ICCJ. Decizia nr. 187/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 187/2012
Dosar nr.3403/84/2009
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4714 din 1 octombrie 2010 a Tribunalului Sălaj, s-a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor M.E. şi V.D., împotriva pârâtului Statul Român prin M.E.F., având ca obiect obligarea la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au solicitat despăgubiri în sumă de 100.000 euro, în temeiul Legii nr. 221/2009, în calitate de nepoţi de fiu ai defunctului V.A., condamnat politic în perioada 1951-1956, la 6 ani muncă silnică şi 3 ani degradare civică, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, în temeiul art. 209 pct. III şi art. 157 C. pen., prin sentinţa penală nr. 761 din 11 septembrie 1951 a Tribunalului Militar Cluj.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Reclamanţii sunt rude colaterale de gradul III cu persoana condamnată defunctul V.A., respectiv nepoţi de frate, astfel că nu au calitate de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii V.D. şi M.E., solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, arătând că amândoi sunt rude de gradul al II-lea după defunctul V.A. şi ca atare au calitate procesuală activă.
Prin Decizia nr. 98/ A din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a respins ca nefundat apelul reclamanţilor.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituţionale.
În raport de dispoziţiile acestei decizii, s-a constatat că cererea reclamanţilor de obligare a statului la plata daunelor morale suferite ca urmare a condamnării cu caracter politic a bunicului lor, V.A., în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, a rezultat dintr-o situaţie juridică legală ce urma să aibă loc la finalul unei proceduri judiciare.
Aşa fiind, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, aceştia nu aveau un „bun" în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. generate de aplicarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, pe care trebuia să îl prezerve sau să îl confirme prin declanşarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care să o execute cel mai devreme după momentul rămânerii ei definitive în apel.
Întrucât Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a intervenit anterior soluţionării apelului, caracterul ei erga omnes se impune şi în prezenta cauză, situaţie în care curtea urmează să constate că raportul juridic de obligaţie legală dintre stat şi reclamanţi a încetat.
Împotriva deciziei pronunţate în apel au declarat recurs reclamanţii M.E. şi V.D. prin care au solicitat modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii acţiunii de acordare a despăgubirilor morale în cuantumul solicitat prin cererea introductiva.
În subsidiar, au solicitat, în situaţia respingerii recursului, obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 400.000 lei pentru incoerenţa legislativă care le-a creat o speranţa iluzorie de a obţine recunoaşterea creanţei noastre contra statului.
În motivarea recursului, reclamanţii au susţinut că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile unei legi organice adoptată de organul legislativ.
Prin respingerea acţiunii, le-au fost îngrădite drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate de Constituţia României precum accesul liber la justiţie şi egalitatea în drepturi.
Prin lipsirea de eficienţă a unei legi în urma admiterii excepţiei de neconstituţionalitate s-au încălcat prevederile art. 15 al Constituţiei care statuează la alin. (2) că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile".
De asemenea s-au încălcat prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, care statuează că "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of., iar de la data publicării, "deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Au mai arătat că această lipsire de eficienţa a unei legi a fost condamnată de C.E.D.O. prin hotărârea C.E.D.O., B. – Polonia, din 22 iunie 2004, aşa cum este citată în Decizia I.C.C.J. nr. 5216 din 21 septembrie 2004.
Consideră că prin respingerea acţiunilor promovate în temeiul Legii nr. 221/2009 s-au creat situaţii fără precedent în jurisprudenţă, dând naştere astfel la discriminarea şi inegalitatea între beneficiarii aceleiaşi legi care au formulat acţiuni în temeiul acesteia, acţiuni aflate în diferite stadii de judecată.
Se susţine că persoanele care au avut hotărârile irevocabile la data admiterii excepţiei vor primi sumele acordate cu titlu de despăgubiri pe baza aceleiaşi legi şi pornind de la aceleaşi stări de fapt, în timp ce reclamanţii nu beneficiază de nici de cea mai mică despăgubire, numai pentru faptul că acţiunea lor nu a fost judecată irevocabil.
Cu privire la speranţa legitimă au precizat că aceasta reprezintă o extindere a aplicării articolului 1 al Protocolului 1 şi asupra unor bunuri care nu se află încă în patrimoniul reclamantului. Invocând hotărârea L. şi alţii contra Franţei, au arătat că din interpretarea Curţii rezultă că speranţa legitimă se naşte nu numai pentru persoanele a căror cauze s-au soluţionat prin hotărâri irevocabile, cum reiese din Decizia Curţii de Apel Cluj pe care au atacat-o ci pentru orice beneficiar de drepturi prevăzute de legea respectivă.
Recurenţii au mai invocat şi Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a I-a civilă, cu privire la speranţa legitimă, în sensul că, atunci când interesul patrimonial aparţine categoriei juridice "creanţa" nu poate fi considerată "valoare patrimonială" şi implicit "speranţă legitimă" decât dacă are o baza suficientă în dreptul intern, spre exemplu o dispoziţie legală, sau dacă existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordanta a instanţelor naţionale.
Referitor la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, prin care s-a declarat neconstituţional art. l pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 au susţinut că prin respingerea acţiunilor promovate până la data admiterii excepţiei de neconstituţionalitate instanţele nu fac altceva decât să amplifice nedreptăţile suportate de petenţii şi de antecesorii acestora, al căror autor este chiar Statul Roman, stat de drept, menit sa apere şi să protejeze cetăţenii.
Privitor la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 au apreciat că ceasta este expresia unei presiuni politice, în urma căreia Curtea a avut un derapaj de la principiile morale ale dreptului.
Cu privire la petitul secundar au învederat că prin emiterea unei legi incoerente şi neconstituţionale pârâtul le-a cauzat un prejudiciu atât de ordin moral, cât şi patrimonial. Pentru aceasta, având în vedere prevederile art. 998-999 C. Civ., au solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 800.000 lei cu titlu de daune morale pentru faptul ca le-a creat speranţa iluzorie a reparării nedreptăţilor la care au fost supuşi.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
În esenţă, problema care se pune în discuţie este aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamanţilor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern temporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag.1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În ceea ce priveşte cererea solicitată în subsidiar, se constată că aceasta este formulată pentru prima dată în recurs.
Cererea recurenţilor reclamanţi, din perspectiva art. 998-999 C. civ., formulată direct prin motivele de recurs, asupra căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat pentru că nu a fost investită cu o astfel de cerere, nu poate fi analizată, pentru că dacă s-ar proceda astfel, s-ar încălca principiul de drept non omisso medio, ceea ce este inadmisibil.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.E. şi V.D. împotriva deciziei nr. 98/ A din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1865/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1858/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
