţionării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost pronunţată şi publicată anterior acestui moment, dispoziţiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, care au condus iniţial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. (1) din Constituţie), datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanţă la tranşarea, la fond sau în apel, a substanţei pretenţiilor deduse judecăţii.
Împotriva deciziei pronunţate în apel au declarat recurs reclamanţii L.V.C., C.G.V.I. şi L.L. întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanţii au susţinut că hotărârea atacată este nelegală, întrucât Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale se aplică numai cauzelor înregistrate ulterior publicării acesteia nu şi cauzelor aflate pe rol, în primă instanţă sau în căile de atac, la data pronunţării.
Acest punct de vedere este susţinut prin dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care obligă respectarea principiului neretroactivităţii şi a speranţei legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă (ex. cauza S. vs. Grecia din 11 iulie 2002 şi cauza P.C.N. SA vs. Belgia din 20 noiembrie 1995).
Au mai susţinut că pentru respectarea principiului egalităţii în faţa legii, se impune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (ex. cauza B. vs. Croaţia).
Totodată au arătat că, în sprijinul respectării principiului egalităţii în drepturi şi al necreeării unor situaţii juridice discriminatorii faţă de persoanele care au obţinut hotărâri definitive sunt şi dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) din OG nr. 137/2008 coroborat cu art. 16 şi 20 alin. (2) din Constituţia României.
Faţă de cele menţionate, au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, în sensul acordării daunelor morale în cuantumul solicitat.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
În esenţă, problema care se pune în discuţie este aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamanţilor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraf 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii L.V.C., C.G.V.I. şi L.L. împotriva deciziei nr. 213 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 193/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 189/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
